Autor: Marin Mălaicu-Hondrari
Titlu: Clandestin (2024)
Editură: Trei
Colecție: Autori români
Redactor: Carmen Eberhat
Nr. pagini: 256
Format: Hardcover, 13×20
Preț: 47,2 (59) lei
Nota Goodreads: 3,50 (27 note)
Clandestin se deschide cu probabil visul oricărui cititor (bine, poate mai puțin retragerea într-un loc înghețat bocnă, măcar din punctul meu de vedere): o tipă se trezește într-o casă înghețată dintr-un sat uitat de lume, se îmbracă, îmbucă ceva frugal, își ia o carte, se cocoață pe acoperiș și începe să citească înconjurată doar de pustietate, profitând se soarele orbitor, de liniște și de singurătate. Cum ziceam, un vis, nu? Să ai tot timpul din lume numai să citești. Bine, eu aș vizualiza acest lucru pe o insulă cu beach-bar, mult soare și multă căldură, plus un șezlong cu o umbrelă uriașă și o sursă nesfârșită de cărți, dar… de gustibus, nu? Apoi aflăm că ea a fost corporatistă, că a făcut grămezi de bani și că mai apoi, sătulă de acea viață îndestulată, dar care îi aducea nefericire, s-a retras în munți pentru a trăi în liniște și pace, într-o căsuță nu chiar dărăpănată, dar nici doldora de confortul cu care era obișnuită la Londra sau la București.
Partea cea mai lungă a poveștii, prea lungă, în opinia mea, și am mai citit câteva opinii asemănătoare, se ocupă de deja celebra prin anumite cercuri Iustina Tiron, acest personaj legendar care a avut curajul să se retragă în munți la nici treizeci și cinci de ani, în casa bunicilor, și să trăiască așa cum vrea ea. Clandestin, ferită de priviri curioase și fără legături cu lumea. Adică să taie bușteni în pădure cu drujba și să-i care singură până acasă, să taie un purcel și să-l pregătească tot singură, pe care să-l împartă mai apoi cu șoriceii din podul casei, să stea câtă e ziulica de lungă sus pe acoperiș, în timp ce prin curte dă târcoale lupul, și să citească, să se uite la filme pe laptop când afară s-a făcut prea frig, iar când nu mai are haine curate de schimb, să-și rezerve câte o pensiune ba cât de cât aproape de casă, ba tocmai în celălalt capăt al țării din două motive simple, dar cât se poate de practice: să mai schimbe peisajul și să ia pulsul umanității, de care însă nu pare să-i fie deosebit de dor, și să-și spele hainele și lenjeria de pat, întrucât n-a ajuns chiar dispusă să spele și la lighean în căsuța de la marginea pădurii.
Treptat-treptat, dar cu mare încetineală, lucru, pe care, cum spuneam mai sus, i-l reproșez cărții, pe lângă lungimea nejustificată a acestei prime părți dedicate Justinei Tiron, care abia începe să zgârie suprafața poveștii de ansamblu și să sape în trecutul ei, al fratelui asasin profesionist retras în Camarile, dar și al tatălui lor, artistul mare amator de muzică bună, pasiune pe care le-a insuflat-o și celor doi copii, asasinat mișelește de un anumit miner la București, aflăm și povestea care a dus aici, o poveste cutremurătoare, dacă stai să o diseci așa cum trebuie: lipsuri, vremuri întunecate, părinți absenți, unul fiind ucis, altul luând-o razna de durere și lăsându-i pe cei doi copii, frați vitregi, de altfel, să se descurce cum or putea și să se crească unul pe altul – ceea ce duce la întrebarea: mai este oare de mirare că unul a ajuns ucigaș plătit, iar altul a fugit de lume și citește cărți în pustietate cocoțat pe acoperiș, fără să fi simțit vreodată că a iubit pe cineva în afară de propriul frate vitreg?
Tema centrală a poveștii pare însă a fi răzbunarea. Dulcea și sănătoasa răzbunare. Subiectul ei: minerul care l-a ucis pe tatăl Iustinei și al lui Roland. Că drumul până acolo, dacă s-o ajunge acolo, este foarte lung și presărat nu doar cu nesfârșite introspecții, ci și cu povestioare dintre care unele, după părerea mea, n-au nicio relevanță la final, asta e altă mâncare de pește. Mai interesant însă e modul în care autorul alege să lege povestea Iustinei, al cărei trecut cu Roland aduce întrucâtva cu tragica poveste a celor doi frați din dipticul Pasagerul/ Stella Maris al lui Cormac McCarthy, de cea a tinerei Alexandrina, un personaj adolescent rău de gură, dar foarte reușit, poate cel mai reușit dintre toate, apoi de aventurile lui Roland pe tărâmurile asasinatelor profesioniste și apoi revenind în Camarile, unde peisajul se schimbă într-un mod bizar și ba ai uscăciune ca-n deșert, ba te trezești înconjurat de o lume luxuriantă mai ceva ca-n junglă, pentru ca în cele din urmă cercul să se închidă și să aflăm ce s-a întâmplat de fapt cu Francisc Szazs, care e rolul lui Miss Ebony Wild și ce caută de fapt, la urma urmei, tânăra Alexandrina aici?
Povestea este prea alambicată și spusă prea alambicat ca să fie o lectură facilă. Provocatoare până la exasperare și mult, mult prea lungită în prima parte, când ar fi trebuit de fapt să-l atragă în mreje pe cititor, noua carte a lui Marin Mălaicu-Hondrari are toate motivele să împartă lumea în două: adică am rămas cu impresia că ori o placi, ori spui că nu face parte din aria ta de interes și că ai fi vrut să citești altceva. Deși ar trebui să existe și o cale de mijloc, așa cum îi șade bine oricărui cititor, mai ales unuia ca mine, care de multe ori citește și pentru a face o cronică și al cărui citit de plăcere s-a cam stins mai ales după ce l-a ales (nu neapărat și-a ales el însuși) această meserie din prezent. Nu spun care. Așadar, dacă reziști și treci cu bine peste această primă parte a poveștii Iustinei și ai răbdare să afli povestea din spatele poveștii ei, dar și ce o mână pe ea-n luptă și o face să-și cheme fratele în ajutor, ajungi la un thriller în toată puterea cuvântului. Însă nu acțiunea furibundă este miza întregii povești, ci drama celor două personaje, Iustina și Roland, dar și, zgomotoasă tare în spate, a tatălui lor, un rebel, un nonconformist, un avangardist cu o gândire mult prea deschisă pentru vremurile în care trăia și al cărui destin tragic lansează bolovanul la vale.
„- Cred că n-am iubit niciodată pe nimeni, spuse ea.
Îi plăceau accesele ei de bovarism.
– Eu cred că am iubit mereu pe cineva, zise Roland. Nu-mi amintesc o zi fără să fi iubit pe cineva.” (p. 178)
