Autor: Richard Bachman (Stephen King)
Titlu: Fugarul (2025)
Titlu original: The Running Man (1982)
Editură: Armada
Colecție: Thriller
Traducător: Mihai-Dan Pavelescu
Redactor: Alexandru Ene
Nr. pagini: 264
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 3,88 (171 249 note)
Descrierea editurii: „Ben Richards nu mai are nici slujbă, nici noroc. Are 24 de ani și o fetiță bolnavă care are nevoie urgentă de medicamente. Trăiește într-o lume unde aerul curat e un lux, iar sărăcia te condamnă la uitare. Așa că face singurul lucru care îi mai rămâne: se înscrie la cel mai periculos show TV din lume. Fugarul. Jocul suprem. Emisiunea unde concurenții devin ținte, vânați în direct, pretutindeni. Premiul: bani, faimă și o șansă la viață. Dacă reziști. Acum, Ben e în direct. Toată lumea îl urmărește. Într-o lume care a învățat să se hrănească din violență și sânge, Ben devine vânatul. Și milioane de telespectatori se pregătesc să-l vadă căzând. Să-l vadă murind. Dar el n-a intrat în joc ca să piardă. A intrat ca să răstoarne regulile.”
Așa cum v-am obișnuit de mulți-mulți ani, am început anul cu un roman de Stephen King… bine, Richard Bachman, dar știm cu toții, grație unui tip extrem de curios, cine se ascunde (parcă acum, după atâția ani, mai poate fi vorba de ascuns) în spatele acestui pseudonim. Un clasic din genul distopic, de care producătorii de film au profitat ca să-l ecranizeze (reecranizeze, întrucât chiar și eu am văzut la cinema clasicul cu Arnie) tocmai în anul în care se petrece acțiunea. Pe scurt, la începutul anului scriam cam așa, la cald, după ce doar ce terminasem cartea aceasta scurtă, dar plină de acțiune: dacă mergi în orice slum din India sau în vreo favelă din Brazilia ai să dai probabil exact peste lumea anticipată de Rege acum mai bine de patruzeci de ani și pe care zeci de alți scriitori din acea perioadă (și nu numai) au descris-o de-a lungul vremii:
Corporațiile conduc lumea, entertainmentul a devenit macabru și organizează vânători de oameni sub aclamațiile publicului manipulat să creadă ce le transmit în direct rețelele de televiziune, nu ce văd cu propriii ochi și aud cu propriile urechi, poluarea a devenit principala cauză de deces în rândul celor care nu-și permit nici măcar un banal filtru de protecție de șase dolari, iar moartea în direct a devenit principala sursă de distracție pentru unii și de profit pentru alții.
Publicat inițial în 1982 sub pseudonimul Richard Bachman, The Running Man reprezintă una dintre cele mai sumbre și profetice incursiuni ale lui Stephen King în viitorul distopic. Dacă în alte scrieri „Regele” explorează supranaturalul, aici ne confruntăm cu o teroare pur umană, alimentată de sărăcie extremă și de un voyeurism sângeros ridicat la rang de politică de stat. Romanul ne proiectează într-un an 2025 unde discrepanța dintre clasele sociale a devenit de-a dreptul abisală, iar divertismentul suprem este reprezentat de jocuri televizate în care miza o reprezintă propria viață.
Protagonistul, Ben Richards, este un om împins la disperare de un sistem care l-a lăsat fără slujbă și cu un copil grav bolnav. Decizia sa de a participa la emisiunea „Fugarul” – un concurs în care trebuie să supraviețuiască timp de treizeci de zile în timp ce este vânat de o echipă de elită și de orice cetățean dornic să încaseze recompensa pusă pe capul Fugarului – nu este un act de curaj și vitejie, ci unul de sacrificiu suprem. King reușește să construiască un personaj brut și brutal, lipsit de șlefuirea eroilor clasici, dezbărat de complexitatea cu care ne-a obișnuit „Regele” în romane mult mai ample, unde a avut loc de desfășurare, a cărui singură armă este o voință feroce de a demasca ipocrizia și cruzimea trustului de televiziune care controlează masele.
Un aspect fascinant, care face cartea mai actuală ca oricând (fake news, voi credeți ce vedeți voi sau ce vă spunem noi?), este critica adusă manipulării prin media. În universul lui Bachman, adevărul este dictat de ecrane, iar publicul este dresat să-l urască pe „infractorul” Richards, transformând o execuție publică într-un spectacol cu rating maxim. Dilema morală care răzbate din pagini vizează responsabilitatea colectivă: până unde poate merge o societate care acceptă să urmărească moartea în direct pentru a-și uita propriile neajunsuri, propriile defecte? Ceea ce face ca povestea imaginată de Stephen King acum mai bine de patruzeci de ani să fie o analiză tăioasă și cât se poate de ancorată în prezentul nostru a modului în care divertismentul poate fi folosit ca instrument de opresiune și control.
Spre deosebire de ecranizarea celebră din 1987 cu Arnold Schwarzenegger, care a transformat povestea într-un film de acțiune tipic epocii, romanul original este mult mai nihilist și mai dens din punct de vedere psihologic. Finalul, de o intensitate devastatoare, subliniază faptul că într-un sistem corupt până în măduva oaselor, victoria individuală este adesea o iluzie, iar prețul demnității este unul pe care puțini sunt dispuși să-l plătească. Fugarul rămâne o lectură esențială pentru cei care vor să vadă fața mai aspră, „bachmaniană”, a autorului, lipsită de orice urmă de speranță gratuită.
Dacă ar fi să încerc o paralelă cu universul literar al autorului, Fugarul se înscrie perfect în acea zonă a bibliografiei sale unde groaza nu vine din umbre, ci din mecanismele sociale defecte. O analogie evidentă poate fi făcută cu Marșul cel lung (The Long Walk), ecranizat și el tot anul trecut (și la a cărui premieră am fost prezent la București, grație superbului gest făcut de editură de-a mă invita), un alt roman publicat tot sub pseudonimul Richard Bachman. Ambele scrieri folosesc conceptul de joc al morții ca metaforă pentru condiția umană într-un regim totalitar, unde tinerii sau cei defavorizați sunt forțați să își dispute supraviețuirea într-un spectacol sângeros, sub privirile unei mulțimi deopotrivă îngrozite și fascinate. În ambele cazuri, King (sau Bachman) elimină orice urmă de speranță mistică, lăsând personajele să se confrunte doar cu propria rezistență fizică și cu cinismul celor aflați la putere. Ben Richards nu este doar un fugar, ci un simbol al revoltei împotriva unui sistem care, la fel ca entitățile malefice din romanele horror supranaturale ale lui King, se hrănește cu suferința și frica celor nevinovați, transformând-o în monedă de schimb pentru divertisment și putere.
„- Bărbatul acesta este Benjamin Richards, în vârstă de douăzeci și opt de ani. Rețineți-i chipul! Peste o jumătate de oră, el va fi în libertate. O reperare confirmată vă aduce o sută de neodolari! O reperare soldată cu moartea lui vi se plătește cu o mie de neodolari!”