Premii: Women’s Prize for Fiction 2017
Nominalizări: Orwell Prize Nominee for Longlist 2017
Nota Goodreads: 3.87 (86968 note)
Descrierea editurii: „Ce s-ar întâmpla dacă femeile ar căpăta brusc o putere nimicitoare și nemaivăzută? În „Puterea”, lumea e un loc familiar: băiatul nigerian bogat care lenevește pe marginea piscinei părinților; copilul aflat în plasament, ai cărui părinți adoptivi își ascund adevărata fire în spatele religiei; politicianul american ambițios; fata dură de pe străzile Londrei, care provine dintr-o familie atipică. Din senin apare însă o forță nouă, vitală, care se răspândește cu viteză și care face ca destinele personajelor să se împletească cu consecințe devastatoare. Adolescentele își descoperă o putere fizică uriașă – pot provoca o durere atroce și chiar moartea. Astfel, printr-o mică întorsătură a naturii, lumea este repornită de la zero.”
A sosit vremea unei cărți care-a așteptat destul de mult înainte să fie citită. Neșansa a făcut să fiu plecat din țară când a apărut la Storia Books, apoi diverse piedici au făcut să pun mâna pe ea abia la Gaudeamus. Apoi au mai fost niște cărți începute și care trebuiau terminate, așa că i-a venit rândul abia în 2019. Și cum am început o colaborare și cu editura Litera, iar rezultatele se vor vedea începând, sper eu, chiar din această săptămână, am zis c-ar fi perfect, pentru începutul de an, să leg unul de altul două romane SF care poate că n-au fost percepute ca fiind SF de publicul care în mod normal cumpără cam tot ce e SF. Romanul de la Litera se numește „Omul care a cucerit timpul” și este scris de Elan Mastai (l-am terminat luni seară și vă pot spune că este foarte bun, chiar merită banii și timpul investiți în el), iar despre el voi vorbi săptămâna viitoare. Însă despre „Puterea” lui Naomi Alderman urmează să vă povestesc în rândurile ce urmează.
Și încep cu ce contează: are personaje extraordinare, întâmplările se înlănțuie perfect și se citesc atât de ușor (am citit peste două sute de pagini în seara în care am început-o), că paginile zboară de-a dreptul. Și cu toate că nu prea avem personaje pozitive, cel puțin asta a fost impresia pe care mi-au lăsat-o mie, e imposibil să nu te apropii de ele (sau de o parte dintre ele). Personajul meu preferat? Roxy Monke, categoric, o tânără care și-a văzut mama asasinată de o bandă rivală a tatălui ei, un tip dur ca fierul și dispus să meargă până în pânzele albe ca să-și păstreze puterea dobândită cu prețul a zeci de cadavre: prostituție, droguri, șantaje, escrocherii, tot tacâmul lumii sordide din cețurile reci ale unei Anglii aproape dezolante. Însă Roxy e o tipă cel de puțin de talia tatălui ei, plus că are Putere.
Dar să nu o iau înainte. Puterea transformă femeile în aprige luptătoare pentru drepturile care le-au fost refuzate de-a lungul timpului. Și cum puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut, nu trece mult timp și femeile care au Puterea încep să facă năzbâtii. Vedeți voi, tinerele primesc Puterea pe la vreo cincisprezece ani, apoi nu mai există cale de întoarcere. Un organ intern, situat sub claviculă, pe care autoarea îl denumește „Jurubiță”, pare să concentreze și să amplifice întreaga sarcină electrică pe care o acumulează trupul uman clipă de clipă, izbutind să creeze, la propriu, fulgere de energie. Odată activată, Puterea rămâne cu femeile tot restul vieții. Însă doar femeile, printr-un ciudat capriciu al destinului, dezvoltă această abilitate. Bine, și câțiva tinerei ceva mai efeminați, dar ei reprezintă un procent infim în toată această ecuație. Iar chestia este că tinerele pot activa și jurubițele femeilor cărora nu li s-au activat la vremea lor. Iar aceste femei rămân și ele cu Puterea. Iar de aici…
De aici, începe distopia. Însă Naomi Alderman, o scriitoare cu un talent formidabil, nu o ia pe cărările bătătorite de alți autori de distopii. Nu, ea alege o cale sinuoasă, care în final ne duce, parțial, către același rezultat (ba nu!), însă drumul până acolo este cu totul altul. E ca și cum ar face un ocol pe la Capul Bunei Speranțe, în loc să o ia prin Canalul Suez, dacă ar vrea să ajungă din Anglia lui Roxy Monke în India. Începe cu începutul, continuă cu poveștile personajelor principale (Roxy Monke, șefa de bandă, Allie Motgomery-Taylor, care devine Maica Eva, Olatunde „Tunde” Edo, Margot Cleary, Jocelyn Cleary și Tatiana Moskalev), apoi încep ciocnirile. Și nu numai ciocnirile la nivel global, odată cu trezirea la noua viață a femeilor și începutul emancipării și al unei noi ordini mondiale, ci și ciocnirile (un termen mai potrivit decât interacțiunile) între personaje.
Pentru că degeaba ai putere pentru tine, dacă nu faci ceva cu ea. Mai toate personajele principale au dus vieți grele până să capete Puterea. De exemplu, Allie a fost orfană adoptată de un cuplu de monștri și a fost violată și bătută de tatăl vitreg până i s-a trezit Puterea și l-a lăsat mort, cu pantalonii în vine. Apoi a ajuns la o mănăstire de maici și, încet, încet, datorită abilităților sale înnăscute și-al unui talent deosebit, a devenit Maica Eva, sursă de inspirație pentru o lume întreagă, capabilă de fapte uriașe, nu doar mari.
Roxy Monke, v-am mai spus, a crescut alături de un tată-monstru, care, însă, de bine, de rău, a protejat-o până s-a pus pe picioarele ei. În sinea ei nu i-a uitat niciodată pe cei care i-au ucis mama, așa că ajunge să se răzbune. Dar lucrurile sunt complicate, ca întotdeauna, de fapt.
Tunde este un tânăr nigerian care nu ducea lipsă decât de-o ocupație. Printr-o combinație de noroc și ghinion, ajunge cel mai faimos reporter al lumii, umblând pe tot mapamondul pentru a relata cum se transformă lumea după apariția Puterii. Iar pericolele sunt multe, luați aminte la ce ziceam mai sus de modul în care corupe puterea.
În Moldova, Tatiana Moskalev, soția președintelui-tiran, preia frâiele puterii în urma unei lovituri de stat și, alături de un comando alcătuit din tinere hărțuite și traficate de monștrii de bărbați (mai c-aș spune că nu există niciun personaj masculin mai de Doamne-ajută în toată această carte, poate cu excepția lui Tunde), începe să cucerească țara noastră vecină parcelă cu parcelă. Dar își zic c-ar fi mai bine să înființeze o țară doar a lor, căreia îi zic Republica Bessapara, guvernată după legile lor proprii. Și vai și-amar de bărbații care se trezesc prinși între granițele acestei nou-înființate țări. Acolo-i distopia în toată grozăvia ei, de care și lui Orwell i-ar fi groază.
Și mai avem și politicianul lipsit de scrupule când vine vorba să-și atingă scopurile, în persoana lui Margot Cleary (a cărei fiică, Jocelyn, este un personaj aparte în toată această poveste), care are totuși meritul (cred că se poate folosi acest termen) de-a înființa taberele pentru tinerele talentate.
Și uite așa începe iarna nucleară. Cel puțin acesta este scenariul unei povești post-apocaliptice clasice. Naomi Alderman însă alege să nu pornească pe căi bătătorite, ci să ocolească nițel și să încalce tradițiile. Poate ați observat că am luat fiecare personaj în parte și am spus câteva cuvinte despre fiecare. Există și un motiv pentru asta, evident – mi s-a părut că personajele sunt punctul forte al poveștii: complexe, diverse, trăsnite, defecte, puternice, slabe, de-a dreptul nebune și nici nu vă puteți închipui ce-și fac unele altora. Personajele și, desigur, faptul că autoarea face ceva mai mult cu clasica poveste post-apocaliptică: țese o mitologie cu totul și cu totul nouă, presărând, de-a lungul poveștii, mici indicii (să nu uităm și de faptul că autoarea chiar încearcă și să ofere o potențială explicație științifică pentru apariția acestei Puteri) cum că evenimentele descrise în linia narativă principală s-au desfășurat de fapt cu mult înainte, acum mii de ani, că statuetele descoperite în diverse părți ale Globului reprezintă rămășițe ale unei civilizații de mult apuse. Pe când aveam de-a face cu o ordine mondială cu totuși și cu totul diferită. Una în care bărbații aveau drepturi, femeile erau considerate slabe și totul arăta altfel. Până la apariția Puterii.
„<Tu ești slab și noi suntem puternice. Tu ești darul și noi suntem cele care îl primim. Tu ești învinsul și noi suntem învingătoarele. Tu ești sclavul și noi suntem stăpânele. Tu ești sacrificiul și noi suntem cele care l-am cerut. Tu ești fiul și noi suntem Mama. Recunoști toate astea?> Toți bărbații din cerc privesc cu atenție. <Da>, răspund ei. <Da, da, vă rugăm, da, acum, da>”.
Posted by Liviu
