Descrierea editurii: „În Deuxterre, un tărâm în care practicile religioase și oculte sunt interzise prin lege, iar autoritățile îi arestează chiar și pe curioși, prezența misteriosului domn Freejoy este pe cât de ironică, pe-atât de necesară. Investigând un lanț de sinucideri bizare, Adelind Ness se vede nevoită să accepte târgul cu acest ciudat negustor „de antichități” pentru a descoperi adevărul. Împreună cu el și alte personaje la fel de neobișnuite, tânăra arhitectă se trezește trăind o aventură nebunească, plină de enigme și pericole, entități din alte lumi și răspunsuri care nu fac decât să genereze și mai multe întrebări, totul culminând într-o confruntare pe care niciodată nu ar fi putut să și-o imagineze.”
Carte citită în avanpremieră. Romanul Confesiunile domnului Freejoy de Andrei Mazilu și Andreea Sterea este disponibil pentru precomenzi cu DUBLU AUTOGRAF, semn de carte și un cadou-surpriză din partea autorilor! Livrările încep după data de 15 august!
PS: Invitație lansare de carte + cosplay party: romanul Confesiunile domnului Freejoy. Detalii, aici.
A sosit timpul pentru un nou roman în universul (sau multiversul) Cronici din Voss, cu o panoplie de personaje în care trădările, mașinațiunile, manevrele, învârtelile, ritualurile funeste și invocările de zei demonici de dincolo de stele sunt la ordinea zilei și în care monștrii umblă deghizați în oameni cumsecade și demonii mai mici și mai mari slujesc pentru cine nici nu te aștepți. Pentru prima oară, Șerban Andrei Mazilu, cel care a scris primele două volume din seria Cronici din Voss (Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților), colaborează cu partenera sa de editură Andree Sterea pentru a scrie un roman urban-fantasy noir în care ancheta detectivistică își dă mâna cu fantasy-ul de sorginte urbană pentru a așterne pe pagină o poveste extrem de alertă și de antrenantă, exact cum ar trebui să se scrie la ora actuală.
Începutul este în forță, cu o misterioasă și macabră sinucidere a lui Amos Gould, jurnalist la Gazeta de Cadiz ce pare să fi deranjat pe cine nu trebuie. Însă prietena lui cea mai bună, Adelind Ness, sfâșiată de durere, preia cazul la care lucra Amos, ajutată fiind, din senin, de enigmaticul proprietar al unui magazin despre care se șoptește pe la colțuri: Antique Fantastique. Iar acest străin misterios este nimeni altul decât însuși domnul Ruan Freejoy din titlu, un tip bogat și aprig la mânie, bun de gură, cu aere de superioritate la orice pas și gata oricând să țină un discurs sforăitor lung de o pagină când ți-e lumea mai dragă. Doar e zeitate, vezi bine, deci poate face și desface orice și oricând poftește.
Și astfel iese la iveală faptul că sinuciderea nu e de fapt sinucidere, că, de, cine s-ar sinucide și spânzurându-se, și scoțându-și măruntaiele în timp ce se zbate în ștreang, astfel încât asasinii dau dovadă ori de o cruzime excesivă, ori de o prostie colosală dacă au încercat să pună în scenă o sinucidere, și iese la iveală că această „sinucidere” este doar ultima dintr-un șir de cinci, coroborată, totodată, cu încercarea de asasinare a soției chestorului Cadizului, orașul unde se petrece acțiunea. Să-i fi lovit, nitam-nisam, pe locuitorii Cadizului boala sinuciderilor macabre? Sau e ceva mai tenebros la mijloc? Bineînțeles că e ceva mai tenebros, căci nici nu se putea altfel când zeii se joacă cu destinele oamenilor, demonii de rang mai mic sau mai înalt umblă slobod, pisicile se transformă în semizei, frații își dau la gioale, tații făurari care se joacă cu ghearele în lavă își dojenesc doar de formă fiii, vrăjitorii ceva mai înzestrați și mai oportuniști îndeplinesc ritualuri pe care nu le stăpânesc cum trebuie și totul se întoarce împotriva lor, iar vechea zicală din romanele noir, „Cherchez la femme!”, este valabilă, încă o dată.
După un început în forță și o continuare ceva mai ezitantă, în care ni se prezintă jucătorii și se așază pionii, regii și reginele pe tablă, urmează un carusel de întâmplări și fapte care mai de care mai întortocheată, de imagini cinematografice care se succed într-un ritm amețitor și în care personaje ce par cunoscute (chiar sunt) își fac apariția la momentul oportun pentru a completa, adiacent, un univers pe care îl cunoșteam deja din precedentele două volume apărute în același univers, dar care sunt, cum ziceam, complementare, întrucât personajele principale din acest nou roman nu au nici în clin, nici în mânecă cu cele de acolo.
Pe fondul AC/DC sau Black Sabbath și cu ample trimiteri către un alt univers în care supereroii buni se confruntă cu zeități care au luat-o razna sau oameni pe care puterea absolută i-a corupt în mod irevocabil, aventurile lui Szaszaruan Freeyjoy, Adelind Ness, Franco Baudelaire, pisica Narajz (zisă și Katerina), al cărei fermecător capitol-interludiu reprezintă unul dintre punctele tari ale poveștii, se succed cu o viteză amețitoare și în care de multe ori forțele răului întâlnesc alte forțe ale răului pe care puterea le-a transformat în ceva ce nu mai poate fi stăpânit.
Ritualuri magice, vrăjitori geloși, zeități malefice, demoni răuvoitori, lumi distruse și făcute una cu pământul, planete întregi înconjurate de tentacule (na, ghiciți-o și p-asta, dacă puteți!), meșteri făurari, calfe și zidari, pisici transformate în vedeți voi ce, asasinate la comandă și o intrigă ce pornește de la un subiect banal, dar care a reprezentat motiv principal de pus în mișcare poveștile de-a lungul a nenumărate secole de literatură, o pleiadă de personaje cu nimic mai breze unul decât celălalt, toate conduse de unul care nu-i nici complet alb, dar nici complet negru, care se simte teribil de debusolat când își pierde puterile, dar care, în pofida aerelor pe care și le dă la tot pasul, e capabil până la urmă de spirit de sacrificiu.
„Colt m-a întrebat odată de ce sunt împotriva religiei organizate, dar pro spiritualitate și credință. În ciuda confuziei generale, cele două concepte sunt nu doar diferite, ci diametral opuse. În timp ce spiritualitatea are un caracter profund personal, religia se adresează maselor. Una eliberează spiritul, invocă armonie și cunoaștere, iar cealaltă îngrădește gândul și impune norme fără a oferi explicații. Exprimare versus îngrădire. Într-o oarecare logică de idei, trebuie să-ți mărturisesc că, într-o noapte, în urmă cu câțiva ani, am ajuns la aceeași masă – printr-o serie hilară și ciudată de întâmplări – cu un cunoscut infractor. Individul era un adevărat psihopat, acuzat și condamnat pentru tâlhărie, viol și omucidere; după câteva pahare, mi-a destăinuit că respecta întocmai legile religiei lui: postea în fiecare primă zi din lună, nu muncea în ultima și dormea numai cu capul spre apus. Când l-am întrebat de ce făcea toate aceste lucruri care pentru mine nu aveau sens, mi-a răspuns: <<pentru că așa se face>>. Nu mă ofensez ușor, dar lipsa rațiunii mă scoate din sărite… Așa că i-am tras un glonț în țeastă și, în zori, Katie l-a îngropat într-o grădină. Cu capul spre apus, bineînțeles.”