Premii: Booker 2021
Nominalizări: Andrew Carnegie Medal for Fiction 2022, Rathbone Folio Prize for Shortlist 2022
Nota Goodreads: 3,98 (20 951 note)
Descrierea editurii: „Promisiunea schițează destrămarea violentă a unei familii sud-africane albe, proprietara unei ferme de lângă Pretoria. Pe patul de moarte, Rachel Swart îi cere soțului ei să-i promită că, după ce i-a slujit ani la rând cu credință, Salome, servitoarea de culoare a familiei, va avea casa ei, pământul ei… Și totuși, un deceniu după altul, promisiunea rămâne neîndeplinită, ba mai mult, constituie un factor de tensiune majoră în sânul familiei, mai ales între copiii lui Rachel: Anton, băiatul destinat unui viitor de aur care suferă pentru că nu și-a atins nici pe departe potențialul; Astrid, a cărei putere constă în frumusețea ei; și mezina, Amor, a cărei viață e modelată de un sentiment nebulos de vinovăție. Reuniți de patru înmormântări în decursul a treizeci de ani, tot mai puținii membri ai familiei Swart reflectă atmosfera țării lor, fiind animați de resentimente, de senzația înnoirii și, în cele din urmă, de speranță. La finalul lecturii acestei epopei ce se desfășoară pe fundalul mersului neabătut al istoriei, cititorii se vor regăsi fără îndoială transfigurați.”
Booker 2021 apărut în traducerea Marianei Piroteală la Editura Litera în colecția Clasici Contemporani Litera la mai puțin de un an de la acordarea prestigiosului premiu. A treia nominalizare la Booker a fost cu noroc pentru sud-africanul Damon Galgut, după The Good Doctor (2003) și In a Strange Room (2010), a cărui poveste plină de imaginație și complicat scrisă i-a adus un binemeritat premiu în 2021. Și am putea spune că suntem cu adevărat răsfățați când vine vorba despre premiile internaționale în materie de literatură generală, întrucât la doar câteva luni de la anunțarea autorului premiat cu Nobel (alt autor de origine africană, Abdulrazak Gurnah) avem deja la dispoziție două romane ale sale (tot la Editura Litera), plus un proaspăt apărut premiu Booker (cel acordat în 2020 lui Douglas Stuart pentru Shuggie Bain, apărut în colecția Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M). Eu zic că stăm bine la acest capitol.
Urmările nefaste ale colonialismului au revenit de ceva timp în atenția publicului și prin intermediul unor extraordinare lucrări de ficțiune, iar juriile care acordă premii literare și-au îndreptat imediat atenția lor. Un astfel de exemplu este romanul despre care doresc să scriu în continuare după ce Editura Litera a făcut un extraordinar gest săptămâna trecută și mi-a trimis un exemplar în avanpremieră al Promisiunii lui Damon Galgut. O poveste deloc simplă, aveam să mă conving încă de la primele pagini, căci autorul nu doar că a ales să depene istoria unei familii de albi din Africa de Sud a frământaților ani 1986-2016, ci a făcut într-un stil nonconformist și deloc facil.
De ce spun asta? Avem patru înmormântări (nu și o nuntă) ale membrilor aceleiași familii care survin la distanțe de aproximativ zece ani între ele. Este vorba de familia Swart, o familie destul de înstărită din apropiere de Johannesburg, care deține un teren întins în jurul casei și care are diverse afaceri ce-i aduc un venit bunicel. Rachel și Manie, capii familiei, au trei copii, pe Astrid, pe Amor și pe Anton, două fete și un băiat. Povestea începe cu prima înmormântare, cea a mamei, Rachel, răpusă de o boală necruțătoare și chinuitoare, care le lasă cu limbă de moarte soțului și copiilor să îi dăruiască credincioasei servitoare de culoare Salome casa sărăcăcioasă în care aceasta locuia în timp ce se îngrijea de familia de albi. Aceștia promit, de unde și promisiunea din titlu, să îi respecte dorința, însă tocmai această simplă dorință pare a reprezenta sursa discordiilor dintre rudele atât apropiate, cât și mai îndepărtate, ale căror metehne și credințe adânc împământenite se bat cap în cap cu o idee revoltătoare și revoluționară. Căci ne aflăm în plin apartheid, iar populația de culoare suferă din pricina unei politice înapoiate căreia i-a căzut victimă din simpla diferență de culoare (și de forță) față de albii care s-au crezut mereu supremi pe oriunde s-au perindat.
În urma lui Rachel rămâne însă o familie îndurerată și mai divizată ca oricând, mai ales după ce Anton, militar fiind, împușcă mortal cu sânge rece o femeie de culoare chiar în timp ce se îndrepta, în permisie fiind, spre înmormântarea propriei mame. Așa că acesta, precum personajul din romanul pe care va începe să-l scrie la un moment dat, fuge încotro vede cu ochii, cât mai departe de familie și de cunoscuți (de ei sau de el însuși, cum se întreabă sora sa când îi va citi cartea), în încercarea de-a răzbi pe cont propriu. Frații se vor regăsi însă din cauza unei alte întâmplări nefaste, când tatăl lor, Manie, este mușcat de un șarpe veninos și intră în comă, urmând a muri de îndată ce va sosi și fiul rătăcitor la spitalul unde era internat acesta. Lucrurile au evoluat mult în țară, însă nu suficient de mult pentru a avea pace și prosperitate. Au trecut zece ani de la moartea soției lui Manie, dar nici Salome nu s-a văzut împroprietărită, nici populația de culoare sau cea metisă nu poate spune că nu este discriminată în continuare.
Vor mai muri membri ai familiei în continuare, vor mai urma întâmplări amestecate, vor mai urma frământări de toate soiurile, iar stilul autorului va continua să dea de bătăi poate chiar și celui mai atent cititor. Povestea este complet lipsită de linii de dialog și sare adesea de la un personaj la altul, de trebuie să mai recitești câte un paragraf ca să-ți dai seama dacă ai de-a face cu o discuție, cu o introspecție sau cu o descriere, dacă cel care vorbește este Anton, soția sa, mătușa cea rea de clonț, preotul sau cerșetorul din fața bisericii. Pas cu pas, descoperim drame cumplite și întâmplări care te lasă mască, dar și o pagină neagră din istoria unei țări atât de bogate în resurse, însă trasă în jos de lăcomia albilor, de politicieni iresponsabili, de corupție și de diferențele uriașe de mentalitate. Istoria pare să se repete, dramele se țin lanț, ironia este la ea acasă și stilul deloc facil te face să exclami la final: Ce romancier!
„Trage perdeaua în jurul lui, dar nu de ajuns ca să nu mai vadă restul salonului. Anton zărește un bărbat de culoare în patul de alături, bandajat ca o mumie. Probabil că Verwoerd se răsucește în mormânt, nu-i vine să creadă că n-au schimbat numele spitalului. Bărbatul geme tare din interiorul bandajelor, nu e tocmai un cuvânt , dacă nu cumva este o într-o limbă străină, limba suferinței. A căzut apartheidul, vezi?, murim unul lângă altul, în intimă apropiere. Doar la partea cu trăitul trebuie să mai lucrăm.” (p. 112)