TE-AI ÎNDRĂGOSTIT DE ÎNVINGĂTORII JOCURILOR FOAMEI. ACUM, PREGĂTEȘTE-TE SĂ-I ÎNTÂLNEȘTI PE MALEFICII VĂLULUI SÂNGERIU!
Luna Sângerie răsare. Vălul Sângeriu cade. Începe turnirul! În fiecare generație, la răsăritul Lunii Sângerii, șapte familii din izolatul oraș Ilvernath numesc câte un campion pentru a concura într-un turnir în care se luptă pe viață și pe moarte. Premiul? Control exclusiv asupra unui izvor secret de magie înaltă, cea mai puternică resursă din lume, despre care se credea că este de mult secată.
Anul acesta însă, o carte scandaloasă scoate la iveală secretele turnirului și îi aduce pe cei șapte noi campioni în centrul atenției la nivel mondial. Volumul oferă, de asemenea, informații valoroase pe care participanții din anii anteriori nu le-au avut la dispoziție, respectiv o perspectivă asupra strategiilor, secretelor și punctelor slabe ale celorlalte familii. Și, cel mai important, le dă posibilitatea de a alege: să-și accepte soarta sau să-și rescrie moștenirea.
Oricum, aceasta este o poveste care trebuie scrisă cu sânge.
Debutul de succes al colaborării dintre Amanda Foody și C. L. Herman, Toți suntem malefici spune o poveste întunecată despre ambiție și magie…
„Atât de impresionant, încât sfârșitul pe muchie de cuțit va fi ca un blestem dureros!” Kirkus Reviews
„Minunat de rău în toate aspectele care contează! […] Cu sistemul său magic inovator, o distribuție întortocheată de personaje pe care nu ai cum să nu le iubești și o intrigă ce te va face să îți rozi unghiile din pricina suspansului, Toți suntem malefici creează dependență de la început și până la sfârșit.” ADALYN GRACE, autoarea romanului Beladona
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
ALISTAIR LOWE
Familia Lowe a modelat cruzimea, dându‑i forma unei coroane pe care, vai, cât de bine o poartă!
O tradiție a tragediei: Adevărata poveste a orașului care
își trimite copiii la moarte
Membrii familiei Lowe fuseseră dintotdeauna maleficii supremi, nelegiuiții incontestabili ai orașului, ai trecutului său pătat de sânge, și nimeni nu înțelegea mai bine acest lucru decât frații Lowe.
Familia locuia pe un domeniu izolat, din piatră tocită de secole, acoperit cu mușchi și umbrit de sălcii. În Noaptea Răutăților, copiii din Ilvernath se cățărau câteodată pe gardul înalt din fier forjat, provocându‑și prietenii să atingă faimosul lacăt, prins cu lanțuri de poartă – cel gravat cu o coasă pe el.
„Rânjesc precum spiridușii”, murmurau ei, deoarece copiii din Ilvernath iubeau basmele – mai ales pe cele adevărate. „Palizi precum molima și tăcuți precum spiritele. Îți vor sfâșia beregata și îți vor sorbi sufletul.”
Toate aceste povești erau perfect îndreptățite.
În ultima vreme, frații Lowe pricepuseră că e mai bine să nu stârnească mânia orașului, ceea ce nu‑i împiedica totuși să se furișeze dincolo de gard, în creierii nopții, savurând gustul unei aventuri nesăbuite.
— Auzi?
Cel mai mare, Hendry Lowe, se ridică în picioare, își scutură frunzele putrede și pământul de pe tricoul gri, apoi își trosni degetele unul câte unul.
— Așa sună regulile încălcate.
Hendry Lowe era prea frumușel ca să‑i pese de reguli. Nasul i se pistruiase în după‑amiezile petrecute moțăind sub razele soarelui. Buclele negre îi atingeau delicat urechile și pomeții, fiindcă nu‑și mai tunsese părul de luni bune. Hainele îi miroseau dulce de la fursecurile îndesate prin buzunare.
De asemenea, Hendry Lowe era prea fermecător ca să joace rolul unui nelegiuit.
Fratele mai mic, Alistair, sări de pe gard și ateriză pe pământ, lipsit de grație. Nu‑i plăcea să renunțe la folosirea magiei, pentru că, fără ea, nu era bun la nimic – nici măcar la un lucru atât de simplu ca o săritură. Dar în seara aceea nu dispunea de magie pe care s‑o irosească.
— Auzi? îl imită batjocoritor Alistair, zâmbind răutăcios când se ridică în picioare. Așa sună oasele frânte.
Deși cei doi băieți semănau bine, trăsăturile lor păreau diferite. Alistair avea tenul palid din pricina vieții trăite cu precădere în casă și ochii de culoarea scrumului de țigară. Linia părului forma un V pe frunte, ascuțit ca vârful unui tăiș. Deși era septembrie, purta un pulover de lână, fiindcă îi era mereu frig. În buzunar, vârâse jocul de cuvinte încrucișate de duminică, fiindcă se simțea veșnic plictisit. Era cu un an mai mic decât Hendry, dar mult mai puternic și mult mai periculos.
Alistair Lowe juca rolul nelegiuitului perfect. Nu din cauza cruzimii instinctive sau a mândriei nemăsurate, ci pentru că, uneori, așa îi plăcea lui să fie. Multe dintre poveștile depănate în șoaptă de copiii din Ilvernath proveneau de la el.
— Știi că e o idee tâmpită, îi spuse Alistair fratelui său. Nu?
— Așa zici de fiecare dată.
Alistair se înfioră și își vârî mâinile în buzunare.
— Acum e diferit.
Cu două săptămâni în urmă, luna din Ilvernath devenise stacojie, strălucind orbitor pe cer ca o rană proaspătă. I se spunea Luna Sângerie, semn că, după 20 de ani de pace, turnirul se apropia iar cu pași repezi. Mai rămăseseră doar două săptămâni până la căderea Vălului Sângeriu, și niciunul dintre frați nu voia să le petreacă în camerele tăcute și sinistre ale casei lor.
Drumul pe jos până în centrul orașului dura prea mult – ar fi fost o irosire a magiei să sece un inel pentru o vrajă de‑aici‑până‑acolo, atât de aproape de data turnirului – și niciunul nu știa să conducă. Amândoi erau duși pe gânduri. Hendry arăta de parcă își imagina cum se întâlnește cu o fată drăguță, dacă judecai după felul în care se juca necontenit cu buclele sale, netezindu‑și totodată cutele de pe mâneci.
Alistair se gândea la moarte. Mai precis, la modalități de provocare a ei.
Arhitectura mohorâtă, din piatră, a orașului Ilvernath rezistase peste o mie șase sute de ani, dar, în ultimele decenii, fusese împrospătată cu vitrine din sticlă lucioasă și cu terase șic, în aer liber. În ciuda labirintului haotic de străzi cu piatră cubică și cu sensuri unice, a dotărilor dubioase și a lipsei locurilor de parcare, orășelul era considerat un punct de atracție principal pe scena artelor și a magiei.
În orice caz, cele șapte familii blestemate din Ilvernath nu băgau în seamă lumea modernă, deși aceasta începuse de curând să le acorde atenție.
Coțofana era barul preferat al băieților, cu toate că nimeni n‑ar fi bănuit așa ceva, bazându‑se pe vizitele lor rare aici. Hotărâți să‑și ascundă identitatea și să evite publicarea unor fotografii cu ei în ziare, Alistair insista să schimbe frecvent destinația excursiilor din timpul nopții. Nu‑și permiteau să devină niște chipuri familiare – principalul motiv pentru care și făcuseră școala acasă. Potrivit spuselor bunicii, simpla șoptire a numelui lor ar fi împins orașul la răscoală.
Alistair aruncă o privire feroce spre Coțofana, a cărei firmă părea o umbră ștearsă în lumina roșie a lunii, și se întrebă dacă merită atâta bătaie de cap.
— Nu e musai să intri, îi zise Hendry.
— Cineva trebuie să‑ți păzească spatele.
Hendry își strecură mâna pe sub tricou și scoase o piatră de cuarț care atârna de un lanț. Miezul ei pulsa, roșu‑aprins – culoarea unei nestemate vrăjite, încărcată la maximum cu magie înaltă.
Alistair îl înșfăcă pe Hendry de încheietura mâinii și se grăbi să ascundă iar piatra, sub tricou, înainte să fie observată de cineva.
— O cauți cu lumânarea.
Hendry îi făcu șmecherește cu ochiul.
— Caut ceva de băut.
Magia reprezenta o resursă valoroasă peste tot în lume – o găseai, o colectai și apoi o transformai în vrăji și blesteme specifice. Odinioară, existaseră două tipuri de magie: magie înaltă, înspăimântător de puternică, și magie obișnuită, mai slabă și abundentă. Pe parcursul istoriei, imperiile se luptaseră cu lăcomie să controleze stocul de magie înaltă și, până când oamenii inventaseră telescopul și învățaseră să îmbutelieze berea, deja o consumaseră definitiv.
Ori cel puțin așa crezuseră ei.
Cu sute de ani în urmă, șapte familii se înfruntaseră ca să decidă cine controlează magia înaltă din Ilvernath. Într‑un final, ajunseseră la un compromis îngrozitor – un blestem aruncat asupra propriilor familii. Un blestem care rămăsese secret… până anul trecut.
În fiecare generație, toate cele șapte familii aveau obligația să prezinte un campion care să participe la un turnir al morții. Învingătorul primea dreptul de a‑și însuși pentru familia sa întreaga magie înaltă din Ilvernath, un drept care expira la începutul următorului ciclu, când începea un alt turnir.
Istoric vorbind, familia Lowe domina întrecerea. Câștigau două din trei turniruri. În timpul ultimului ciclu, mătușa lui Alistair își omorâse toți adversarii în patru zile.
Înainte să afle despre turnir, cei din Ilvernath considerau că averea și cruzimea familiei Lowe, altfel o familie misterioasă și retrasă, erau motivele principale pentru care impuneau un asemenea respect legiuitorilor și creatorilor de vrăji. Acum își dădeau seama exact cât de periculoși sunt în realitate.
Așadar, strălucirea rău prevestitoare a Lunii Sângerii accentua riscul pe care cei doi băieți, ajunși la vârsta legală pentru participarea la turnir, și‑l asumau mergând să‑și satisfacă pofta de muzică live și de bere.
— Doar o halbă, rosti Hendry, schițând un zâmbet spre Alistair.
Deși familia Lowe nu‑și alesese oficial campionul, tinerii știau dintotdeauna că va fi Alistair. Noaptea aceasta însemna pentru ei mai mult decât o simplă distracție.
— Bine.
Alistair deschise ușa larg.
Barul era aglomerat și murdar. Aerul se îngroșase din cauza fumului de țigară; muzica rock urla din tonomatul așezat într‑un colț. Separeurile aveau fețe de masă în carouri albe și roșii. Pentru cei mai sociabili existau mese de biliard. Cei mai retrași dispuneau de un aparat de pinball, cu butoane lipicioase din cauza whiskyului de pe degetele jucătorilor.
Coțofana gemea de vânători de blesteme. Aceștia călătoreau prin lume ca să caște gura la anomaliile magice, precum cea din Ilvernath, la blestemul din Oxacota, care lăsase un oraș întreg să doarmă aproape un secol, sau la blestemul ruinelor din Môlier‑sur‑Olenne, care le aducea o moarte violentă tuturor intrușilor în fix nouă zile. Acum, turiștii se strânseseră în grupuri, șoptind peste exemplare uzate ale cărții O tradiție a tragediei. Recentul bestseller scosese la iveală turnirul morții și filonul de magie înaltă încă viu, catapultându‑le orașul izolat în lumina reflectoarelor internaționale.
— Nici prin cap nu mi‑a trecut că Luna Sângerie e de fapt stacojie, surprinse Alistair o replică șoptită. Credeam că e doar un nume aleatoriu.
— Turnirul în sine e un blestem cu magie înaltă. Magia înaltă e întotdeauna roșie, răspunse un altul.
— Sau poate, rosti tărăgănat o a treia voce, se numește Luna Sângerie pentru că niște puști își petrec trei luni omorându‑se unul pe altul sub strălucirea ei. Te‑ai gândit vreodată la asta?
