Un fragment în premieră din romanul Safari de Mihai Măniuțiu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Într-o casă în ruină s-a adunat un grup de marginali, cu o misiune. Un spațiu închis, unde loialitatea se amestecă cu ura și frustrarea. Cineva trebuie să primească o lecție. Sub influența dominatoare a liderului, grupul pornește la vânătoare – un safari în care lucrurile scapă de sub control. Pentru cel care ne poartă prin această lume crepusculară, aventura devine o expediție interioară, o confruntare cu propriile spaime și limite. În atmosfera apăsătoare, cu accente de film noir, o apariție aduce o lumină neașteptată, o urmă de speranță într-o lume care se destramă.
Între oniric și real, povestea se desfășoară ca o coborâre în adâncul unei umanități pierdute. În prăbușirea ei, sub privirea lucidă a unui autor care orchestrează totul cu o remarcabilă finețe vizuală, se întrezărește un spațiu al întrebărilor.
MIHAI MĂNIUȚIU, regizor de teatru și scriitor, a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Filip și întunericul (2019), nominalizat în 2020 pentru premiul Cartea de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Jucându-l pe Mefisto (2021) – distins cu Premiul Cartea Anului pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul Liviu Rebreanu). La Editura Humanitas, Mihai Măniuțiu a publicat eseul Despre iluzie și mască (2007), romanul Aventurile hingherului în Balkanya (2015), culegerea de proze Fuga cu Henri (2017) și romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce (2022) – pentru care a fost nominalizat la Premiul USR (Cartea de proză). În anul 2006, creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu. | www.maniutiu.com
FRAGMENT
ACUMA, DE CE I SE ZICEA PINGUINU? PENTRU CĂ ATUNCI când se deplasa n-avea nici brațe, nici picioare, mai ceva ca un buștean pe rotile. Iar ce scotea pe gură te înmărmurea. Smirnă te făceai ca să stai, să asculți și să te-ncredințezi că chiar a scos pe gură ce-a scos. Cum ai aprinde becul într-un beci. Îl aprinzi, apeși pe comutator, și nu se luminează tot, de parcă lumina aia de la bec luminează altfel – și vezi tot ce-i în beci, fără să vezi beciul, că beciul nu mai e beci, e ceva de dinăuntru. Dinăuntrul tău. Adică al meu. Ei, nu caut eu acum să vorbesc ca Pinguinu, că Pinguinu era cel mai tare în a-mi desluși care-i poziția noastră în lume și cum stăm cu destinu’. Cu destinu’, cu ăla mare, și cu ăla mai mic, sau cu amândouă, când te-ai apucat de safari.
Te exprimi cam greoi, mă-ntărâta el.
Mă exprim după cum am deprins de la doctoru’ Sandu și de la tine. Că ceilalți zic numai cuvinte care, deși poate există în dicționar, tot cu nimic te alegi de pe urma lor.
Cu Pinguinu am legat prietenie. Părea fără ascunzișuri adânci. Cum să se ascundă unul care-n loc de corp are un dulap de o sută douăzeci-treizeci de kile? Nu se ascundea nici cu creierul. Că și creierul îi era îndesat în același dulap. Totuși, avea o anume vioiciune. Una a lui. Că așa își merita porecla. Dacă era să se rostogolească, se rostogolea. Nu importă cum aluneca și de câte lucruri se izbea și cum se prăvălea. Avea felul lui de curaj. Ca oricare altul care poate muri la fiecare pas. Indiferent dacă e curajos sau nu. La el curajul se număra altfel. Poate după numărul de pași de la starea că ești la starea că nu mai ești.
Zicea: Mă vezi? Poate că da, poate că nu. Și eu te văd cu-ntreruperi, de parcă am fi pe virtual, unul pe pământ, și celălalt în cosmos. De fapt, eu sunt pe cealaltă parte a ta.
Am înghițit în sec și-n mine mijea o umbră de râs.
Depinde cum te răsucești pe dinăuntru, a urmat Pinguinu. Dacă mă vezi cenușiu nu-nseamnă că-i ceva în neregulă, pentru că așa mă văd și eu. Da’ haide să n-o complicăm. Sunt acolo, pe frânghia întinsă între două clădiri care nu s-au construit încă, între doi stâlpi care n-au fost încă fixați în beton. Și pășesc pe frânghie. Nu am pornit de niciunde și nu știu unde o să ajung, pentru că frânghia e întinsă între piloni sau clădiri care nu au baze solide. Totuși, nu calc pe aer. Calc, ca oricare dintre noi, pe urma a ce n-a fost să fie. Rețeaua cu urmele astea e fără sfârșit. Trebuie doar să ai ochi să o vezi. Nu ezit. Și dacă o să cad, cât de mai jos decât jos aș putea cădea? Și nu cad eu, cade cel care nu s-a răsucit îndeajuns înăuntrul meu.
Zicea lucruri de-astea care te învârtejeau, te luau pe sus și te lăsau să plutești, că ăsta-i actul de gândire, plutirea – iar pe mine năzăririle lui mă învârtoșau, asta-i foaita mea, foaita după care, ca să spun drept, mă recunoșteam.
Ești singurul maimuțoi de pe frânghia asta? îi ziceam, în doi peri.
El îmi răspundea:
Capătul frânghiei e sub talpa ta. Ia-mă de mână și hai să ne facem că înaintăm.
AȘA STĂTEA TREABA CU PINGUINU: ORI TE-NCUMETAI SĂ primești, cu amețeală, tot ce-ți toarnă în ureche, pe nerăsuflate, ori îi trânteai ușa în nas. Eu i-am deschis-o larg. Nu doar că mă distra, dar simțeam că nu sunt deloc ca el și aș fi vrut să fiu măcar un pic. Da, să-nvăț de la el cum să fiu măcar un pic pinguin. Era, o spun cu mâna pe inimă, ca un vârcolac care înfuleca din luna de pe cer, și-apoi îți dădea o bucățică, ți-o servea pe tavă să guști, să te-nfrupți și tu din ea.
Mi-a povestit odată că există statui care transmit mesaje, prin fibra pietrei ori a metalului din care-s alcătuite, statui care te săgetează cu neuroni sau cu altceva, ca niște pișcături de țânțari-tigri care-ți fac bube. Și datorită înțepăturilor ăstora, pe care le încasezi din abdomen până în cerebel, ajungi repede la concluzia că rahaturile de statui gândesc mai bine decât noi. Așa că se ducea adesea prin parcuri și-nțepenea lângă câte o statuie și se holba la ea până-i auzea gâlgâiala. Adică gândurile. La poetu’ ăla din parcul central, cocoșat și supt, a stat ore și ore, ca să se dumirească și să-i prindă mormăiala. Și ăla gâlgâia, mormăia: Sunteți o gașcă de oligofreni. Sunteți morți și nu-i permis să mai mișcați.
M-am încordat ca un arc:
Cine? Noi, ăștia din Sălaș? l-am întrebat pe Pinguinu.
Nu, frate, nația noastră română. Despre ea îmi grăia acel mare înaintaș.
Înaintașul unor nimenea-n lume, am zis. Al unor puțoi, al unor „mai bine trageți brazda peste ei“.
Mda, asta era durerea lui, a zis Pinguinu. Fără durere, nici nu mi-ar fi spus păsul lui.
Păsul? am repetat. Ce-i aia? Nu-mi poți spune cu cuvinte de azi? Chiar dacă ai discuții cu statui de acum o sută sau două sute de ani.
Adică ce-l doare, ce-l supără, ce-l jenează încă, deși e turnat în bronz.
Pinguinu avea răbdare cu mine, indiferent cât de nul eram la vocabular.
Îl întrebam:
La ce-mi folosește să știu tot mai multe cuvinte?
El s-a gândit puțin și mi-a răspuns:
Poate o să-ți fie de ajutor atunci când o să vrei să spui ceva ce nu e de spus.
O lăsam așa, la mijloc, în plutire incertă, între „mă-mbrobodește“ și „poate că știe el ce spune“, și nu insistam. El experimentase mai mult. Cu mult mai mult. Și când experimentezi, tre’ să te-aștepți la pierderi de cel puțin optzeci la sută, până se deblochează, în caz că se deblochează, canalul cu șanse de câștig. Eu nu mă consideram nici măcar la început. Pe vremea aceea, nu foarte îndepărtată, însă destul de îndepărtată ca să mi se pară că eram altcineva decât azi, aveam prea puține cuvinte în gușă și nu mă-ncurcam. Acum am mai multe. Da’ tot nu-s destule și de-aia mă-ncurc. Istoria asta, cu întortochelile și scurtăturile ei, nu o spun nimănui. Ba mi-o spun mie, ca să-mi amintesc mai târziu. Când va fi un timp pe care să-l pot numi „mai târziu“. După cum m-a învățat Pinguinu: Zi tot, tot, și dacă n-ai cui. Cât timp nu uiți de tine, nu o să fii uitat.
