Autor: Edward Ashton

Titlu: Mickey7 (2024)

Titlu original: Mickey7 (2022)

Serie: Mickey7

Editură: Curtea Veche Publishing

Colecție: Byblos

Traducător: Raluca Maria Schidu

Redactor: Diana Ilie

Copertă: Gabi Toma

Nr. pagini: 288

Format: Trade Paperback, 13×20

Preț: 67

Nota Goodreads: 3,78 (29 832 note)

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Science Fiction 2022, RUSA CODES Reading List Nominee for Science Fiction 2023

Descrierea editurii: „Mickey7 este un Înlocuibil: un angajat dispensabil dintr-o expediție umană trimisă să colonizeze lumea de gheață Niflheim. Ori de câte ori o misiune e prea periculoasă – sinucigașă, chiar –, echipajul apelează la el. Când un exemplar moare, e regenerat un nou corp cu aproape toate amintirile lui intacte. După șase morți, Mickey înțelege termenii contractului său… și de ce ăsta era singurul post neocupat din colonie atunci când l-a acceptat el. Într-o misiune de rutină, Mickey7 dispare și e crezut mort. Când se întoarce la baza coloniei, ajutat în mod surprinzător de o formă de viață nativă, dă nas în nas cu Mickey8, o nouă clonă care a preluat deja sarcinile de Înlocuibil – și abia acum încep cu adevărat necazurile. Ideea Înlocuibililor multipli este detestată, și dacă sunt prinși, probabil vor fi amândoi aruncați în reciclatorul de proteine, așa că sunt nevoiți să țină secretă existența lor față de întreaga colonie. Viața pe Niflheim e însă tot mai grea, specia nativă devine periculos de curioasă cu privire la noii săi vecini și Mickey7 pare singurul în măsură să salveze lucrurile. Asta dacă o să reușească să nu moară de tot.”

Povești despre colonizări pe planete cu mediu de viață periculos s-au scris cu miile; povești despre întâlniri cu civilizații sau vietăți extraterestre iarăși s-au scris cu miile; poveștile cu clone sunt de dată ceva mai recentă și cred că nu s-au scris chiar multe; însă povești care să le îmbine pe toate și să o facă și cu o doză sănătoasă de umor nu cred că s-au mai scris. Iar ceea ce face abordarea lui Edward Ashton cu atât mai interesantă este faptul că, deși ai impresia că ai mai citit undeva povestea acestei clone, a acestui replicant pe nume Mickey Barnes, abordarea povestitorului este proaspătă și inedită, dar mai ales plină de umanitate și de întrebări ale căror răspunsuri le găsești parțial pe drum, parțial deloc. Poate în volumele următoare.

Așadar, avem o planetă cu mediu periculos, Nilfheim (nu știu de ce, îi ziceam mereu Elfheim), unde umanitatea a trimis o misiune spațială de colonizare și unde a fost construită o colonie în care oamenii stau înghesuiți ca sardelele. Întrucât este extrem de scump să se trimită adevărate arce pline cu mii și mii de oameni prin spațiu pentru a coloniza planete și a le exploata resursele, căci gramul de substanță transportată are niște costuri astronomice de trimis prin spațiu, s-a apelat nu doar la soluția criogenizării a mare parte din personalul navelor trimise în explorare, ci și la o abordare inedită, dar și crudă totodată: s-au angajat infractori sau oameni fără căpătâi de pe diverse planete, dispuși să facă orice pentru a scăpa de, să zicem, niște cămătari puși să le rupă picioarele sau să-i paralizeze cu diverse soiuri de arme din viitor pentru a recupera datoriile făcute în mod necugetat, iar la biroul de recrutări pentru misiuni în vidul spațial și pericole necunoscute de pe planete potențial locuibile pentru oameni, acestora li se prezintă un contract ce conține undeva, scrise cu litere mici, niște termene care practic îi expun pe acești așa-ziși voluntari la primejdii mortale.

Iar soluția celor care îi angajează este una cât se poate de inumană: mori, dar ești imediat clonat ca să-ți duci mai departe misiunea. Pentru că, vezi bine, e mai ieftin să clonezi un infractor pe care l-ai instruit să facă treburi periculoase decât să iei mai mulți infractori periculoși cu tine și, cine știe, să ai parte de-un măcel pe drum sau de vreo revoltă sângeroasă. Prin urmare, neștiind ce semnează, Mickey se angajează să se lase practic omorât de diverse situații primejdioase, renghiuri ale sorții, neglijențe criminale, acte de sabotaj și autosabotaj, ghinioane teribile și întâlniri de gradul trei cu făpturi coșmarești de pe alte planete.

Însă aici, pe Nilfheim, oamenii nu se așteptau să dea peste făpturi inteligente. Iar când Mickey7, adică a șasea clonă, al șaptelea Mickey de fapt, cade într-o groapă și este abandonat acolo de partenerul de misiune, pentru că s-ar fi pus pe el însuși în pericol salvându-l și, nu-i așa?, e mai la îndemână să-l clonezi pe bietul Mickey decât să-i salvezi jalnica viață, nimeni nu s-ar aștepta ca făpturile băștinașe asemănătoare cu viermii să-i salveze viața bietului Mickey. Cu atât mai puțin el, care se trezește în gura viermelui și, în loc să îi servească acestuia drept cină, el este nici mai mult, nici mai puțin decât scos din galeriile subterane și lăsat nevătămat la intrarea uneia dintre ele. Însă când ajunge înapoi în stație, se trezește în fața unei situații cumplite: au trecut deja câteva zile și era nevoie de carne de tun. Prin urmare, comandantul bazei a dispus clonarea lui Mickey. Așa că Mickey7 se trezește nas în nas cu Mickey8.

Și cum e un delict de moarte să existe simultan două exemplare ale aceleiași persoane, în mod normal, oricât ar părea de crud, Mickey7 ar trebui să fie dat la reciclare și transformat în pastă hrănitoare pentru membrii bazei de pe Nilfheim. Dar cum nimeni nu vrea să moară, el cade la învoială cu Mickey8 nu numai să-și împartă hrana și să coexiste în pace și armonie (da’ de unde?), ci și misiunile. Și, după cum spunea și clovnul portocaliu acum câteva săptămâni, toate atuurile sunt la Mickey8, așa că bietul Mickey7, care posedă deja toate amintirile traumatice ale scurtelor vieți ale celorlalți Mickey și știe deja de șase ori cum e să mori și n-ar mai vrea să repete experiența, este trimis tot el să ducă la îndeplinire misiunile periculoase pentru care a fost angajat.

Însă el are un atu: se pare că băștinașii de pe planeta pe care au poposit coloniștii comunică nu se știe cum între ei și nu numai că nu sunt complet necivilizați și lipsiți de inteligență, ci sunt capabili și să comunice cu alte specii. Iar aici ar putea interveni Mickey7, care, oricât ar crede că poate ascunde secretul c-a rămas în viață și că are un frate geamăn care nu ar trebui să existe (de fapt el, Mickey7, n-ar trebui să existe, ci să fi fost deja reciclat și să reintre în circuitul bazei, stației), până la urmă și baza e o lume mică. Mai ales când ai prieteni, colegi, o cameră cât o cutie de pantofi, hrană strict raționalizată și… o iubită. Iar de aici se nasc, firește, tot soiul de situații care mai de care mai hilare.

Fără a fi cel mai alert roman din lume și fără să se întâmple puzderie de întâmplări care să te țină cu sufletul la gură, deși subiectul este extrem de ofertant, primul volum al seriei cu același nume ne propune nu doar o poveste de un umor nebun – iar aici m-a dus cu gândul la hitul Marțianul, scris în exact același stil alert și plin de umor și ironie -, ci și un personaj simpatic, dar mai ales o seamă de întrebări legate de moralitate, consumerism, colonialism, drepturile omului, dreptul la viață, dreptul asupra morții cuiva, prețul pentru viața cuiva (da, știu, o noțiune de-a dreptul absurdă), identitate, crize de identitate și până unde sunt dispuși să meargă cei cu putere de decizie atunci când vine vorba de drepturile unei ființe umane.

PS: n-am văzut filmul, probabil am să-l văd, deși această așa-zisă ecranizare, de fapt doar inspirată din carte, la câte schimbări am văzut că s-au făcut, nu se află foarte sus pe lista cu filme de văzut.

„- Haide, Șapte, spune și Opt. Suntem deja perverși, corect? Cu sau fără represalii, nu sunt prea sigur că nu ajungem amândoi în gaura pentru cadavre curând. Am putea măcar să ne distrăm cât mai suntem pe aici.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *