Sacrificiul
Henrik Fexeus
Titlu original: Offerdjuret
Limba originală: suedeză
Traducere: Alin-Daniel Dragomir
ISBN: 978-606-40-2546-3
Format: 130x200mm, paperback cu clape
528 pagini
Preț: lei
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
Primul volum din seria Memento
Când David Lund primește un e-mail de la o femeie necunoscută care susține că are informații despre copilăria lui, nu știe cum să reacționeze. La modul ideal, vrea să ignore mesajul și să-și lămurească sentimentele pentru frumoasa avocată Florence Tapper. Totuși el nu are nicio amintire din primii 12 ani de viață, astfel încât curiozitatea învinge și răspunde la e-mail. Însă femeia care l-a contactat dispare fără urmă, iar el devine suspectul principal. Între timp, cineva pare să-l vâneze pe el și pe toți cei la care ține. Cu ajutorul lui Florence, David trebuie să descopere cine se află în spatele atacurilor și care este conexiunea cu golul său de memorie. În umbră pândesc un secret vechi de zeci de ani și jucători care au enorm de câștigat dacă adevărul nu este dezvăluit.
Sacrificiul este un roman de suspans extrem de intens, care analizează felul cum cele mai întunecate părți ale psihicului uman, ale amintirilor și traumei pot interacționa în moduri devastatoare.
Într-o cursă contracronometru, misterul se dezleagă în două linii temporale, unde calea către adevăr este mai amenințătoare decât ai crede. – T T
Sunt incredibil de mândru de această carte. Mă reprezintă foarte mult, dar sper că va fi și o surpriză. A fost nevoie de doi ani să scriu Sacrificiul, iar acum abia aștept ca oamenii să pătrundă în lumea lui Florence și David. – HENRIK FEXEUS
HENRIK FEXEUS, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciați conferențiari suedezi. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a debutat în 2007 cu volumul Arta de a citi gândurile (publicat în limba română la Editura Trei). Cărțile lui au fost premiate, s-au vândut în peste un milion de exemplare și au fost traduse în peste 30 de limbi. A debutat în literatură cu romanul The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei, au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload: Cum să-ți încarci bateriile: Arta recuperării inteligente
(împreună cu Catharina Enblad). Tot la Editura Trei au apărut și cele trei volume ale seriei Vincent și Mina, scrisă împreună cu Camilla Läckberg: Cutia, Cult și Miraj. Seria este în curs de adaptare pentru televiziune.
FRAGMENT
Este seară când David ajunge în Sävsjö. Ferestrele apartamentului cu trei camere de pe Köpmangatan sunt luminate când trece prin fața lui. Abia atunci realizează că nu știa dacă mama lui va fi acasă. Dar se pare că are noroc. Parchează după colț, coboară din mașină și rămâne pe loc.
În ultimele ore, și-a ignorat oboseala gândindu-se la ce va spune. Cum își va formula întrebările. Ce ton să folosească. Dar acum, când privește fațada apartamentului din care datează cele mai vechi amintiri ale sale, parcă ar fi dispărut totul. Nu are nici cea mai vagă idee despre cum va reacționa când o va vedea. Sau când ea îl va vedea. O va recunoaște măcar? Nu s-au mai văzut de când a plecat de acasă. Ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani. Doamne! Sună absurd când se gândește la asta. Dar viața este adesea așa. Ceea ce pare normal când se întâmplă poate părea complet absurd ulterior. Se întreabă cum arată mama lui acum. Anii au fost blânzi cu ea sau a devenit zbârcită? Deși nu este atât de bătrână. Era, totuși, tânără când l-a născut pe David.
Încă stă lângă mașină.
Poate că nu a fost o idee bună, în definitiv.
Ar fi trebuit doar să sune.
Dar atunci ar fi existat posibilitatea ca ea să îi închidă telefonul. Sau să nu răspundă deloc. Își strânge brațele pe lângă corp, deși seara de toamnă este relativ caldă. Este doar mama lui. Scoate telefonul și formează numărul ei în timp ce merge rapid către intrare înainte să se răzgândească.
— Daa…? răspunde o voce de femeie.
— Bună, Ellen, sunt eu. David. Coboară și deschide. Sunt afară.
Închide înainte ca ea să aibă timp să inventeze vreo scuză sau să-i spună că nu este acasă. Așteaptă câteva minute și aproape că începe să creadă că nu va veni, când se aprinde lumina pe scară. Pereții scării sunt galben-deschis, exact cum și-i amintește. O siluetă apare în spatele ușii de la intrare. Mama lui este încă incredibil de frumoasă. Atent machiată și îmbrăcată ca pentru o petrecere.
Când o vede coborând scările, brusc o frază îi fulgeră prin minte. Și nu doar o frază, ci și o imagine întreagă. El și mama lui merg pe o stradă din Sävsjö. L-a luat de la școală. Unii dintre colegii lui din clasa a șaptea au început să creadă că părinții lor sunt prea stânjenitori pentru a fi văzuți în apropierea școlii, dar David nu are nicio problemă ca mama lui să vină acolo. Tocmai a primit un ghiozdan nou de care este foarte mândru, deși evident nu lasă să se vadă asta. Mama poartă cele mai frumoase haine pe care le-a văzut vreodată. Strălucesc. Este machiată cu negru în jurul ochilor și are buzele de un roșu-sângeriu. I se pare că arată ca o vedetă de cinema. Unii dintre adulții de pe trotuar se opresc și o privesc când David și Ellen trec pe lângă ei.
— Lasă-i să se uite, spune mama, cu voce tare, astfel încât ceilalți să audă. Sunt doar invidioși. Viețile lor devin mai cenușii când mă văd pe mine. Pentru că le amintesc de tot ceea ce nu au. Pentru că nu au avut curaj. Dar lumea nu este pentru șoarecii mici și fricoși. Este pentru noi.
David se întoarce și se uită la adulții de pe trotuar. Comparativ cu mama lui, ei chiar par cenușii. Se uită la mama lui. De obicei, ea vorbește doar despre ea însăși. Dar spusese „noi“. Ea și David. Simte o căldură în piept și o ia de mână. Reușește să o strângă o dată înainte ca ea să-i dea drumul.
Aceasta este o amintire.
Acum stă din nou în fața ușii clădirii, în Sävsjö, și își trage sufletul. În amintirea lui, era cu siguranță încă în gimnaziu. Dar a fost o amintire care nu i-a mai apărut până acum. Și dacă poate avea o amintire, poate că va avea și altele. Poate dintr-o perioadă și mai îndepărtată.
— Ce cauți aici? întreabă mama lui când deschide ușa.
Se întoarce spre apartament fără să privească înapoi. Nicio altă amintire nu mai vine. Este decizia lui dacă să o urmeze pe Ellen sau nu. De parcă ar avea de ales. Prinde ușa înainte să se închidă. Simte greutatea ușii în palmă, este o senzație familiară, știe exact cât de tare trebuie să apese pentru a o deschide complet.
Așteaptă să intre în apartament pentru a spune ceva. Recunoaște unele piese de mobilier, dar multe sunt noi. Era prea tânăr pentru a se gândi la asta când locuia acolo, dar acum vede că apartamentul este la fel de elegant și de exclusivist ca mama lui. Dacă locuința lui Urban Jacobsson era elegantă, dar ostentativă, apartamentul mamei sale este opusul. Mobilat discret, cu o subtilitate bine gândită. Urban și Kickan vor să-și arate banii. Mama lui nu are nevoie de asta. Dar se vede, pentru cei care știu unde să se uite.
David rămâne nemișcat în hol. Nu și-a dat seama că provine dintr-o familie atât de înstărită. O ușă este deschisă la dreapta, către ceea ce era vechea lui cameră. Dar nu trebuie să intre pentru a vedea că acum este amenajată ca o mică bibliotecă. Nu există niciun semn că el ar fi locuit vreodată acolo. Și de ce ar exista?
Mama lui intră în living și se așază. O urmează. Un roman gros este deschis pe masa mare de nuc. O țigară arde într-o scrumieră de argint. O privește pe mama lui, care pare la fel de indiferentă ca întotdeauna, și nu știe cum să înceapă. Nu s-au mai întâlnit de când s-a mutat de acasă. O mamă normală ar fi curioasă, ar vrea să știe cum o duce, i-ar spune că ar trebui să se tundă. Ar pune de cafea. Dar ea nu face nimic din toate acestea. Doar se uită la el, de parcă ar fi deranjat-o în mijlocul unui lucru importat. Îi trece prin minte că nu are, de fapt, nicio idee despre cine este ea. Și ea trebuie să fi avut visuri și ambiții în viață. Dorințe care s-au împlinit și eșecuri care au lăsat cicatrici. Dar nu i-a povestit niciodată nimic despre ea. Și nu știe dacă ea l-a întrebat vreodată. Se gândește dacă este fericită, singură în apartamentul ei. Dacă fericirea este un sentiment pe care ea este capabilă să îl simtă, măcar.
— Cred că știi de ce sunt aici, spune el, în loc să piardă timpul cu politețuri.
Probabil că Ellen va fi cu atât mai bucuroasă, cu cât David rămâne mai puțin. Se așază la celălalt capăt al canapelei. E o senzație ciudată să se afle în aceeași cameră cu mama lui, darămite să stea pe aceeași canapea. Poate ar fi trebuit să aleagă fotoliul.
— Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat când eram mic.
Ellen ridică din sprâncene.
— Nu știu la ce te referi.
— Nu trebuie să te prefaci, ripostează el și își drege vocea. Am vorbit cu Urban.
Ellen îl privește cu o expresie de neînțeles. Cum îl vede după toți acești ani? Îl vede ca pe fiul ei? Sau este un străin incomod în casa ei? După câteva secunde, expresia dispare și masca imperturbabilă revine. Nu a fost niciodată bun la a-și citi mama, iar acum începe să înțeleagă de ce. Masca ei este aproape perfectă. O transformă într-o fortăreață impenetrabilă.
— Și ce a spus domnul Jacobsson? întreabă ea, detașată, trăgând un fum din țigară.
— Că el și alți câțiva obișnuiau să se întâlnească la noi acasă și să… socializeze, ăsta a fost cuvântul pe care l-a folosit. Și știu că soția lui l-a părăsit când a aflat despre acele întâlniri. Ceea ce mă întreb este de ce ar veni cineva de la Stockholm în Småland doar pentru asta? Și de ce tocmai la noi acasă?
Mama lui se sprijină de canapea.
— Da, cei din grupul ăla își băgau mâinile unul în buzunarele celuilalt destul de adânc. Dar nu doar pentru a se bate unul pe altul pe umăr. Pentru asta nu ar fi avut nevoie nici de mine, nici de mama mea, de altfel. Aș putea la fel de bine să-ți spun, dar vei ajunge să-ți dai seama singur, dacă n-ai făcut-o deja. Nu sunt surprinsă că Urban a fost cel care nu a putut păstra secretul, mereu a fost cel mai sensibil dintre ei.
Cuvântul „sensibil“ nu este tocmai cel pe care David l-ar folosi pentru a-l descrie pe Urban Jacobsson, dar nu spune nimic. Este sincer mirat că mama lui răspunde la întrebare și nu vrea să o întrerupă.
— La mine acasă… la noi acasă, continuă ea, nu doar că puteau rămâne ascunși de ochii publicului. Ci puteau și… să dea frâu liber… lucrurilor pe care soțiile lor nu le permiteau.
David o privește fix pe mama lui.
— La ce te referi? întreabă el, simțind cum i se face rău.
Nu știe dacă vrea să audă ce urmează, dar nu are de ales. Pentru asta e acolo.
— Societatea aia exista deja când eu eram mică, spune Ellen. Deși atunci mama o găzduia, bineînțeles. Câțiva dintre bărbații mai în vârstă au dispărut, iar câțiva noi au venit de-a lungul anilor, dar toți erau de același fel. Bărbați cu poftă de viață. Și de femei. Nu-ți poți imagina cum roiau în jurul bunicii tale când era tânără. Așa a început totul, de fapt. Celelalte lucruri, de exemplu cum au început să profite unul de celălalt, au apărut mai târziu. Iar când am ajuns destul de mare, am preluat eu rolul mamei.
Greața îi urcă în gât. Oare mama și bunica lui și acei bărbați…? Nu. Înghite în sec, nu vrea să se gândească la asta. Încearcă să nu se uite la ușa dormitorului lui Ellen, încearcă să nu-și vizualizeze mama acolo cu un grup de bărbați. Simte în gură gustul amar al bilei. Ellen stinge țigara, se ridică de pe canapea și se duce în bucătărie. O aude turnând ceva într-un pahar, apoi zgomotul cuburilor de gheață. David respiră adânc de câteva ori pentru a se aduna.
— Bunica mea, ai spus, strigă el spre bucătărie. Nu vorbești niciodată despre ea, cum era?
Mama lui, care a trăit o viață de gazdă perfectă, se întoarce cu un pahar în mână. Nu i-a adus nimic lui David.
— Există un motiv pentru care nu vorbesc despre Susanne, răspunde ea, așezându-se din nou pe canapea. S-a mutat în străinătate imediat ce m-a învățat să mă ocup de Societate de una singură. Dar abia plecase când am rămas însărcinată cu tine. Nu m-a iertat niciodată pentru asta. Tot ceea ce construise era aproape să se destrame într-o clipită. Din fericire, am reușit să salvez situația. Dar nu am mai păstrat legătura de atunci. Nici nu știu dacă mai trăiește.
El înghite în sec. În cei câțiva ani în care își amintește că a locuit împreună cu Ellen, nu a auzit-o niciodată vorbind despre propria ei mamă. Credea că motivul era că murise.
— Deci te-a abandonat, spune el.
