Lupul cenușiu
Louise Penny
Titlu original: The Grey Wolf
Limba originală: engleză
Traducere și note: Dorina Tătăran
ISBN: 978-606-40-2790-0
Format: 130x200mm, paperback
544 pagini
Editura Trei
Colecția Fiction Connection Crime
UN NOU VOLUM DIN SERIA INSPECTORUL GAMACHE
Bestseller instant #1 NEW YORK TIMES
Apeluri telefonice repetate întrerup liniștea unei dimineți calde de august în Three Pines. Deși micul sat din Quebec este imposibil de găsit pe vreo hartă, cineva a reușit să-l găsească pe Armand Gamache de la Sûreté. Când răspunde în sfârșit, furia lui spulberă pacea duminicii în familie. O haină lipsă, o alarmă de efracție, un bilet pentru Gamache, pe care scrie Asta te-ar putea interesa, două bucăți de hârtie enigmatice cu o listă misterioasă — și apoi o crimă. Toate acestea îi împing pe inspectorul-șef Gamache și echipa sa spre o revelație teribilă: ceva mult mai sinistru decât orice crimă se apropie rapid! Armand Gamache, adjunctul său Jean-Guy Beauvoir și inspectorul Isabelle Lacoste nu pot avea încredere decât unul în celălalt, pe măsură ce vechii prieteni încep să se comporte ca niște dușmani, iar dușmanii de odinioară par a fi prieteni. Hotărâți să depisteze amenințarea înainte ca aceasta să devină realitate, ancheta îi poartă prin Quebec și peste granițe. Dacă eșuează, consecințele devastatoare s-ar putea răspândi în cele mai mari orașe și în cele mai mici sate din Canada. Inclusiv în Three Pines.
Volumele acestei serii pot fi citite și individual
Povestea este complexă și intensă. Ca întotdeauna, construită cu măiestrie și cu o intrigă inteligentă. – BOOKLIST
Cel mai ambițios roman al lui Penny de până acum… Se citește pe nerăsuflate, efectiv nu poți să îl lași din mână. – BOOK PAGE
Lupul cenușiu este surprinzător și inedit. O analiză profundă a puterii, lăcomiei, încrederii, devotamentului și vulnerabilității din lumea contemporană. Cutremurător! – THE WASHINGTON POST
Una dintre acele cărți rare care merită fiecare pagină, fiecare complicație, fiecare picătură de sudoare. – KIRKUS REVIEWS
LOUISE PENNY, fostă jurnalistă radio, este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache. A câștigat numeroase premii, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de opt ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. În prezent, locuiește într-un sătuc la sud de Montréal. Pe baza romanelor sale, Amazon Studios și Left Bank Picture au produs în anul 2022 mini-seria Three Pines, cu Alfred Molina în rolul principal. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina, Un om mai bun, Toți diavolii sunt aici, Împărăția orbilor, Nebunia mulțimilor și O lume de bizarerii.
CAPITOLUL 35
După vreo oră, Armand Gamache privea clădirile celebre de pe Dealul Parlamentului.
Fusese acolo de multe ori. Uneori pentru ceremonii. Adesea pentru întâlniri. El și Reine‑Marie duseseră copiii acolo cu ani în urmă.
Era prima dată când privea clădirile care simbolizau și găzduiau guvernul Canadei și avea un sentiment de neliniște.
În drum spre Ottawa, îi scrisese prietenului și colegului său David Lavigne, comisarul‑adjunct al RCMP, să‑i spună ce intenționa să facă.
Încă nu primise răspuns.
— Vin cu tine, zise Beauvoir.
— Merci, dar trebuie să fac asta singur.
— E înțelept?
— Cred că înțelepciunea dispare în oglinda retrovizoare, mon ami.
— Dacă o înfrunți pe Jeanne Caron, ar putea pretinde că ai atacat‑o. Te‑ar putea aresta. Ai nevoie de un martor, insistă Beauvoir.
— Și ce ar împiedica‑o să spună că amândoi am atacat‑o? Nu ești doar adjunctul meu, ești ginerele meu. Ai fi considerat un martor puțin credibil și, foarte probabil, complice. Merci, Jean‑Guy, dar am nevoie să faci ceva important.
— Nu am văzut nicio brutărie pe drum încoace.
Gamache râse, apoi îi explică lui Jean‑Guy, dându‑i o foaie de hârtie scrisă de mâna lui. Nu putea fi găsită. Nu exista nicio copie. Și, având în vedere tendința îngrijorătoare a școlilor de a nu mai preda scrisul cursiv, nu putea fi citită de un copil de zece ani. Deși Gamache se îndoia că asta ar fi problema. Cel puțin, gândindu‑se la bezele, nu această problemă.
Jean‑Guy se uită la lista de nume și numere și încuviință.
— Se rezolvă, patron.
— Oh, încă un lucru. Am nevoie de arma ta.
Beauvoir se uită fix la șeful lui.
— Știi că nu te vor lăsa să intri cu ea. Nu ai jurisdicție aici.
— Merită să încerc.
— Și dacă reușești să intri?
Dar Gamache rămase tăcut, cu mâna întinsă.
Beauvoir avea încă 100 de întrebări, majoritatea începând cu De ce? urmate îndeaproape de Ce? În schimb, îi înmână tocul și îl privi pe Gamache ajustându‑și jacheta în timp ce urca dealul. Apoi Jean‑Guy se apucă de treabă.
— Jeanne Caron, s’il vous plaît.
— Avez‑vous un rendez‑vous?
— Nu, nu am programare. Puteți să‑i spuneți doamnei Caron sau asistentei sale că inspectorul‑șef Gamache de la Sûreté du Québec dorește să o vadă?
Scoase legitimația. Recepționera o studie. Un ofițer RCMP în uniformă ceremonială roșie se apropie, se uită, apoi se întoarse către Gamache și salută.
— Monsieur Gamache.
— Vă cunosc?
— Sergent Gauthier. Denis. Sora mea era…
Expresia lui Gamache se înmuie.
— Diane.
Îi întinse mâna.
— Ne‑am cunoscut la înmormântare. Păstrați legătura cu familia. Cu părinții mei. Cu soțul și copiii ei.
Privirea lui se îndreptă spre cicatricea adâncă de la tâmpla inspectorului‑șef, apoi se opri din nou pe ochii lui Gamache.
— Le‑au plăcut foarte mult bicicletele pe care le‑ați trimis cu emblema Sûreté. Se prefac că fac parte din divizia călare și că bicicletele sunt cai.
— Nu motociclete?
— Non, slavă Domnului.
Tânărul zâmbi.
— Ce mai fac?
— Le este dor de mama lor. Dar Gerard le vorbește despre ea și le arată fotografii. Le spune cât de curajoasă era.
Gamache bănuia că încă nu le spusese cum murise. Împușcată, tânăra agentă murise în brațele șefului ei. Privindu‑l fix, implorându‑l să o salveze. Și Dumnezeu știa că el încercase. În cele din urmă, însă, tot ce putuse să facă fusese să‑i spună o ultimă rugăciune improvizată — Doamne, ia această copilă —, înainte să moară.
Și să o repete, din nou și din nou. Doamne, ia această copilă.
Până când el însuși fusese împușcat de două ori. Simțind gustul sângelui în gură, luptând să respire, zăcuse pe podeaua de beton a fabricii și simțise pe cineva apucându‑l de mână. Strâns. Și auzise aceeași rugăciune șoptită deasupra lui. De Isabelle Lacoste. Doamne, ia acest copil. Înainte ca ochii să i se întoarcă în cap și să leșine.
— Îl conduc eu, zise Gauthier.
— Dar nu este așteptat, nu este pe listă.
— Va fi în regulă. Garantez eu pentru inspectorul‑șef.
Detectoarele de metal bâzâiră când trecu prin ele, iar Gamache își ceru scuze, scoțând pistolul. Escorta lui din RCMP zâmbi și, în loc să‑l oblige să‑l lase în urmă, tânărul i‑l înapoie lui Gamache.
— Am încredere în dumneavoastră, domnule.
— Merci.
În timp ce stăteau în lift, Armand își strânse mâinile la spate și simți umflătura tocului de la centură. Privind numerele care avansau, era hotărât să afle adevărul de la Jeanne Caron, chiar dacă era ultimul lucru pe care îl făcea. Înainte ca tânărul acela simpatic, fratele Dianei, să fie nevoit să‑l împuște. Doamne, iartă‑l pe acest copil. Iartă‑mă pe mine.
Gamache îl urmă pe polițistul RCMP până la ușa din lemn lustruit de la capătul coridorului. Pe plăcuța de alamă scria: Jeanne Caron, șefă de cabinet.
Jean‑Guy Beauvoir încheie apelul cu premierul Québecului. Următorul pe listă era primarul orașului Montreal. După aceea urma să‑l sune pe primarul orașului Québec. Prima persoană pe care o sunase era șefa serviciului de lucrări publice. Era esențial ca ea să participe la conferința telefonică. Nu ministrul responsabil de lucrări publice, subliniase Gamache, ci inginerul care știa cum funcționau de fapt stațiile de tratare a apei.
Era timpul.
Jean‑Guy formă numărul și așteptă ca primarul să răspundă.
Dacă șeful nu se întorcea până la ora stabilită pentru conferința telefonică, îi dăduse instrucțiuni lui Beauvoir să se ocupe el însuși.
Beauvoir începu să ia notițe. Cum să convingă bărbați și femei care nu voiau să creadă că ceva incredibil era pe cale să se întâmple. Că un atac pentru care se presupunea că erau pregătiți era în curs de desfășurare. Cel mai rău scenariu se desfășura, iar ei trebuiau să pună în aplicare planurile de alertă.
Deși din ezitarea lui de a le spune era clar că Gamache nu credea că planurile erau actualizate sau că ar fi avut alt efect decât acela de a panica populația. Dar oamenii aveau dreptul să știe. Aveau dreptul să se apere pe ei înșiși și pe familiile lor.
Așa cum prezisese generalul Whitehead, nu era nevoie ca atacul să aibă loc pentru ca societatea să se destrame. De fapt, era suficient ca avertismentul să fie emis. Alegând să informeze liderii, care nu aveau altă opțiune decât să facă un anunț public, practic, Armand Gamache făcea treaba teroriștilor.
Beauvoir se uită la familiile care intrau și ieșeau din clădirile Parlamentului și își dădu seama că acestea erau probabil ultimele ore de normalitate din viețile lor.
Ce făcea Gamache acolo? Cu o armă?
Tocmai atunci auzi sirenele apropiindu‑se.
— Oh, la naiba, șopti el chiar în clipa când primarul din Montreal răspunse.
— Excusez‑moi?
— Nu‑l găsim.
— Cum adică? zise abatele de la Grande Chartreuse. Cât de greu poate fi? E un călugăr de mănăstire.
— Fratele Robert nu e în chilia lui, zise călugărul laic. Poate că e la dușuri sau în capelă. Îl căutăm. Poate că pregătește rețeta.
— Ce? întrebă Dussault. Nu rețeta pentru Chartreuse.
Lacoste deschise fotografia pe telefon și i‑o arătă abatelui.
— Asta e rețeta pentru Chartreuse?
— De unde să știu eu? Nu sunt unul dintre cei care o dețin.
Dar abatele se uită mai atent la rețetă. Apoi la ea, și mai atent.
— De unde aveți asta?
— Dom Philippe.
— Gilbertinul care a venit să‑l vadă pe Frère Robert.
— Da. Dom Philippe a luat o parte din rețetă și o sticlă din lichiorul vostru cu etichetă personalizată. Le‑a dat șefului meu.
— De ce?
— Abatele voia să venim aici. Să aflăm ce știe Frère Robert despre un atac terorist.
— Ați aflat toate astea din două fragmente a ceea ce ar putea fi sau nu rețeta pe care o păzim de 1 000 de ani? Dumnezeu să ne ajute dacă puneți vreodată mâna pe o bucată din Manuscrisele de la Marea Moartă.
— Deci Frère Robert a fost ales să fie unul dintre cei doi păstrători ai rețetei Chartreuse? Dar abia ajunsese. De ce i‑au dat‑o lui? întrebă Dussault, încercând să înțeleagă.
— Pentru că e tânăr și laș, zise abatele. Una însemna că putea prepara elixirul mulți ani de‑acum încolo, cealaltă însemna că nu va pleca niciodată.
— Și unde e acum? întrebă Frère Sébastien.
Călugării tăcuți se priviră unii pe alții, până când, în cele din urmă, abatele vorbi.
— Găsiți‑l, le zise el confraților săi, apoi se întoarse către cei trei vizitatori. Rămâneți aici.
Lacoste așteptă până când toți călugării, inclusiv Sébastien, intrară, apoi se întoarse către Dussault.
— Mergem?
— Tu prima.
— Și eu? strigă sora Irene când cei doi însoțitori ai ei dispăreau în clădirea principală a mănăstirii.
Se uită în jur, apoi alergă după ei. Câțiva fluturi care rămăseseră prinși în faldurile veșmântului ei alb ieșiră zburând.
Instinctul le spusese să rămână în grădină. Instinctul nu avea întotdeauna dreptate. În câteva clipe, fură mâncați de păsări.
