Autor: Ioana Nicolaie
Titlu: Drumul spre Soare-Răsare (2024)
Titlu original: Drumul spre Soare-Răsare (2024)
Editură: Humanitas
Redactor: Iuliana Glăvan
Copertă: Angela Rotaru
Nr. pagini: 264
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 42
Nota Goodreads: 4,52 (43 note)
Descrierea editurii: „O minunată pledoarie pentru ficțiune? O poveste de iubire care ține mai mult decât o singură viață? O mărturie despre artistul care nu-și împlinește destinul? O călătorie prin vămile văzduhului? Drumul spre Soare-Răsare, noul roman al Ioanei Nicolaie, este despre toate acestea, și mult mai mult de atât. În paginile lui se topesc istorii, povești, de la cea individuală, a eroului care trebuie să se salveze, și să fie salvat, prin aducere aminte, până la cele colective, care țin de Istoria mare, care ne desenează tuturor viețile. Realistă și fantastică în același timp, lumea cărții se dezvăluie, precum în picturile lui Chagall, nu doar imprevizibilă, ci și plină de culoare.”
De-a lungul timpului am învățat că de multe ori nu trebuie să pleci la drum cu niște așteptări pentru că se întâmplă adesea ca ele să-ți fie înșelate. În mod plăcut sau nu. De data aceasta mă văd nevoit să-mi mărturisesc ignoranța (nu că ar fi pentru prima… sau ultima oară) și să recunosc că nu știam ce fel de proză scrie Ioana Nicolaie. Mă așteptam să fie ceva mai.. vesel. Sau poate mai… optimist. Vedeți voi, asta se întâmplă când dai skip, cum s-ar spune, peste descriere și admiri doar coperta cărții. Sau citești descrierea, mânat de curiozitate, însă mai apoi uiți sau nu mai apuci să citești și vreo părere despre acea carte, despre ce este de fapt vorba în ea. Exact acest lucru s-a întâmplat în cazul de față, cu să-i zicem seria Ioanei Nicolaie dedicată familiei sale și apărută la Editura Humanitas: Cartea Reghinei, Tot înainte și, în luna noiembrie a anului trecut, Drumul spre Soare-Răsare (și poate aici am putea să includem și povestirile care alcătuiesc Miezul inimii).
Dacă în Cartea Reghinei autoarea se concentrează pe povestea plină de dramă a mamei sale, Reghina, o mamă-eroină ce a născut nu mai puțin de doisprezece copii, iar Tot înainte așterne pe pagini povestea surorii sale mai mici Arsenia, care „trăiește sub o dublă presiune, a discursului oficial absurd și a lumii patriarhale în care s-a născut, și se luptă să-și găsească un drum în viață”, este cum nu se poate mai firesc ca povestea din Drumul spre Soare-Răsare să se ocupe de fratele cel mare al familiei, Maxim Radu Niculai, născut în plin comunism și trăind mai apoi în socialism, când vremurile crunte și întunecate provocate de niște analfabeți îngălați și criminali au curmat atâtea destine, au tăiat atâtea aripi și au frânt atât de multe visuri.
„Mergând spre Soare-Răsare, pe drumul despărțitor al văzduhului, sufletul întâlnește Prima Vamă. Duhurile rele opresc și pe el, si pe îngerii buni care-i sunt călăuză. Păcatele făcute prin cuvânt, vorbele deșarte precum bârfa și jignirile, și sudalmele, și cântările obscene, și, mai ales, luarea în râs a celor sfinte sunt scoase deodată la lumină. Diavolii vor să înhațe chiar și prin înșelătorie sufletul și să-I coboare, cu ei, în adâncurile Iadului.” Așa se deschide capitolul cinci, și aici cred că este una dintre cheile în care am putea citi această poveste care în fond pornește ca una realist-istorică, în care întâmplările care i-au modelat și transformat pe înaintașii lui Radu îl influențează în mod covârșitor și pe el și îl trimit pe o pantă ce nu se poate sfârși decât într-un singur mod: al distrugerii și al pierzaniei, căci fără Helga, nimic nu e.
Cum nimic nu e nici fără iubire. Dar până acolo e cale lungă, iar la cum începe de fapt povestea, când știm deja ce se va întâmpla în final cu Radu, cel mai mare și cel mai chinuit, se pare, dar poate și cel mai inteligent dintre frații Niculai, îți dai seama că nu va fi deloc una veselă, nici optimistă, nici roz. Totuși, s-ar putea spune că este o poveste de iubire. Însă nu toate poveștile de iubire au un final fericit, o dovedește cu prisosință și destinul care i-a fost hărăzit lui Radu, care a avut ghinionul să se nască în niște vremuri tulburi, iar drama lui cea mare nu este că vremurile i-au tăiat mult prea devreme aripile, ci faptul că mintea lui deosebit de ascuțită, poate chiar genială, l-a făcut cu atât mai mult să-și dea seama de ce pierde și ce-ar fi putut să devină. Dacă…
Dacă Helga l-ar fi iubit mai mult. Dacă iubirea vieții lui și fata alături de care își făcuse atât de multe planuri în magicul ținut al Văraliei, dominat de umbra lui Rebreanu, dar apăsat de norii negri ai unor vremuri în care cei inteligenți sunt asupriți și-n care să fii ceva mai răsărit decât restul ar fi atras asupra ta tot soiul de ghinioane, ar fi fost ceva mai puternică. Dacă ea ar fi avut un tată ceva mai puțin pragmatic și care nu s-ar sfiit să pună mai presus de orice fericirea fiicei sale. Dar nu a fost să fie. Și prin urmare, șirul de ghinioane care începe cu ruptura dintre ei va continua de-a lungul întregii sale vieții, iar cum Niculai, băiat de geniu, dar poate slab de caracter, simte atunci când o pierde pe Helga că viața lui nu mai are niciun rost și că la fel de bine se poate lăsa în voia sorții, ei bine, soarta pare să-i facă pe plac.
Am citit acum ceva timp un alt roman de geniu, cu siguranță unul dintre cele mai bune apărute în ultimii ani (excelentul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat al Alinei Nelega, despre care am scris pe Bookblog). Și acolo este vorba, în esență, despre o poveste de iubire. Iubirea, pare să transmită povestea Ioanei Niculaie din Drumul spre Soare-Răsare, ar trebui să treacă peste orice piedică. Depinde însă de protagoniști, de vremuri, de o mulțime de condiții. Printr-o proză vie, plină de dramatism, de imagini percutante, de întâmplări care îți fac părul măciucă-n cap ce alternează cu unele de un lirism sfâșietor, povestea lui Radu Niculai te înfioară și te face încă o dată să te revolți la adresa cruntului ghinion pe care l-am avut când istoria și-a bătut joc de noi și ne-a aruncat în ghearele unor monștri ce pe mulți dintre noi ne-a transformat la rândul nostru în monștri. Și poate că unul dintre mesaje este tocmai acesta: nu trebuie să uităm, ci să ne aducem mereu aminte. Pentru că, dacă ne aducem aminte, nu e totul pierdut. Recomandată!
„Mintea mi-e bună și nespus de clară, iar speranța e mai dură ca pirita. Voi izbândi, voi face tot ce mi-e hărăzit pe lume, că nu degeaba mi s-a dat putere și minte, zice Helga. Cât despre ea, ar vrea să se oprească totul, în chiar locul acela, pentru totdeauna. Ea așa o să mă tină minte. Jură. Și se ține de cuvânt, oprește totul. Chiar după ce viața îi trece, chiar la sfârșitul ei din viitor, ea e cu mine, acolo, în Văralia. Fericirea adâncă și curată se naște numai din dragoste. Rămân în nemișcare, cu Helga, și sunt cum nu se poate mai fericit.
Când i se sfârșește unui om viața? îmi intră de nicăieri in cap. Nu când moare. Ci când, pe neașteptate, se-ntâmplă ceva care-l scoate din drum, îl aruncă-n cine știe ce hățișuri, îl dă de-a berbeleacul. Mie mi s-a sfârșit, mare parte din ea, când a dispărut Helga. Câți oameni, deși vii, trăiesc ca și cum nu ar trăi? Dar eu, păcătosul, m-am crezut mai cu moț și n-am putut îndura. Am cerut moartea, am luptat peste douăzeci de ani pentru ea.” […] (p. 258)
