Aveam impresia, până să verific, că prima povestire scrisă de Liviu Surugiu am citit-o într-un Alamanah Anticipația (seria nouă, apărută începând cu 2012 la Nemira). Dar m-am înșelat, cred că am citit-o totuși într-o antologie, însă nu mai știu exact care. Apoi a urmat volumul de povestiri „Rămășițele Viselor”, despre care am scris aici și, anul trecut, un roman intitulat „Eral”, numele pe care-l poartă și fiica scriitorului (ca o curiozitate, o anagramă a cuvântului „real”, am citit acest lucru tocmai în acel roman). Liviu Surugiu scrie mult despre vise și despre visuri. Este o temă recurentă în povestirile sale, prea des întâlnită însă, lucru care te îndeamnă la un moment dat să te întrebi dacă nu cumva denotă o lipsă de inspirație sau o anumită obsesie. Nu știu care este explicația, încă nu am apucat să-l întreb, însă nu este o temă chiar comodă, iar atunci când este disecată, discutată și dezvoltată în cheie fantastică, supranaturală, sau științifică (sau SF), lucru ajutat și de o anumită îndemânare și de finețe a execuției, ce ține mai ales de valoarea scriitorului, aproape întotdeauna poate ieși ceva plăcut ochiului cititorului. Însă faptul că am întâlnit o altă povestire cu oarecum ceeași temă, despre care am aflat că ar reprezenta sursa de inspirație a unui roman de-al autorului pe care îl am de ceva timp pe lista de lecturi, m-a făcut să-mi pun din nou aceleași întrebări: înclinare spre această temă a visului sau o obsesie în devenire? Cumva Liviu este un scriitor care a avut odată o idee bună, pe care acum o învârte, o modifică și-o aduce de-a roata, alterând-o și alternând-o pe ici, pe colo, cu rezultate nu neapărat neplăcute, e adevărat, însă… nu se mai poate și altceva? Ba da, se poate, doar că, din cele două sute douăzeci de pagini, cât are volumul de față, peste șaizeci sunt ocupate de povestea asta.
Dar să vedem despre ce este vorba în cele cinci povestiri/nuvele ale volumului:
1. Acesta este trupul meu: o călătorie departe în spațiu, până dincolo de inelele lui Saturn, apoi prin atmosfera nimicitoare a celei mai frumoase planete din Sistemul Solar (deși am aflat că nu e singura care are inele), un fost preot/prelat măcinat de pierderea iubitei și o revelație ce are legătură cu descoperirea pentru care a fost trimis de NASA acolo echipajul navei Ultima Euharistie. Temele biblice/mistico-religioase nu m-au atras niciodată, însă povestea de față este de o tristețe atât de copleșitoare când vine vorba de pierderea unei persoane iubite, încât te trec fiorii la unele paragrafe. Pentru o astfel de execuție, ce îmbină spectaculos religia cu descoperirile științifice și cu călătoriile spațiale îți trebuie talent, iar povestea de față pot spune că e pe locul doi în topul acestui volum.
2. O chestiune de educație: pe o planetă din genunile spațiului conviețuiesc trei generații complet diferite – unii par neaderthalieni, alții desprinși din Evul Mediu pământesc și ultimii par echivalentul oamenilor de astăzi; Monseniorul Cornelius Clagula Semibardi trebuie să ancheteze o moarte ceva mai ieșită din tipar: un tip și-a omorât fratele geamăn, dar nu poate fi tras la răspundere pentru că personalitatea celui mort s-a transferat în trupul supraviețuitorului; însă lucrurile nu se opresc aici. Dacă povestirea asta scurtă ar fi fost lungită ceva mai mult, cred că aș fi apreciat-o la fel de mult ca pe romanul lui Isaac Asimov, Soarele Gol, pe care mult timp l-am considerat cel mai bun roman SF citit de mine. Așa, pare doar schematică, iar când începe, se termină.
3. Întâlnirea: un virus misterios afectează doi pacienți ai unui sanatoriu, făcându-le imposibilă întâlnirea, căci mor pe rând, apoi învie pe rând, o înviere condiționată însă de moartea celuilalt, astfel încât nu se pot întâlni niciodată, ajungând să comunice doar cu ajutorul unor scrisori pe care le descoperă atunci când se trezesc din somnul cel de moarte. Vis în vis, paranoia, demență sau schizofrenie, o idee foarte interesantă, dar un mod de-a scrie o poveste, cel prin intermediul scrisorilor, care pe mine unul pur și simplu m-a exasperat. La un moment dat am vrut să abandonez povestea, dar curiozitatea mi-a dat ghes și am fost răsplătit cu una din cele mai spectaculoase răsturnări de situație din istoria recentă a lecturilor mele.
4. Înaintea învierii: un pacient aproape pe moarte este adus la spital după ce-a fost călcat de un autobuz; cam atât am priceput din povestirea asta; restul, ori am adormit citind, ori nu m-a dus mintea la mai mult, ori sunt două povești care n-au nicio legătură una cu alta; poate reușește cineva să-mi explice și mie ce-a vrut autorul să spună, eu unul mă recunosc înfrânt.
5. 144: cea mai spectaculoasă și mai lungă poveste a volumului, o nuvelă de peste nouăzeci de pagini, ce prezintă peripețiile și morțile unui suflet chinuit de-a lungul unor războaie ce-au schimbat fața umanității. Lungă, tristă, bine scrisă, o poveste ce emană amărăciune și te face din nou să te gândești, pentru a cât oară oare, de ce oamenii sunt atât de cruzi unii cu alții. Spre final pare că o ia pe arătură, însă rolul lui 144 pare hotărâtor. Este povestea care mi-a plăcut cel mai mult din tot volumul, mult superioară celorlalte, din punctul meu de vedere.
Bun, și-acum ce-ar mai fi de zis? Liviu Surugiu se poate învârti în cadrul mai multor sub-genuri ale ficțiunii speculative. Din păcate însă n-o face prea des, cramponându-se de anumite idei, lucru care m-a și făcut să-i dau doar trei stele volumului de față pe Goodreads. Deși, dacă stau să privesc în urmă, să-ți placă două povestiri din cinci dintr-un volum nu este un lucru chiar atât de rău (cineva spunea că dacă ar găsi două sau trei povestiri care să-i placă dintr-o antologie cu să zicem douăzeci, tot ar fi o lectură satisfăcătoare; și aici nu-mi vin în minte decât antologiile Best of ale lui Gardner Dozois, în care trebuie să mă consider mulțumit dacă găsesc trei sau patru povestiri care să-mi placă). Însă parcă m-aș fi așteptat la mai mult. Iar exasperarea pe care mi-a provocat-o lentoarea scurgerii poveștii din „Întâlnirea” n-o voi uita prea curând. Însă… însă… aștept cu interes moderat, de data aceasta, un nou volum de Liviu Surugiu. Pe care-l voi îndemna, când ne vom mai întâlni, să mai abordeze și alte idei: un fantasy, un horror, un space-opera, ceva povești cu detectivi, nu și cu vise însă. Ajunge, consider eu.
Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Acesta este trupul meu, le găsiți pe blogurile: Assasin CG, Catharsis Writing, Cu mintea la… SF și Jurnaul unei cititoare. Luna viitoare vom scrie despre Arhitecții speranței, de Alexandru Lamba.
Despre Acesta este trupul meu mai scriu:
Catharsis Writing (Ștefan Decebal Guță)
Cu mintea la… SF (Silvia Penciulică)
Jurnalul unei cititoare (Georgiana Vlădulescu)
Posted by Liviu
am încercat să citesc Eral, însă povestea mi s-a părut destul de slabă și încredibil de nerealistă, chiar și pentru genul acesta. așa că am renunțat după câteva pagini.