În familia aceasta, fiecare ascunde un secret.
„O descriere perfectă a importanței lucrurilor despre care nimeni nu vorbește…“
Booklist
Una dintre cele mai bune cărți ale anului pentru People, PopSugar, Entertainment Weekly, Bustle & Cosmopolitan
Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfectă pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate.
Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă.
Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmoștenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?
SOACRA
SALLY HEPWORTH
Traducere din limba engleză și note de
RUXANDRA TOMA
După cină, Tom ne îndrumă să mergem să ne relaxăm în „bârlog“, care este o încăpere cu tavan înalt și boltit ca de catedrală, cu rafturi pline cu cărți pe toți pereții și cu mobilier îmbrăcat în piele. Mi se pare că seamănă cu o cameră destinată doar domnilor. Un televizor uriaș se află deasupra bufetului și are un bar adevărat, încărcat cu tot felul de băuturi alcoolice. Ollie a fost chemat în bucătărie ca să ajute la servirea cafelei și a desertului (presupun că Diana vrea să-l interogheze de fapt în legătură cu mine), așa că eu mă duc să mă relaxez în clubul domnilor împreună cu Nettie și cu Patrick.
— Așadar, începe Patrick să spună dinspre bar, unde pregătește un fel de cocktail pentru mine, pe care nu-l vreau pentru că am băut deja două pahare de vin; dar pare atât de fericit că se poate juca în voie cu toate băuturile acelea, încât nu mă lasă inima să-l refuz. Ce părere ai despre Diana?
— Patrick, îi spune Nettie pe un ton prevenitor
— Ce? răspunde el cu un zâmbet. Nu-i o întrebare capcană.
Mă zbat patetic să găsesc un răspuns rezonabil, dar, sincer, nu-mi vine niciunul în minte. Aproape pe toată durata cinei, Diana ne-a întrebat dacă mai vrem legume. A evitat să răspundă la toate întrebările mele și, cu excepția chicotitului legat de felul în care s-a cunoscut cu Tom, a fost frustrant de rece întreaga seară. Sincer, dacă n-ar fi fost Tom și Nettie și Patrick, nici n-ar fi semănat cu o primă vizită la familia iubitului. Tot ce știu este că Diana nu-i deloc așa cum speram eu.
— Păi… cred că e…
Câteva cuvinte mi se rotesc prin gură – drăguță, interesantă, amabilă –, însă niciunul dintre ele nu mi se pare potrivit și nu vreau să mint. În fond, n-am venit aici doar ca să-i impresionez pe părinții lui Ollie. Dacă totul va merge bine între noi doi, o dată la doi ani, pentru tot restul vieții, o să-mi petrec Crăciunul împreună cu Nettie și cu Patrick… deci trebuie să fiu sinceră. Problema e că e prea devreme ca să fiu complet sinceră. Îmi dau seama că ai mare nevoie de aptitudini de politician atunci când faci cunoștință cu familia iubitului tău. Trebuie să știi pe cine și când anume să susții pentru a obține rezultate maxime. Mă hotărăsc să urmez sfatul mamei și găsesc ceva adevărat de spus.
— Cred că gătește formidabil de bine.
Patrick râde cu un pic prea mult entuziasm. Nettie îl săgetează cu privirea.
— Haide, Nets, zice Patrick dându-i un ghiont. Putea să fie mult mai rău. Bine măcar că-l avem pe Tom, nu-i așa?
Slabă alinare. Avusesem o imagine atât de clară a calităților pe care mi le doream de la o eventuală soacră, încât niciun socru, nici măcar Tom, n-ar fi putut să mă mulțumească. Dar Patrick, pe de altă parte, pare să-și fi acceptat fără prea multe probleme soacra cea neprietenoasă, în ciuda faptului că-i limpede că nici lui nu-i este simpatică.
— Ei, bine… spun eu după câteva minute în care Ollie nu și-a făcut apariția, având senzația că Nettie vrea să rămână puțin singură cu Patrick. Mă duc să văd ce se întâmplă cu desertul. Trec prin ușile duble în camera mare care dă spre bucătăria uriașă, în mijlocul căreia se află un blat enorm din granit. Ollie și Diana stau lângă blatul acela cu spatele la mine, părând că aranjează bucățile de brânză pe un platou.
— Nu contează ce cred eu, zice Diana.
— Pentru mine contează, spune Ollie.
— N-ar trebui.
Diana pronunță cuvintele ca o bibliotecară sau ca o profesoară de pian, foarte sec și foarte corect și fără niciun strop de nesiguranță. Eu mă opresc în prag.
— Vrei să spui că nu-ți place?
Răspunsul Dianei întârzie mult prea mult.
— Vreau să spun doar că nu contează ce cred eu.
Mă retrag repede, ca să nu mă vadă, și mă ascund după colț. Mă simt de parc-aș fi primit din senin o palmă. Îmi făcusem atâtea griji – că nu era soacra pe care o visasem, că nu se va ridica la înălțimea așteptărilor mele –, dar nici prin cap nu-mi trecuse (în manieră pur narcisistă) că ea n-o să mă placă pe mine.
— Pe bune, mamă? Chiar nu vrei să-mi spui ce părere ai despre Lucy?
— Of, Ollie!
Parcă o și văd cum dă din mână, ca și cum ar vrea să alunge o muscă.
— Cred că merge.
Încerc să descopăr o valență încurajatoare a lui „merge“, dar nu găsesc niciuna. „Merge“ e ceea ce ți se spune când hainele pe care le-ai îmbrăcat nu te fac să pari grasă. Sandviciul vechi de o zi care nu-ți provoacă o intoxicație alimentară „merge“. Și „merge“ nora aceea pe care nu ți-o dorești, dar care ar fi putut să fie cu mult mai nepotrivită.
— Aici erai, Lucy!
Mă întorc repede. Tom este în capătul holului. Radiază de încântare.
— Hai să mă ajuți să aleg vinul pentru desert. Nu știu niciodată care-i mai nimerit.
— Dar nu prea mă pricep la vi…
Însă Tom deja mă trage în jos pe scări, către o pivniță care adăpostește o colecție impresionantă de vinuri. Mă prefac că m-aș pricepe în timp ce gust câteva soiuri de astfel de licori, recunoscătoare pentru întunericul care-mi ascunde lacrimile pe care încerc să mi le stăpânesc în zadar.
Pentru mine, „merge“ e ca și cum ar fi spus că puteam să fiu moartă.