Premii: CWA International Dagger 2009
Nota Goodreads: 3,67 (9 863 note)
Descrierea editurii: „UN POLIŢIST EXCENTRIC ŞI INTROVERTIT: Adamsberg se bazează mai mult pe intuiţie şi instinct, mai puţin pe logică. Şi întotdeauna găseşte vinovatul. Parisul se confruntă cu un aparent maniac inofensiv. Toată lumea se amuză de acest lucru, dar faptul în sine este totuşi ciudat. De mai bine de patru luni, cineva, se presupune că un bărbat, desenează în timpul nopţii un cerc mare cu cretă albastră, cu diametrul de aproape doi metri, în jurul câte unui obiect găsit pe trotuar. (…) Fiecare încearcă să descopere care ar putea fi impulsul ce îl animă pe omul cu cercurile albastre. Căci ceea ce intrigă cel mai mult este faptul că, în jurul fiecărui cerc, mâna trasează cu un scris frumos, aplecat, sugerând o persoană cultivată, fraza asta care îi aruncă pe psihologi într-un abis de întrebări: «Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?»Jurnaliştii scriu cu pasiune despre aceste întâmplări bizare, psihiatrii elaborează teorii care mai de care mai sofisticate, toată lumea e captivată. Singurul care nu se amuză de acest joc aparent caraghios este comisarul Adamsberg. Pentru că el ghiceşte cruzimea din spatele lui. Simte că ceva absolut îngrozitor o să se întâmple…”
Ziceam săptămâna trecută în articolul despre al doilea volum al seriei Comisarul Adamsberg că voi scrie un pic și despre soarta oarecum nedreaptă pe care a avut-o această serie în România. Spun nedreaptă pentru că este una dintre cele mai bune și mai nonconformiste serii crime peste care am avut norocul să dau până la urmă (deși s-ar putea numi ghinion când ajungi la ea cu o întârziere atât de mare) în urma unui nou blog tour.
Așadar, povestea începe tocmai în 2008, când în excelenta (și, din păcate, de mult defuncta) colecție Mystery & Thriller de la Editura Humanitas Fiction a apărut Pleacă repede și întoarce-te târziu (Pars vite et reviens tard, 2001). De ce s-a început cu volumul patru? Nici măcar nu era cel mai recent, ba mai apăruseră încă patru volume după el, cel mai recent fiind Un lieu incertain, publicat chiar în 2008.
Există o practică oarecum firească să se înceapă, în cazul unei serii foarte lungi, pornite de autor cu ani buni în urmă, cu cel mai recent sau unul dintre cele mai recente volume ale seriei respective. De exemplu, Kathy Reichs a început seria Temperance Brennan (da, cea cu Oasele) în 1995, ajungând în 2022 la volumul cu numărul douăzeci și unu, așa că nu doar că ar fi o adevărată aventură în necunoscut pentru o editură să înceapă cu primul volum, ci chiar nebunie curată, în opinia mea. Așa însă, alegerea făcută de Humanitas Fiction la acea vreme poate fi explicată doar prin faptul că acel volum li s-a părut cel mai valoros dintre toate. O rațiune care pe mine nu prea mă convinge. Același lucru s-a întâmplat cu seria Jack Reacher a lui Lee Child, începută tot de ei cu primul volum, Capcana Margrave (Killing Floor, 1997), pentru ca mai apoi să sară la volumul șase, Să nu greșești (Without Fail, 2002), și să continue cu volumul doi, Evadare imposibilă (Die Trying, 1998). Logic, nu? La fel și cu Adamsberg.
Sărim în 2011, când Editura Trei se încumetă să reia seria Comisarul Adamsberg, de data asta cum ar fi fost firesc, cu volumul unu, Omul cu cercurile albastre (L’homme aux cercles bleus, 1991), pentru ca mai apoi să facă un gest inexplicabil și să sară direct la volumul șase, Tridentul lui Neptun (Sous les vents de Neptune, 2004), care, la fel ca în cazul Humanitas Fiction, nici măcar nu era cel mai recent la acea vreme (mai apăruseră alte trei între timp, Dans les bois éternels, Un lieu incertain și L’Armée furieuse).
Cum autorii francezi de crime nu prea prind la noi, se pare, Editura Trei a renunțat la serie, așa că a venit rândul Editurii Crime Scene Press să se încumete să o abordeze pe Fred Vargas, și, cum era logic pornind de la ce se întâmplase cu această nedreptățită serie, s-a început cu volumul zece, Timpuri glaciare (Temps glaciaires, 2015), și s-a continuat cu volumul unsprezece, ultimul, de altfel, Când iese pustnica păianjen (Quand sort la recluse, 2017). Abia în 2022 se face dreptate și apare și volumul doi al seriei, Vârcolacul (L’homme à l’envers, 1999), când deja nu se mai găsește aproape pe nicăieri primul volum, pentru a citi seria în ordine.
Eu înțeleg că avem o piață de carte minusculă, că foarte puțină lume citește și că și mai puțină cumpără în mod regulat cărți. Eu înțeleg că genul crime/thriller/mystery este de nișă și că nu are suficienți cititori/cumpărători ca să se poată auto-susține. Eu înțeleg că la modă sunt thrillerele cu criminali în serie, cele domestice și cele cu copilul/croitoreasa/secretara/fata/evadatul de la Auschwitz, dar au trecut atâția ani și noi începem tot cu volumul șapte al unei serii de unsprezece cărți și apoi ne plângem că de ce nu îl cumpără cititorii și trebuie să abandonăm seria. O fi corect din partea acelor cititori? Eu înțeleg și punctul de vedere al editurilor, care se zbat să capteze atenția puținilor cititori care au mai rămas la ora actuală, că s-au scumpit enorm toate, dar oare vina este doar la cititori? În fine, reprezentanții Crime Scene Press au spus însă că odată cu publicarea acestui volum doi se va relua în ordine seria, așa că există totuși speranțe.
Acestea fiind zise, n-a mai rămas mult spațiu de desfășurare și ca să scriu cu adevărat despre Omul cu cercurile albastre, una dintre cele mai bune cărți crime citite vreodată de mine. Ca să îl înțelegi cu adevărat pe eroul seriei cu același nume al lui Fred Vargas, o scriitoare de geniu, în opinia mea, trebuie să citești acest prim volum. Aici este expus în toată splendoarea, aici talentul de scriitor adevărat al lui Fred Vargas este pus cu adevărat în valoare, aici ancheta pălește pe lângă extraordinarele bogăție lexicală, introspecții superbe și caracterizări magistrale de personaje, începând cu Adamsberg, ciudat, bizar, straniu și neobișnuit, continuând cu alcoolicul său subaltern Danglard, cel care crește singur două perechi de gemeni și încă un copil pe deasupra (geniali și copiii, vă zic sincer, nici nu zici că sunt copii la cum gândesc), după ce nevasta i-a fugit cu altul, și care îl completează de minune pe excentricul Adamsberg, și încheind, dar nu de tot, cu neobișnuita Mathilde Forestier, mama iubirii pierdute și mereu regăsite a lui Adamsberg, Camille, și suita ei de însoțitori, orbul superb și straniu Charles Reyer și bătrâna aflată mereu în căutarea adevăratei iubiri Clemence Valmont, plus să nu-l uităm nici pe Omul cu cercurile albastre, un adevărat studiu de caz pentru ce înseamnă cruzimea umană în toată grotesca ei splendoare (că tot suntem martori, zilele acestea, la ce poate însemna un suflet din care a dispărut cu totul umanitatea, sensibilitatea și empatia).
Aș putea continua până diseară să tot laud această serie, magistral tradusă în prima parte de Ileana Cantuniari, foarte bine continuată apoi de Simona Brânzaru, care preia seria pentru Crime Scene Press și se descurcă admirabil. Pentru cei care nu vor mai găsi primul volum, le urez mult noroc în căutările lor și nu mai insist, rămân la părerea că dacă vrei să-l cunoști cu adevărat pe Adamsberg, trebuie să citești acest prim volum. Poate că va fi reluat și răsucit pe toate părțile și mai încolo, că doar un personaj evoluează de la carte la carte, de la caz la caz, e într-o continuă schimbare, nu e static, cum e și firesc pe măsură ce acumulează experiență și este transformat (în bine sau în rău) de ceea ce vede de-a lungul carierei sale, dar asta nu am de unde să știu până nu citesc și eu următoarele volume. Așadar, aștept răbdător să iasă și volumul trei la Crime Scene Press (Les quatre fleuves, 2000), pentru ca apoi să-l citesc pe cel de la Humanitas. Și vă las în compania lui Jean-Baptiste Adamsberg:
„- Ți-am mai spus, Danglard, zise Adamsberg încruntat și oprindu-se din mâzgălit, că după povestea cu câinele ai să mă consideri detestabil.
– Să zicem primejdios, mormăi Danglard. Nu trebuie să te consideri atât de puternic.
– Nu e nimic puternic în a vedea niște gândaci mișunând. Ce îți povestesc eu este că nu pot face nimic în privința asta. Pentru viața mea, e chiar un cataclism. Nici măcar o singură dată nu m-am înșelat asupra cuiva, și anume dacă era în picioare sau culcat, trist, inteligent, lipsit de autenticitate, sfâșiat, indiferent, primejdios, timid, toate astea, înțelegi, nici măcar o dată! Îți poți imagina cât poate fi de penibil? Mă rog uneori ca oamenii să mă ia prin surprindere atunci când încep să întrevăd sfârșitul încă de la început. În cursul vieții mele nu am cunoscut, ca să zic așa, decât începuturi, mereu nebun după speranță. Și foarte curând sfârșitul se contura în fața ochilor mei, ca într-un film monoton în care ghicești cine se va îndrăgosti de cine și cine va avea un accident. Te uiți totuși la film în continuare, dar e deja prea târziu, te plictisești.
– Să admitem că ești intuitiv, spuse Danglard. Flerul polițistului, asta e tot ce pot admite. Dar chiar și așa, nu ai dreptul să te folosești de asta, e mult prea riscant, e prea odios. Nu, nici după douăzeci de ani nu ajungem să-i cunoaștem vreodată pe ceilalți.
Adamsberg își sprijini bărbia în palmă. Fumul țigării făcu să-i strălucească ochii.
– Răpește-mi această cunoaștere, Danglard. Scapă-mă de ea, e tot ce aștept.”