Nota Goodreads: 3,81 (1 437 note)
Descrierea editurii: „O noapte furtunoasă în Marea Nordului. Clătinat de vântul violent, elicopterul o aduce pe Kirsten Nigaard pe platforma petrolieră, unde inspectoarea norvegiană anchetează moartea unei tehniciene. La apel lipsește un bărbat, iar când îi percheziționează cabina, Kirsten descoperă mai multe fotografii. După câteva zile, se află în biroul comandantului Martin Servaz. Bărbatul dispărut se numește Julian Hirtmann, ucigașul perfid pe care acesta îl urmărește de ani întregi. În mod straniu, într-unele dintre pozele găsite în cabină apare și el. Kirsten îi mai dă o fotografie. A unui copil. Pe spate e scris doar un prenume: Gustav. Pentru Kirsten și Martin, este începutul unei aventuri înspăimântătoare. În miezul nopții, cu cel mai redutabil inamic.”
Jocul de-a șoarecele și pisica pare că nu se va termina niciodată în acest volum patru al seriei dedicate de Bernard Minier comandantului Martin Servaz. În 2019, Înghețat a fost pentru mine o adevărată revelație, o poveste zguduitoare și superb scrisă, care l-a urcat imediat pe autorul francez pe primul loc, alături de Jo Nesbø, în topul autorilor de crime descoperiți în ultimii ani. Și parcă pentru a se asemăna și mai bine, pe lângă atmosfera terifiantă și de-a dreptul glacială ce răzbate din cele două serii, cea dedicată lui Martin Servaz și cea dedicată lui Harry Hole, cei doi autori au și creat două personaje extraordinar de complexe și, cred eu, după ce am citit încă un volum cu Servaz, foarte asemănătoare prin tragismul lor.
Mărturisesc că m-am simțit păcălit de coperta acestui volum patru, căci îmi imaginam o urmărire ca în filmele de groază pe o platformă maritimă între Martin Servaz și nemesisul său, criminalul în serie Julian Hirtmann, cel care a evadat din azilul de lux din Pirinei pentru a lăsa mai apoi șiruri lungi de victime în urmă fără să poată fi prins de cineva. Păcăleala s-a transformat însă într-o farsă după ce pe Martin Servaz ajunge să-l ajute, când nimeni altcineva nu poate, o polițistă venită din Norvegia, Kirsten Nigaard, cea care adulmecase urma lui Hirtmann într-un loc în care nu ți l-ai fi închipuit nici în ruptul capului: pe o platformă de exploatare petrolieră din zbuciumata Mare a Nordului.
Totul pleacă de la descoperirea cadavrului unei femei într-o biserică din ploiosul oraș norvegian Bergen (unde la un moment dat s-a retras și fostul șef și protectorul lui Harry Hole din volumele scrise de Nesbø). Femeia lucra pe platforma maritimă menționată mai sus, iar când Kirsten sosește acolo pentru a cerceta mai îndeaproape posibila pistă, descoperă în cabina unui muncitor o poză cu un băiețel de cinci pe spatele căreia scrie „Gustav” și, nici mai mult, nici mai puțin, una cu Martin Servaz. Așadar, e limpede: Julian Hirtmann, odiosul criminal în serie elvețian ce pare un fel de criminal indestructibil din filmele americane ale anilor optzeci, mulat însă pe calapodul criminalilor geniali ce se joacă întruna cu polițiștii a căror serie a fost deschisă, cred, cu Hannibal Lecter al lui Thoma Harris, s-a întors și vrea să se joace iar de-a v-ați ascunselea sau de-a prinselea cu polițiștii.
Dar nu cu orice polițist, ci cu Martin Servaz, cel pe care își dorește să-l chinuie în continuare și să-l împingă dincolo de limitele nebuniei. Cu ce scop? Încă nu mi-e clar. Atâta suferință i-a provocat Hirtmann până acum lui Servaz, încât eu, dacă aș fi fost în situația polițistului, i-aș fi făcut de mult de petrecanie. Dar unde ar mai fi fost farmecul jocului? Pe cine ar mai fi trimis autorul după cai verzi pe pereți ba acasă la un cuplu de nebuni sado-masochiști (care trebuie să aibă grijă de micul Gustav, fiul nu se știe cui – al lui Hirtmann? Al lui Servaz?), ba la ușa unui pervers care mai apoi îi înfige un glonț în inimă vajnicului polițist ce-și lasă arma de serviciu în torpedoul mașinii, deși mergeau să îl întrebe de sănătate pe un potențial violator și criminal, ba prin Austria, la vânătoare de fantome, ba să-și doneze o bucată de ficat, ba colo, ba dincolo, ba ajungând să fie vânat de un copoi de la Afaceri Interne, căci se pare că pistolul lui Servaz știe să și omoare, dacă vrea cu tot dinadinsul, în pofida faptului că acesta este unul dintre ei mai proști țintași din rândurile poliției franceze, etc., etc., etc.
M-a obosit povestea asta, sincer. Urmărirea pare de-a dreptul ridicolă la un moment dat, iar momentele de suspans alternează cu niște scene absurde (cum tu, ca polițist, stai cu mâinile în sân și urmărești cu binoclul de la fereastra hotelului în care te-ai cazat cum un criminal în serie intră decis în casa unui cuplu pentru a le face de petrecanie și nu dai măcar un telefon anonim la poliție pentru a anunța că viața cuiva e în pericol? – explicația cu acest personaj nu m-a convins, e străvezie și vine pe ultima sută de metri). Da, povestea din acest volum e mai complexă decât multe dintre thrillerele care se scriu la ora actuală, însă e departe de Înghețat. Suspansul se menține, noirul cu criminali în serie s-a transformat în roman psihologic, apoi într-un thriller în toată regula, însă, cum ziceam, nu se ridică la înălțimea primului volum. Poate că ar fi timpul ca Minier să-l lase pe Servaz să se ocupe și de alți monștri, din trecut sau din prezent, și să-i facă odată felul lui Hirtmann, până nu-l înnebunește de tot.
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului Noaptea, al patrulea volum al seriei Martin Servaz. În zilele următoare, pe blogurile enumerate mai jos vor apărea alte recenzii pentru acest volum:
Cărțile mele și alți demoni: http://www.cartilemele.ro/2022/05/recenziile-lui-gica-73-noaptea-de.html
Citește-mi-l: https://citestemil.ro/
Anca și cărțile: https://ancasicartile.ro/
Analogii Antologii: https://analogiiantologii.com/
Literatura pe tocuri: https://literaturapetocuri.ro/
