Lecturi 391 (Blog tour nr. 61): Camilla Läckberg – Puiul de cuc

Camilla Läckberg – Puiul de cuc (Fjällbacka XI: Gökungen, 2022) 456p., TPB, 13×20, Trei, 2024, colecția Fiction Connection, trad. Cristina Ekholm, red. Alexandra Fusoi, 50,15 (59) lei, ISBN 978-606-40-2175-5

Nota Goodreads: 3,96 ( 5 831 note)

Descrierea editurii: „Două evenimente cumplite cutremură Fjällbacka. Un fotograf cunoscut e găsit ucis cu brutalitate într-o expoziție. Insulița unde se retrage să scrie Henning Bauer, laureatul premiului Nobel pentru literatură, devine scena unei tragedii sângeroase. Greu de crezut că aceste incidente nu au legătură, mai ales că fotograful și scriitorul erau printre fondatorii misteriosului club exclusivist numit Blanche. Ancheta lui Patrik Hedström pare blocată, în timp ce Erica Falck face cercetări în legătură cu uciderea unui transsexual la Stockholm în anii 1980. Și începe să înțeleagă că umbra păcatelor din trecut ajunge până în prezent.”

Blog tour nr. 61 (sau 13/2024): Un nordic-noir în adevăratul sens al cuvântului, cu enigme din trecut, scene casnice care se împletesc de minune cu scene din ancheta în curs, personaje complexe și care evoluează permanent, crime oribile și de neînțeles, personaje grotești și chinuite de demoni, și totodată o revenire a autoarei Camilla Läckberg pe bine-cunoscutul tărâm al seriei care a făcut-o celebră.

Deși colecția Fiction Connection, cea mai longevivă și mai constantă serie de literatură comercială și nu numai de la noi, serie cunoscută îndeosebi pentru excelentele romane crime, mystery și thrillere care apar în ea, se lansase cu ani buni mai devreme, nordic-noirul și-a făcut apariția în cadrul ei cu poate cel mai celebru exponent al acestui sub-gen care de-a lungul anilor a cunoscut o ascensiune redutabilă în rândul amatorilor mai cuprinzătorului gen polițist. Este vorba, evident, de seria originală Millennium a lui Stieg Larsson, al cărei prim volum, Bărbați care urăsc femeile, a apărut la Editura Trei în 2010 în traducerea Elenei-Maria Morogan (eu am varianta în două voume). Însă acest sub-gen a început să devină popular și la noi, în România, când Editura Trei a făcut o mișcare de marketing genială și, împreună cu Gazeta Sporturilor, a lansat o serie de zece volume, Seria neagră, care practic a pus bazele nordic-noirului la noi și l-a transformat într-un succes răsunător (încercări se mai făcuseră la Editura Humanitas, cu colecția Mystery & Thriller, în care a apărut inclusiv volumul de debut al Yrsei Sigurdardóttir, Ultimul ritual, și cred că și pe la Editura Litera, dacă nu mă înșală memoria). În cadrul acestei serii au apărut romane – de cele mai multe ori, începuturi de serii – de Liza Marklund, Anne Holt, Arnaldur Indridasson (cu excelentul Orașul borcanelor, unul dintre cele mai bune romane nordic-noir citite de mine și transpus într-un film foarte reușit), Yrsa Sigurdardóttir, Mons Kallentoft, Åsa Larsson, Johan Theorin, Håkan Nesser, Kjell Ola Dahl și cea care a deschis seria de fapt, Camilla Läckberg, cu primul volum al seriei Fjällbacka, Prințea ghețurilor. Iar restul e… istorie, cum s-ar spune.

Zece volume din serie mai târziu și după aproape un deceniu și jumătate, sub-genul nordic-noir are încă foarte mulți adepți la noi și cred că se situează pe locul doi în topul preferințelor iubitorilor de romane crime, după încă mult gustatul, dar, în opinia mea, supraapreciatul sub-gen denumit domestic thriller, sub a cărui umbrelă se ascund acum destul de mulți impostori, însă asta este o discuție pentru o altă dată. Odată cu Vrăjitoarea, cărțoiul de 800 de pagini apărut în 2018 la Editura Trei (traducere de Ioana Ghișa), autoarea suedeză părea să fi încheiat seria dedicată autoarei de biografii Erica Falck și soțului ei, polițistul Patrick Hedström, dar se pare că necunoscute sunt căile Celui de sus, așa că iată că-n anii de grație 2022 (la ei), respectiv 2024 (la noi) primim un nou volum dedicat cuplului care rezolvă în paralel cazuri de crimă care îți ridică părul măciucă în cap.

Mărturisesc că au trecut ani buni de când n-am mai citit un volum de Läckberg dedicat acestei longevive serii (am citit în schimb de ea Cutia, scrisă împreună cu Henrik Fexeus), așa că am purces la drum zicându-mi că am să recuperez pe parcurs. Ce-am pierdut? Erica și Patrick au împreună trei copii, doi băieți gemeni mai mici și o fetiță ceva mai mare ca ei, care are însă mare grijă de micuți atunci când părinții sunt ocupați cu munca sau cu ajutorarea altora, iar la secția de poliție unde de fapt totul este condus de Patrick, întrucât șeful său este un leneș care ar prefera să doarmă chiar și-n timpul serviciului, s-au întâmplat multe: au venit și au plecat colegi, unii s-au căsătorit, au avut copii, viața este într-o continuă mișcare, micile drame își văd de cursul lor și așa mai departe.

Iar în aparent liniștita zonă care înconjoară Fjällbacka se petrec în continuare lucruri macabre. Un fotograf celebru vrea să organizeze o expoziție în timp ce un cuplu, prieteni de-ai săi, tocmai își serbează aniversarea căsătoriei, numai că-n timpul petrecerii fotograful este ucis cu un pistol de cuie. La fața locului este chemat Patrick și echipa sa, care participase la petrecere împreună cu Erica, normal, dornici să evadeze din capcana căminului conjugal care le ocupă tot timpul și energia necesară – temă menționată obositor de mult de-a lungul acestui volum, de zici că dacă ai copii s-a terminat cu viața ta și gata, trebuie să-ți îmbraci pijamaua sau halatul de baie și să retezi orice legătură cu lumea din jur -, numai că toți cei care au participat la petrecere devin suspecți de crimă.

Însă cuplul care organizase petrecerea (în fapt aceasta fusese organizată de omul lor bun la toate, Louise, măritată cu unul dintre fiii cuplului și mamă vitregă a celor doi băieți ai bărbatului) este și el celebru în toată Suedia, ea fiind deținătoarea unei edituri importante (a doua, de fapt, din țară), iar el, un celebru scriitor care tocmai a fost sunat din partea Comitetului care acordă premiul Nobel că urmează a fi încununat cu cel mai prestigios premiu literar din lume. Așadar, ancheta este destul de sensibilă, mai ales că nimeni n-a văzut nimic. Urmează însă o nouă crimă înfiorătoare pe insula unde își are casa cuplul, Henning și Elisabeth, iar de acolo lucrurile o iau cu adevărat razna.

Totul în timp ce Erica află despre celebra și trista poveste a unui transsexual din anii optzeci pe nume Lola și a fetiței sale, Pytte. Lola, apropiată a lui Henning și Elisabeth, dar și a fotografului Rolf Stenklo și a soției acestuia, în anii de început ai clubului Blanche, fondat de ei, ani de eliberare sexuală și de renunțare la multe cutume, fusese apreciată de toată lumea și relația ei extraordinară cu fetița sa în vârstă de doar șase ani reprezenta practic o oază de seninătate și de fericire în niște vremuri foarte tulburi. Însă atât Lola, cât și Pytte au avut parte de o soartă tragică, pierind amândouă într-un incendiu ce avusese loc în apartamentul lor, după ce Lola fusese împușcată mai întâi în cap. Însă poliția nu dăduse doi bani pe cazul lor, iar acesta a rămas nerezolvat, până când intră însă Erica în scenă și-și pune în minte să rezolve cazul și să scrie și o carte despre tragica soartă a Lolei și-a lui Pytte.

Mi-am dat seama de curând (mai cu seamă pentru că citesc și un roman apărut la Editura Lebăda Neagră, despre care voi scrie săptămâna viitoare) că, dacă avem de-a face cu un caz din prezent și cu unul din trecut, să zicem din urmă cu patruzeci de ani, există mari șanse ca între cele două cazuri să existe o legătură. Una strânsă, care ajunge să împletească fapte din trecut cu fapte din prezent și le împinge pe personaje să acționeze așa cum acționează. De cele mai multe ori cineva vrea să se răzbune sau vrea să facă dreptate în al doisprezecelea ceas și începe ori să ofere ponturi anonime poliției, ori să meargă la un ziar, ori să pună în scenă acte de o asemenea morbiditate și cruzime, încât practic nu-ți rămâne decât să te întrebi: oare răul poate fi reparat cu rău?

„- Rănile mele sunt doar pe interior, zise Lola, nici soarele nu mă mai încălzea. Eram degerată. În mine nu a dat nimeni cu pumnul niciodată. Doar cu cuvinte. Sunt crescută într-un ger pe care tu nu poți să ți-l imaginezi. Totul trebuia să fie corect. Totul trebuia să fie frumos lustruit. Eu am fost mereu ca o pasăre diferită și am știut că nu sunt ce voia familia să creadă că sunt.(p. 345-346)

 

NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Puiul de cuc de Camilla Läckberg. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:

Literatura pe tocuri

Cărțile mele

Anca și cărțile

Fata cu cartea

Falled

Citește-mi-l

Analogii, Antologii

One thought on “Lecturi 391 (Blog tour nr. 61): Camilla Läckberg – Puiul de cuc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *