AVM. Având în vedere că m-am apucat de tradus fără să fiu tobă de limba engleză, pot să spun că, după ce am aruncat o primă privire asupra textului, m-am speriat de numărul mare al cuvintelor pe care nu le ştiam, m-am gândit că sunt literalmente nebună, că m-am legat la cap fără să mă doară şi, că, deh, ce-şi face omul cu mâna lui… tot cu mâna lui trebuie să desfacă. Aşa că mi-am făcut o cruce maaare (aşa cum zicea mătuşă-mea când îmi ghicea în cafea: „Fă o cruce mare, că dracu-i bătrân!”), mi-am adunat toate rezervele de răbdare şi m-am apucat de treabă.
Pe vremea aia n-aveam Internet, n-aveam nici măcar PC, aveam numai o maşină de scris, plus un prăpădit de dicţionar vechi şi unul de expresii argotice (de la Nemira) pe atunci ceva mai nou. Bineînţeles că n-am găsit în acele două cărţulii toate cuvintele necunoscute mie, dar, din fericire, am descoperit că o mare parte dintre ele (printre altele, nişte chestii cu noduri marinăreşti) se găseau în dicţionarul tehnic din biblioteca fabricii în care lucram. Iar pentru mica parte care nu apărea nici acolo, am intrat într-o librărie cu autoservire şi am consultat dicţionarele expuse (buzunarul nu-mi permitea să cumpăr unul).
Şi mi-a mai rămas un singur cuvânt, pe care, din lipsă de experienţă, nici nu l-am omis, nici nu l-am ocolit, ci l-am lăsat netradus şi evidenţiat în text, cu speranţa că o să-l traducă redactorul – ceea ce nu s-a întâmplat, traducerea a fost tipărită aşa (vezi poza anexată), cu acel cuvânt lăsat în engleză, şi mie mi-a venit să muşc din almanah de ciudă! Dar în rest a ieşit bine, cred că e una dintre traducerile mele cele mai frumoase, probabil fiindcă povestea e frumoasă şi foarte frumos scrisă, motiv pentru care am tradus-o cu mare plăcere.
AVM. „Paradisul Bărbaţilor” e într-adevăr prima povestire pe care am scris-o, şi mi-a dus un premiu doi la prima ediţie a concursului de proză scurtă organizat de Nemira, ceea ce a însemnat fireşte, o surpriză extrem de plăcută. Însă prima mea povestire publicată, tot în JSF, a fost „Felix, the king” (titlu derivat din „Felix the cat”), şi aş fi fost într-adevăr foarte încântată dând cu ochii de ea dacă n-aş fi constatat că persoana care se ocupase de punerea în pagină omisese spaţiile goale dintre fragmentele textului, fapt care îl făcea greu de înţeles.
Iar în Antologia Nemira mi-am văzut publicată povestirea „Sfinte Dumnezeule”, cu care luasem tot premiul doi, dar la a doua ediţie a concursului mai sus amintit. Am văzut-o pe o tarabă şi mi-a tremurat mâna când am cumpărat-o, după care m-am grăbit s-o citesc ca să văd câte greşeli de tipar are (cele mai multe dintre povestirile mele au fost publicate prin reviste şi revistuţe cu asemenea greşeli, de parcă m-ar fi blestemat cineva); şi n-avea decât vreo două! Dar am scris despre toate astea mai pe larg pe blogul meu (http://anaveronica.wordpress.com/2009/09/04/amintiri-despre-nemira/)
AVM. Probabil că aţi fi putut să-l citiţi, dacă n-aş fi ratat o ocazie fiindcă am fost cu capu-n nori. Acum ar trebui să apară în format electronic (urmând să se difuzeze de data asta contra cost), deşi, judecând după câte semne de viaţă dă editorul, mă tem că s-a răzgândit.
VN. Imi aduc aminte cu placere dar si cu oarece naduf de volumul de proza publicat pe internet supra-Vietuitorii(doamne ce l-am mai cautat pe la toate librariile si tarabele crezind ca este o carte pe hirtie!), care a fost povestea lui? Va fi si pe hirtie?
AVM. Volumul supra-Vieţuitorii a apărut din iniţiativa lui Vlad T. Popescu, care s-a oferit să mi publice povestirile pe site-ul său cartea.info (http://www.cartea.info/revista/avm/index.html), de unde încă se mai pot descărca gratuit; sau se pot citi online.
În privinţa apariţiei pe hârtie, aştept mai întâi să văd dacă va apărea în formatul electronic despre care vorbeam mai sus. Pe urmă poate o să-l iau sub braţ şi-o să bat pe la uşile câtorva edituri.
AVM. Omului AVM i-a plăcut dintotdeauna să scrie. A început cu versuri (curioşii pot citi o parte dintre ele aici: http://verovers.wordpress.com/), pe urmă a dat-o pe proză, iar mai nou se ţine de blogărit mult mai mult decât s-ar cuveni (http://anaveronica.wordpress.com/2011/02/02/partea-mea-de-blogosfera/). Iar tradusul îi satisface cu succes nevoia de a umple cu litere spaţiile albe – cu menţiunea că a înlocuit colile de hârtie cu monitorul computerului personal, lepădându-se aproape cu desăvârşire de scrisul de mână.
Cu alte cuvinte, nu există omul AVM şi scriitorul AVM, ci doar omul AVM, care trebuie să scrie ceva (nu neapărat de bună calitate) ca să se simtă bine.
AVM. Trebuie să spun, în primul rând, că te invidiez pentru entuziasmul sincer cu care împarţi superlativele. Eu sunt ceva mai zgârcită din punctul ăsta de vedere.
Cele trei cărţi mi-au plăcut în primul rând fiindcă au fost foarte uşor de tradus, iar în al doilea rând, fiindcă sunt un manifest împotriva lumii nedrepte, mercantile şi superficiale în care trăim, în care toate sistemele (Panemul e guvernat de principiile imperialismului, iar Districtul 13 de ale comunismului) îngrădesc în mod abuziv dreptul la libertate al individului.Au avut şi pasaje care m-au impresionat – mă înduioşează suferinţele copiilor ale animalelor. Aşa că am plâns de două ori, mai întâi la episodul celor două pâini primite de Katniss de la Peeta şi apoi la întoarcerea sărmanului motan Buttercup, ca vai de el, după o călătorie îndelungată, într-o casă unde Prim n-avea să se mai întoarcă niciodată.
Dar nu mi-a plăcut sfârşitul. Fireşte că sfârşiturile fericite sunt de dorit, însă, după gustul meu, happy end-urile americane sunt uneori nu numai neverosimile, ci şi de-a dreptul siropos-greţoase. Pentru ca finalul să mi se pară demn de crezare, deprimata şi deziluzionata Katniss n-ar fi trebuit să-şi regăsească pofta de viaţă, ci să se spânzure de unul dintre copacii pădurii prin care vânase cândva, întrebându-se, cu un ultim gând, cine-o să vină să se anine de creanga de alături, Peeta sau Gale – cu miolăiturile jalnice ale motanului Buttercup ca fundal sonor. Iar versurile din epilog n-ar fi trebuit să fie ale cântecului ei pentru Rue, ci ale “Copacului Spânzuratului”.