Fragment în avanpremieră: Joe Hill – NOS4A2

Victoria McQueen are abilitatea ascunsă de a găsi lucruri: o brățară rătăcită, o fotografie pierdută sau răspunsuri la întrebări fără răspuns. Mergând pe bicicleta ei Raleigh Tuff Burner, își croiește drum pe un pod dărăpănat care o poate duce imediat oriunde are nevoie, oricât de departe.

Charles Talent Manx are un fel aparte de a se apropia de copii. Îi place să îi ia în mașina lui Rolls-Royce Wraith din 1938, cu plăcuța de înmatriculare personalizată cu textul NOS4A2. În acest autoturism de epocă, el poate să se strecoare din realitatea de zi cu zi, pe căi ascunse care îl conduc spre extraordinarul – și înfricoșătorul – parc de distracții denumit “Tărâmul Crăciunului”.

Cândva, puștoaica Vic și-a dorit foarte tare să intre în belele – și l-a găsit pe Manx. Acum, Vic, singurul copil care i-a scăpat vreodată lui Manx, este adult și disperată să își uite trecutul. Însă Charlie Manx nu a încetat niciodată să se gândească la Victoria McQueen. A pornit din nou la drum și de data asta a luat cu el un nou pasager: pe propriul băiat al lui Vic.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Lou anticipa primele explozii – veneau din clipă-n clipă – atunci când Vic s-a apropiat cu pași mici, cu mâinile în buzunarele gecii de camuflaj, și a zis:

— Scaunul ăsta-i pentru mine?

A privit către femeia care nu-i fusese niciodată soție, însă care, în mod incredibil, i-a oferit un copil și l-a făcut să pună preț pe viață. Ideea că o ținuse cândva de mână, sau că îi gustase buzele, sau că făcuse dragoste cu ea chiar și acum părea la fel de neverosimilă ca a fi mușcat de un păianjen radioactiv.

Totuși, sincer, era abordabilă. N-ai de unde să știi în fața cui va alege un schizofrenic să-și dea pantalonii jos.

Wayne stătea pe zidul de piatră care străjuia portul, alături de alți câțiva copii. Întreg hotelul ieșise afară ca să vadă focul de artificii, iar oamenii erau înghesuiți pe vechiul fronton de cărămidă roșie din dreptul apei și al liniei orizontului orașului Boston. Unii se așezaseră în scaune de grădină din fier forjat. Alții hoinăreau fără rost cu paharele de șampanie între degete. Cei mici alergau primprejur cu artificii pe băț, desenând zgârieturi roșii pe pânza nopții.

Vic și-a privit băiatul de doisprezece ani cu un amestec de afecțiune și dor. Wayne încă nu o văzuse, și ea nu s-a dus la el, n-a făcut nimic să-i dea semn că a venit.

— Ai ajuns la timp ca să facă totul bum, a zis Lou.

Geaca lui de motor era împăturită pe un scaun gol de lângă. A apucat-o și și-a pus-o pe genunchi, făcându-i loc alături.

Ea a zâmbit înainte să se așeze – acel zâmbet de Vic în care doar un colț al gurii se ridica, o expresie care părea să sugereze că e cuprinsă cumva atât de regrete, cât și de fericire.

— Tatăl meu obișnuia să facă asta, a zis ea. Să aprindă artificii de 4 iulie. Făcea spectacol.

— Te-ai gândit dacă n-ar fi cazul să mergi până în Denver, cu Wayne, ca să-l vedeți? N-are cum să fie un drum mai mult de o oră de la Lac.

— Bănuiesc că o să îl contactez dacă o să am nevoie să arunc ceva în aer, a zis ea. Dacă am nevoie de niște ANFO.

— Info?

— ANFO. E un explozibil. Ce folosea tatăl meu ca să desțelenească bușteni și bolovani și poduri și altele asemenea. E de fapt un sac mare de balegă de cal, proiectat ca să distrugă lucruri.

— Ce, mai exact? ANFO? Sau tatăl tău?

— Amândoi, a spus ea. Știu deja despre ce ai vrut să vorbim.

— Poate că doar am vrut să petrecem 4 iulie împreună, ca o familie, a zis Lou. N-ar putea fi asta?

— A amintit Wayne de femeia care a apărut ieri pe la casă?

— M-a întrebat despre Charlie Manx.

— Căcat. L-am trimis înăuntru. Nu m-am gândit că o să ne audă.

— Păi, a prins o bună parte.

— Cât de mult? Care parte?

— Una, alta. Suficient cât să fie curios mai departe.

— Tu știai că a murit Manx? a întrebat ea.

Lou și-a șters de pantalonii scurți palmele asudate.

— Of, frate. Mai întâi ai mers la dezintoxicare, apoi ți-a murit mama – n-am vrut să te mai apăs cu încă o chestie. Urma să-ți spun cândva. Pe bune. Nu-mi place să te stresez. Nimeni n-ar vrea ca tu să o iei…

Vocea lui a șovăit și s-a pierdut.

Ea a zâmbit din nou cu acel zâmbet pe jumătate.

— Razna rău?

El a căutat pe băiat din priviri, prin întuneric. Wayne tocmai aprinsese o pereche nouă de artificii. Își plimba brațele în sus și în jos, scuturând din mâini în timp ce artificiile ardeau și scuipau. Arăta ca Icar imediat înainte ca lucrurile să meargă prost.

— Vreau să îți fie cât mai ușor. Ca să poți să stai în preajma lui Wayne. Nu, gen, că dau sentințe! a adăugat el iute. N-o să te bat la cap cu… lucrurile care te bat la cap. Wayne și cu mine ne descurcăm ok, noi doi singuri. Am grijă să se spele pe dinți, să își facă temele. Mergem împreună la muncă, îl las să pună troliul în funcțiune. Îi place la nebunie asta. E pe brazdă cu troliul și chestii. Doar cred că poate să vorbească altfel cu tine. Sau o fi că te pricepi tu mai bine să asculți. Sau gen. E o treabă de mame.

A făcut o pauză, apoi a adăugat:

— Ar fi trebuit să te anunț de moartea lui Manx, totuși. Ca să fii pregătită dacă ar fi venit reporteri.

— Reporteri?

— Mda. Doamna asta care a trecut ieri – nu era o reporteriță?

Stăteau sub un arbust, iar în el erau muguri roz. Au căzut câteva petale, care au rămas încâlcite în părul lui Vic. Lou era cuprins de beatitudine, și puțin îi păsa subiectul despre care discutau. Era iulie, și era cu Vic, și în aer se simțea aroma florilor. Era romantic, asemenea unui cântec de Journey, unul dintre cele bune.

— Nu, a spus Vic. Ea a fost cea nebună.

— Vrei să zici că e cineva de la spital? a întrebat Lou.

Vic s-a încruntat, a părut că simte petalele din păr, a șters cu palma și le-a îndepărtat. Cam atât cu romantismul. Adevărul fie spus, ea era la fel de romantică precum o cutie plină cu bujii.

— Tu și cu mine nu am vorbit niciodată prea mult despre Charlie Manx, a zis ea. Despre cum m-am nimerit în calea lui.

Discuția se îndrepta într-o direcție care nu-i prea plăcea. Nu vorbiseră despre cum a nimerit ea în calea lui Charlie Manx pentru că Lou nu a vrut să știe de clipele acelea în care nenorocitul ăla a abuzat-o sexual și a ținut-o încuiată în portbagaj timp de două zile. Conversațiile serioase mereu îi trezeau lui Lou un fluturat în stomac. Prefera tachinări relaxate despre Green Lantern.

— M-am gândit că dacă ai vrea să vorbești despre asta, a zis el, o să aduci tu în discuție.

— N-am vorbit niciodată pentru că nu știu ce s-a petrecut.

— Vrei să spui că nu-ți aduci aminte. Da, da, înțeleg. Și eu aș pune capacul peste rahaturi d-astea.

— Nu, a zis ea. Vreau să spun că nu știu. Îmi aduc aminte, dar nu știu.

— Dar… dacă îți aduci aminte, atunci știi ce s-a întâmplat. Nu înseamnă același lucru a-ți aminti și a ști?

— Nu dacă îți aduci aminte în două feluri diferite. În capul meu, sunt două versiuni despre ce s-a petrecut, și amândouă par adevărate. Vrei să le auzi?

Nu. Deloc.

A făcut totuși semn că da.

— Într-una dintre variante, varianta pe care am povestit-o procurorului federal, m-am certat cu mama. Am fugit. Am nimerit într-o gară, noaptea târziu. L-am sunat pe taică-meu să văd dacă pot rămâne la el, iar el mi-a zis să mă duc acasă. Când am închis telefonul, am simțit o înțepătură în ceafă. Când să mă întorc, vederea mi s-a încețoșat și am căzut în brațele lui Manx. Charlie Manx m-a ținut în portbagajul mașinii lui întreg drumul de-a lungul țării. M-a scos doar cât să mă drogheze din nou. Eram vag conștientă că mai era și un alt copil cu el, un băiețel, însă ne-a ținut despărțiți cea mai mare parte a timpului. Când am ajuns în Colorado, m-a lăsat în portbagaj și a dispărut ca să facă ceva cu băiatul. Am ieșit. Am forțat ușa de la portbagaj. I-am dat foc la casă pentru a-i distrage atenția și am luat-o la goană spre autostradă. Am alergat prin pădurea aia îngrozitoare, cu toate ornamentele alea de Crăciun legănându-se de crengi. Am alergat spre tine, Lou. Mai departe, știi, a zis ea. Ăsta e un fel în care îmi aduc aminte de cum s-au petrecut lucrurile. Vrei să auzi și cealaltă versiune?

Nu era prea convins că ar vrea, însă i-a făcut semn să continue.

— Deci, într-o altă versiune a vieții mele, am avut o bicicletă. Mi-a dat-o tatăl meu când eram fetiță. Și puteam să folosesc bicicleta asta ca să găsesc lucruri pierdute. Mă urcam pe ea și mergeam pe un pod acoperit, imaginar, iar podul mă ducea întotdeauna acolo unde aveam eu nevoie. Ca atunci, o dată, când mama mea și-a pierdut o brățară, și eu am pedalat peste pod și am ieșit în New Hampshire, șaizeci de kilometri depărtare de casă. Iar brățara era acolo, într-un restaurant numit Terry’s Primo Subs. Mă mai urmărești?

— Pod imaginar, bicicletă cu superputeri. Brici.

— De-a lungul anilor, mi-am folosit bicicleta și podul ca să găsesc tot felul de chestii. Animale de pluș pierdute și fotografii rătăcite. Chestii de genul ăsta. Nu mă duceam des să „găsesc“. O dată sau de două ori pe an. Și pe măsură ce creșteam, și mai rar. A început să mă sperie, pentru că știam că era imposibil, că lumea din jur nu ar trebui să funcționeze așa. Când eram mică, îmi spuneam că mă prefac. Dar cu cât înaintam în vârstă, cu atât mai mult a început să pară o nebunie. A început să mă sperie.

— Mă mir că nu ți-ai folosit puterile tale speciale ca să găsești pe cineva care să-ți spună că nu e nimic în neregulă cu tine, a spus Lou.

Ochii ei s-au mărit și au sclipit surprinși, iar Lou a înțeles că exact asta făcuse.

— Cum ai… a început ea să rostească.

— Citesc o grămadă de benzi desenate. E pasul logic, a zis Lou. Descoperă inelele magice, caută Gardienii Galaxiei. Procedura standard. Cine a fost?

— Podul m-a dus la o bibliotecară din Iowa.

— Bineînțeles că un bibliotecar.

— Fata asta – nu cu mult mai mare decât mine – avea o putere specială a ei. Își putea folosi piesele de Scrabble ca să dezvăluie secrete. Să divulge mesaje de dincolo. Genul ăsta de chestii.

— Un prieten imaginar.

Ea a zâmbit pe jumătate, temător și scuzat, și a clătinat din cap.

— N-a părut imaginar. Niciodată. A părut veridic.

— Chiar și partea în care ai pedalat taman până-n Iowa?

— De-a lungul Podului Căii Mai Scurte.

— Și cât timp îți lua ca să ajungi din Massachusetts în capitala americană a porumbului?

— Nu știu. Treizeci de secunde? Maxim un minut.

— Îți lua treizeci de secunde ca să pedalezi din Massachusetts în Iowa? Și partea asta nu părea imaginară?

— Nu. Mi-am amintit-o de parcă s-ar fi petrecut în realitate.

— Ok. M-am prins. Zi mai departe.

— Cum spuneam, fata din Iowa avea un săculeț cu piese de Scrabble. Era capabilă să scoată litere de acolo și să le alinieze ca să formeze mesaje. Literele ei de Scrabble au ajutat-o să descâlcească secrete, în același fel în care bicicleta m-a ajutat pe mine să găsesc obiecte pierdute. Mi-a zis că mai sunt și alți oameni ca noi. Oameni care pot face lucruri imposibile dacă au vehiculul potrivit. Mi-a povestit despre Charlie Manx. M-a avertizat despre el. Mi-a zis că era un bărbat, un bărbat hain cu o mașină haină. Își folosea mașina ca să extragă seva vieții din copii. Era un fel de vampir… un vampir călător.

— Vrei să spui că știai de Charlie Manx înainte ca el să te răpească?

— Nu, nu spun asta. Pentru că în versiunea asta a vieții mele, nu m-a răpit deloc. În versiunea asta a vieții mele, am avut o ceartă stupidă cu mama, apoi mi-am folosit bicicleta ca să mă duc să-l caut. Îmi doream să intru în belele, și am făcut-o. Am traversat Podul Căii Mai Scurte și am ieșit la Casa Saniei cu Zurgălăi a lui Charlie Manx. A făcut tot ce-a putut ca să mă omoare, însă am scăpat de el și am alergat și am dat de tine. Iar povestea pe care am zis-o poliției, toate chestiile alea despre cum m-a încuiat în portbagajul lui și m-a molestat – astea au fost ceva ce-am inventat eu, pentru că știam că nimeni n-ar crede adevărul. Puteam spune orice poveste despre Charlie Manx, pentru că știam că lucrurile pe care mi le-a făcut pe bune erau mai rele decât orice minciună pe care aș fi putut-o născoci. Adu-ți aminte: în versiunea asta a vieții mele, nu e un mârșav hoț de copii, ci un nenorocit de vampir.

Nu plângea, dar ochii îi erau umezi și sclipitori, luminoși într-un fel în care artificiile de 4 iulie păreau, prin comparație, ieftine și fade.

— Deci el sugea viața din copiii ăia, a zis Lou. Și apoi? Ce s-a-ntâmplat mai apoi?

— Se duceau într-un loc numit Tărâmul Crăciunului. Nu știu pe unde e – nici măcar nu sunt sigură că e în lumea noastră –, însă au servicii grozave de telefonie, pentru că cei mici de acolo mă tot sunau.

Ea a privit către peretele de piatră, unde era și Wayne, și a șoptit:

— Se năruiau până să termine Manx de scurs viața din ei. Nu mai rămânea nimic în ei decât ură și dinți.

Lou s-a cutremurat.

— Isuse!

Undeva prin apropiere, un grup mic de bărbați și de femei au izbucnit în hohote de râs, iar Lou și-a îndreptat privirea spre ei. Nu părea corect ca cineva din proximitatea lor să se distreze în acea clipă anume.

El și-a reîntors privirea către ea și a zis:

— Deci, ca să recapitulăm: e o versiune a vieții tale în care Charlie Manx, un blestemat criminal de copii, te răpește din incinta unei gări. Iar tu ai scăpat cu greu din ghearele lui. Asta e amintirea oficială. Însă mai e și versiunea astalaltă, în care ai trecut printr-un pod imaginar cu o bicicletă alimentată de puterea spiritului și l-ai reperat în Colorado, de una singură. Și asta e amintirea neoficială. Povestea VH1 În spatele muzicii.

— Da.

— Și ambele amintiri îți par veridice.

— Da.

— Însă tu știi, a adăugat Lou, privind-o intens, că povestea despre Podul Căii Mai Scurte e un rahat. În adâncul tău, tu știi că e o poveste pe care ai născocit-o singură, ca să nu înfrunți ceea ce ți s-a întâmplat cu adevărat. Ca să nu trebuiască să te gândești la asta… cu răpitul și tot restul.

— Asta așa e, a zis Vic. Asta am rezolvat în spitalul de boli mintale. Povestea mea cu podul magic este un exemplu clasic de plăsmuire a fanteziei. Nu am suportat să fiu victimă, așa că am inventat o iluzie detaliată care să mă facă eroul poveștii, acompaniată de un set întreg de amintiri cu lucruri ce nu s-au petrecut niciodată.

El s-a dat în spate pe scaun, cu geaca de motor împăturită peste un genunchi, și s-a relaxat, inspirând adânc. Brrr. Uite că n-a fost așa rău. Acum înțelegea ce îi spunea: că a trecut printr-o situație groaznică și asta a făcut-o să o ia razna o perioadă. Ea se retrăsese într-o plăsmuire, o vreme – oricine ar fi făcut-o! –, însă acum era gata să destrame scorneala și să înfrunte situația așa cum era.

— Ah! a mai adăugat Lou, ca un gând întârziat. Căcat! Toate astea ne-au cam îndepărtat de punctul din care am plecat. Ce-are de-a face totul cu femeia care a trecut ieri pe la casă?

— E Maggie Leigh, a spus Vic.

— Maggie Leigh? Cine naiba e ea?

— Bibliotecara. Fata pe care am întâlnit-o în Iowa, când aveam treisprezece ani. Mi-a luat urma în Haverhill și mi-a zis că Charlie Manx s-a ridicat dintre morți și vine după mine.