Un fenomenal roman de debut cu o provocare care te va ului: povestea este relatată în sens invers!
Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta.
Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu.
În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.
„Toate fetele dispărute este genul de roman polițist arhetipal, cel după care toată lumea pare să fie înnebunită de la apariția unor cărți precum Fata disparută de Gillian Flynn și Fata din tren de Paula Hawkins.” COSMOPOLITAN
„O poveste întortocheată și obsedantă – am adorat-o!” RUTH WARE, autoarea romanului Într-o pădure întunecată
„Personajele principale ale autoarei își revendică dreptul de a fi mai mult decât victime sau femei fatale. […] Una dintre cele mai bune cărți ale anului!” LOS ANGELES REVIEW OF BOOKS
„Toate thrillerele captivante (hai să ne gândim la: Cea mai norocoasă fată, Fata din tren, Fata dispărută) într-unul singur.” SKIMM
„O intrigă complicată! […] Megan Miranda creează un suspans sporit și răsturnări de situație, spunând povestea, care se desfășoară pe parcursul a 15 zile, în ordine cronologică inversă.” THE NEW YORK TIMES
„Povestit într-un ritm rapid și înspăimântător, romanul Toate fetele dispărute te va învăța de ce este periculos să mergi singur noaptea prin pădure.” REFINERY29
„Ești atent? Va trebui să fii; acest thriller îți va pune mintea la încercare cu structura sa cronologică inversă și va fi o adevărată provocare să ții șirul evenimentelor.” ELLE
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
A început cu un telefon, dezamăgitor de simplu și ușor de ignorat. Vibrația de pe noptiera lui Everett, pâlpâitul displayului – prea puternic în dormitorul pe care îl ținea atât de întunecos, cu jaluzelele trase până jos, pe pervaz, și cu ferestrele fumurii care reprezentau o a doua linie de apărare în fața strălucirii orbitoare a soarelui și-a orașului. Am văzut numele, am atins butonul care dădea telefonul pe silențios și l-am întors cu fața în jos, lângă ceas. Cu toate astea. Am rămas întinsă, trează, întrebându-mă de ce m-ar fi sunat fratele meu atât de devreme într-o zi de duminică. Am început să trec în revistă posibilitățile: tata; bebelușul; Laura.
Am început să bâjbâi prin întuneric, pipăind cu mâinile colțurile ascuțite ale mobilierului, până ce am găsit întrerupătorul de la baie. Tălpile mele goale s-au lipit de gresia rece când m-am așezat pe capacul closetului cu telefonul lipit de ureche, în vreme ce deja simțeam cum se formează pielea de găină pe picioare.
Mesajul lui Daniel a răsunat în tăcerea profundă:
„Banii aproape s-au terminat. Trebuie să vindem casa. Tata nu vrea totuși să semneze actele.”
O scurtă pauză.
„Nu se simte deloc bine, Nic.”
Fără să ceară ajutorul, căci asta ar fi însemnat să fie prea direct. Prea diferit de felul nostru de-a fi.
Am apăsat butonul de ștergere, după care m-am strecurat înapoi sub așternuturi, înainte să-l trezesc și pe Everett, pipăindu-l ca să fiu totuși sigură.
Dar mai târziu, întoarsă la mine acasă, am început să frunzăresc teancul de corespondență din ziua precedentă și am găsit scrisoarea – Nic Farrell, notat cu familiarul lui scris de mână, cu cerneală albastră; adresa era completată de altcineva, cu un pix diferit, mai închis la culoare. Tata nu mai suna. Apelurile telefonice îl făceau să se simtă și mai dezorientat, prea departe de persoana pe care încerca de fapt să o sune. Chiar dacă își amintea pe cine apelase, mintea sa ne uita cu totul imediat ce-i răspundeam, transformându-ne în simple voci fără de chipuri în eter.
Am desfăcut scrisoarea – o pagină de jurnal cu marginile zdrențuite, scrisul său de mână lăbărțându-se dincolo de linii și înclinându-se ușor către stânga, ca și cum ar fi căutat să își noteze înnebunit ideile pe foaie, înainte ca acestea să-i scape din strânsoare.
Fără vreun salut.
Trebuie să stăm de vorbă! Fata aia! Am văzut‑o pe fata aia!
Fără vreo încheiere.
L-am sunat înapoi pe Daniel, în vreme ce scrisoarea îmi tremura în mână.
— Doar ce ți-am primit mesajul, am zis eu. Vin acasă! Spune-mi ce se petrece!
