Nota Goodreads: 4,23 (20 063 note)
Descrierea editurii: „Pune-ţi centura de siguranţă şi avântă-te într-o poveste care te va face să uiţi să respiri. La şase minute după decolare, Zborul 1421 se prăbuşeşte în Oceanul Pacific. Câţiva călători – printre care se află un inginer lucid şi plin de iniţiativă şi fetiţa lui, un cuplu în vârstă care şi-a serbat a 55-a aniversare a nunţii, o barista excentrică, o asistentă medicală inimoasă, un proaspăt mire şi o copilă de opt ani neînsoţită – au inspiraţia să închidă uşile înainte ca motorul care arde şi scurgerile de combustibil să ducă la un incendiu devastator. Avionul se scufundă în adâncul oceanului. Eroii noştri mai au oxigen doar pentru câteva ore. Ore în care trecem, alături de ei, prin clipe minunate de comuniune şi prietenie și momente de criză acută. Singura lor şansă e în mâinile echipei de salvare. Aceasta e condusă de cineva cu care Will, inginerul, are o istorie tumultuoasă…”
Vă mai aduceți aminte filmele cu teroriști în care eroul salvează pe toată lumea la final? Dar pe cele cu catastrofe în care, tot la fel, eroul salvează la final pe toată lumea, după ce s-a dovedit nu doar deosebit de înzestrat în aproape orice domeniu ți-ar putea trece prin cap, ci și, chiar la țanc și în mod deosebit de potrivit, pregătit exact în acele domenii necesare trecerii cu bine peste catastrofă? Cam la fel e și aici, cu deosebirea că totul e scris și pregătit deja pentru a fi filmat.
Drowning. În adâncul oceanului, scris de autoarea unui roman asemănător, care anul a trecut furori prin topurile de vânzări americane (Falling. În picaj, apărut tot la Bookzone), se citește exact ca un scenariu de film. Adică e clar că a fost scris spre a fi ecranizat, însă acest lucru este perfect firesc, nu trebuie blamat sau ceva de genul, nu îi scade cu nimic din valoare. Este exact ceea ce vrea să fie: un roman de acțiune decent, bine scris, plin de suspans, foarte bine documentat și cu personaje care ori îți devin instantaneu antipatice (cum e Andy, de pildă, care se dovedește chiar și la final un nemernic cinic și lipsit de orice reper moral), ori îți intră automat la inimă (aici lista e mult mai lungă, în frunte, evident, cu cele trei personaje principale, Will, Shannon, fiica lui, și Chris, fosta lui soție și mama lui Shannon). Adică nu pozează în ceva mai profund, nu se dorește moralizator sau capabil să dea lecții, ci este exact ceea ce își propune să fie, cu un punct bonus pentru excelenta documentare în domenii precum aviație, scufundări marine la mare adâncime sau operațiuni de salvare din abisurile oceanului ori protocoale de salvare secrete.
Să zic că l-am citit cu sufletul la gură, deși știam (sau cel puțin îmi imaginam) că toată lumea este salvată la final, exact când mai rămân câteva minute de oxigen în avionul scufundat, printr-o adevărată minune, exact pe vârful unui vulcan stins, la doar șaizeci de metri adâncime, când dincolo de buza vulcanului pândea un abis din care pe pasagerii rămași în el nu i-ar mai fi putut salva nici măcar un miracol, ar însemna un eufemism. Are un mare talent această autoare să prelungească suspansul până dincolo de limitele suportabilului și, când te gândeai că totul avea să fie bine, că operațiunea contracronometru pusă la cale de cele mai luminate minți ale marinei americane urma să aibă succes și toată lumea să fie salvată… pac!, încă o problemă, încă un obstacol aproape insurmontabil, încă o piedică aproape imposibil de depășit, încă un ghinion teribil, încă o caznă la care bietele suflete aproape condamnate în interiorul avionului din care n-a mai rămas decât o bucată să fie supuse. Noroc însă cu inteligența, pregătirea extraordinară și dârzenia nemaipomenită pe care o au salvatorii, mai ales când miza este nu doar viețile unor pasageri nevinovați care îi au doar pe ei, ci însăși viața celor dragi.
Un thriller cinstit, alert și care nu se lungește inutil, care reușește să nu o dea în ridicol și să se ferească aproape în totalitate de clișee (îmi aduc totuși aminte de scena cu căpitanul care, la câte chinuri a îndurat, refuză să părăsească nava pe cale să se scufunde, onorându-și funcția, deși asta ar însemna o condamnare sigură la moarte) și care nu se codește să spună lucrurilor pe nume, să omoare din personaje sau să le mai prelungească un pic agonia, sporind suspansul și întărind zicala că ceea ce poate merge prost sigur va merge prost.
„Dintr-odată, Kit a înțeles. Nu conta dacă mureai într-un accident de mașină, sau liniștit în somn la 102 ani, sau dacă te înecai într-un avion pe fundul oceanului. Rezultatul era același. Despre asta era vorba în viață. Să schimbi perspectiva în fiecare zi, să lași loc bucuriei și omeniei, indiferent de circumstanțe, înainte ca timpul tău pe pământ să se încheie.” (p. 242)