Autor: Perhat Tursun
Titlu: Drumuri lăturalnice. Poveste din Xinjiang (2024)
Titlu original: The Backstreets: A Novel from Xinjiang (2022)
Editură: Alice Books
Colecție: Classic Alice
Traducător: Iolanda Prodan
Redactor: Lucia Popovici
Nr. pagini: 316
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 45 lei
Nota Goodreads: 3,46 (361 note)
Descrierea editurii: „<<Drumuri lăturalnice>> urmărește un bărbat uigur anonim care, în încercarea de a scăpa de suferința și sărăcia din mediul rural, sosește în capitala Regiunii Uigure Autonome Xinjiang. Deși își găsește o slujbă temporară într-un birou guvernamental, nu întâlnește decât priviri bănuitoare și respingere peste tot, astfel încât, învăluit în ceața amară a poluării, nu îi rămâne decât să hoinărească pe străzi, în timp ce recită un monolog compus din numere și mirosuri, dorințe și repulsie, amintiri și nebunie. Romanul este o fabulă dezolantă despre izolare urbană, violență socială și dezumanizare.”
Am să încep prin a spune că n-am mai citit niciodată un roman de o asemenea factură. Am mai citit povești în care realitatea se confundă cu imaginația, în care granița dintre real și ireal este foarte subțire sau chiar inexistentă, în care personajul principal pare că face o călătorie printr-un tărâm ciudat sau chiar imaginat de el, iar noi suntem doar martori, evident, asistăm, vedem lumea prin ochii lui și ne întrebăm în permanență: cât oare este real și cât este imaginar din ceea ce văd prin ochii acestui „unreliable narrator”? Ne minte? Visează? Rememorează? Inventează? Distorsionează? Exagerează? Sau doar relatează la rece și este și el la fel de neputincios ca și noi când vine vorba de-a separa imaginarul de real?
Perhat Tursun, scriitor de prim rang al culturii uigure, o populație atipică într-o mare de chinezi care i-ar vrea asimilați complet sau poate chiar să dispară cu totul – cel puțin probabil asta și-ar dori conducătorii (sau conducătorul, că nu cred că se poate vorbi de mai mulți conducători în China) -, a scris mai multe povești, iar cu el au stat de vorbă inclusiv traducătorii acestui volum, care și-au dorit enorm să-i facă povestea cunoscută și să o traducă într-o limbă de circulație internațională pentru a-i purta mai departe sfâșietorul strigăt de ajutor prin intermediul acestei alegorii despre alienare și teama de dispariție.
Prin intermediul acestui personaj straniu, un tânăr uigur educat la facultate în Beijing, unde a mers cu câțiva colegi din același neam cu el pentru a studia, dar unde, evident, nu s-au adaptat și au fost priviți permanent ca niște paria, ca niște intruși ce nu au ce căuta acolo, ca niște extratereștri într-o mare de pământeni, autorul uigur transmite un mesaj de ajutor către o lume întreagă: nu vrem să dispărem cu totul, nu vrem să fim asimilați, nu vrem să fim uitați, avem o identitate proprie și ne mândrim cu ea, nu suntem la fel cu ceilalți locuitori ai Chinei și ne mândrim cu unicitatea noastră, iar asta înseamnă că vrem să fim lăsați în pace, iar dacă nu se poate, măcar să fim primiți, nu ostracizați, izolați, să primim joburi sub demnitatea și educația noastră, să fim umiliți și să primim numai firimituri.
Ürümchi, locul în care se petrece acțiunea poveștii ce se desfășoară pe parcursul unei singure nopți, este capitala Regiunii Autonome Uigure Xinjiang și adăpostește o populație de peste patru milioane de oameni (la vremea scrierii acestui roman avea o populație de doar două milioane, din spusele naratorului, care-l compară cu Beijingul, ce avea pe-atunci o populați de zece milioane). Situat în vestul Chinei, el este mai apropiat de Asia Centrală din mai toate punctele de vedere decât de China, iar acest lucru nu o spune doar Wikipedia, o spun și toți uigurii, că ei nu sunt chinezi și că vor să fie lăsați în pace să-și vadă de-ale lor. Începând însă cu 2014, împotriva uigurilor a început o persecuție sistematică din partea autorităților chineze la îndemnul tartorului suprem, admirat de unii pentru culmile pe care a dus economia chineză, care încă nu aduce a genocid, dar care face ca zilnic să fie arestați și închiși în lagăre speciale sute și sute de uiguri, într-o încercare de probabil distrugere a acestui neam atipic și care le stă ca un ghimpe în coaste. Iar din rândurile celor dispăruți fac parte inclusiv autorul, dar și cotraducătorul în engleză al volumului de față.
„Ca mai toate operele de artă, Drumuri lăturalnice încearcă să creeze o lume care să rivalizeze cu realitatea pe care o reflectă. În plus, astfel, îl ajută pe cititor să înțeleagă istoria în timp ce se scrie. Ceea ce încerc să spun este că, asemenea operelor care l-au inspirat pe Perhat Tursun – Străinul lui Camus, Omul invizibil al lui Ralph Ellison, Viața și vremurile lui Michael K de J.M. Coetzee -, Drumuri lăturalnice trebuie citită deopotrivă ca un fragment de istorie și o fabulă literară despre viața străinului etnic și discriminat. Asemenea celor trei scriitori intelectuali, Tursun folosește ficțiunea pentru a reflecta, pentru a desluși logica unei lumi în care el însuși a trăit și pentru a vedea încotro îl poartă. Deși folosește imagini și scene specifice experiențelor trăite, nu oferă mărturie documentară a vieții uigure în condițiile colonizării, ci mai curând face un portret al acesteia la nivel simbolic.” (Introducerea traducătorului în engleză, p. 21-22)
Personajul, un alienat printre alienați poate și din cauza copilăriei pline de lipsuri și abuzuri din cauza unui tată alcoolic (despre care sugerează poate, descriind ravagiile alcoolismului în rândurile uigurilor după descoperirea rachiului de sorg oferit tot de chinezi, că a fost el însuși o victimă a acestui consum – și care a mai făcut o victimă, indirect, mama personajului fără de nume), primește un job într-o instituție din capitala Regiunii Autonome Xinjiang, însă unul minor, lipsit de importanță, într-un birou anonim, fără lumină naturală, unde chiar și la masa de lucru la care nu se știe ce va face are parte doar de un singur sertar, căci toate celelalte au rămas încuiate de către cel care a ocupat biroul înaintea lui. Și pentru ca umilința să fie deplină, i se transmite, de către un șef cu un rânjet malefic și chiar maniac, că în toată acea clădire plină de încăperi goale nu i se poate oferi și lui nici măcar o cămăruță în care să locuiască și că va trebui să-și găsească o locuință în altă parte. Unde anume?
Păi unde o găsi, într-un oraș neprietenos, unde locuitorii îl privesc cu dușmănie, dar unde el, obsedat de mic de numere și rămas, cum spuneam mai sus, traumatizat din cauza unei copilării ce seamănă suspect de mult cu cea a oricărui copil dintr-o țară comunistă fericită, dar unde fericirea se măsoare în bomboane și unde fericiți cu adevărat sunt doar cei cu pile și relații și aflați, printr-un noroc chior, în preajma celor influenți, pornește într-o călătorie ritualică – cu un bilet cu numere în mână descoperit întâmplător pe stradă, pe drumuri lăturalnice, permanent pe alei dosnice -, dar care poate îl va aliena și mai mult, sentiment acutizat, întărit poate și de ceața permanentă ce domnește asupra orașului, referire directă la poluarea industrială din Ürümchi. Și-i va întări convingerea că este un dezumanizat, un om fără de țară, un străin într-o lume străină (cum zicea și Heinlein) care și-a pierdut busola, care încă n-a fost absorbit cu totul, dar care nici un loc al său nu crede că mai are.
„Dintr-odată, un șobolan a țâșnit glonț prin fața mea și a dispărut în gunoi. Pentru o clipă, am rămas înlemnit, dar apoi mi-am continuat drumul. Mi-a fost teamă să nu mă fi văzut cineva că m-am speriat de șobolan, așa că m-am uitat imediat peste umăr. La fel cum șobolanul fugea disperat printre gunoaie, și eu alergam disperat prin oraș. Ca și el, căutam de mâncare, iar după ce-mi umpleam burta, nu-mi doream altceva decât să dorm.”
