Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă de Horia Corcheș, apărut de curând în colecţia Ego. Proză.
„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)
„Nostalgia, sentimentalismul și candoarea tutelează volumul lui Horia Corcheș. Dar nici funcționalitatea narativă nu este previzibilă, nici imaginarul nu este deloc tipic. În prima parte, rememorarea copilăriei din anii ’80 se înstrăinează de seria inflaționistă de autoficțiuni «roz»/«negre» consacrate vieții în comunism pentru a facilita reflectarea unor medii sociale – ale așa-numitului «proletariat îmburghezit» – pe cât de definitorii pentru epocă, pe atât de puțin explorate. Intrigile erotice din a doua secțiune, plasate în perioada posttranziției, evită clasicele scenarii ale dezabuzării zgomotos-autenticiste și dau seama de o anesteziere sentimentală epidemică, întinsă din săli profesorale în birouri corporatiste, din capitală în provincie, din urbanul care-și trăiește vanitos occidentalizarea până în zona precariatului rural sau de periferie.” (Cosmin Borza)
Horia Corcheș (n. 1974) a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” și este profesor de limba și literatura română. Debutează editorial în 2008 cu un volum de poezie. Urmează două romane, Istoria lui Răzvan (2014) și Partaj (2016), și volumul de poezii În sfârșit am o viață perfectă (2021). Scrie articole de opinie și de specialitate în Dilema veche, Școala9, Perspective, Revista cercurilor de lectură, publică proză scurtă în reviste ca iocan, Familia, Vatra etc., precum și în antologii. Este membru al juriului Concursului de creație literară Trofeul Arthur, al Concursului de creație literară „Locuiește în poveste!” și al Concursului de manuscrise Prozoteca.
Fragment din Acizi, baze şi praf de strănutat
— Şase, vine Clamba! se-auzea, iar atunci toţi ne buluceam spre locurile noastre, momentul scurt, milimetric, în care paşii ei hotărâţi parcurgeau cei 20-30 de metri de la sala profesorală până la clasă erau decisivi, iar cine nu reuşea ştia bine ce-l aştepta, Clamba Helga era energie pură, celulă lângă celulă, în corpul acela de pensionară aproape, fără rest. Şi n-aveai cum să scapi, nici dacă erai Monica sau Ancuţa şi stăteai dreaptă în prima bancă şi ştiai perfect, cu toate liniuţele puse la locul lor, fiecare formulă, fiecare atom, nici dacă erai Adam sau Angela şi stăteai cu umerii adunaţi la nivelul pupitrului ultimei bănci din clasă şi nu ştiai măcar diferenţa dintre acizi şi baze, căci tovarăşa Clamba avea pentru oricine întrebarea potrivită cu nota pe care trebuia să i-o dea.
Dar niciodată cel ce stătea de şase nu a fost poate mai atent ca în ziua aceea, în care toţi ne făceam curăţenie prin bănci, atenţi să nu rămână niciun firişor violaceu, şi niciodată n-am fost mai siguri cu toţii că n-avem cum să scăpăm, poate doar Monica sau Ancuţa sperau să fie trecute cu vederea, conştiente de inocenţa lor, iar noi, ceilalţi, nici măcar pronia n-o invocam, doar ne făceam datoria de pionieri, curăţam totul în urma noastră.
Ceea ce nu puteam însă curăţa, cum nu se pot şterge decât cu greu şi în timp cele dinăuntrul nostru, dar asta n-o ştiam noi atunci prea bine, erau urmele rămase pe ici, pe colo, pe manşeta vestoanelor uniformelor, de pildă, sau chiar pe buricele degetelor, care, în acea vreme, încă îşi mai făceau pesemne singure de cap, alegând să intre în nasurile unora dintre noi, poate cerute de vreo nevoie firească, rămasă din urmă cu o oră, sau poate doar de spaima tovarăşei Clamba, cine poate şti!?
Stelică nu ştia nici el, atunci când venise la şcoală şi ne adunase pe toţi în colţul clasei, pe toţi băieţii, fireşte, pentru că era treabă de băieţi, cu siguranţă nu ştia ce urgie roşie va pune în mişcare, ştia doar că avea o comoară, că din punguţa mică de hârtie, cum erau cele în care primeai aspirină la farmacie, bombată şi mototolită în buzunar, putea să iasă cel mai tare spectacol, pe care niciun profesor n-ar fi avut cum să-l înţeleagă, şi toţi am fi scăpat, desigur, de ore în ziua aceea. Niciun profesor, în afară de tovarăşa Clamba, dar la asta nu se gândise Stelică şi nu ne gândiserăm nici noi, ceilalţi băieţi, deştepţii clasei.
Iar acum nu ne rămânea decât să aşteptăm. Urgia roşie trecuse, valurile de apă sângerie se scurseseră pe conducte, diriga trecuse prin noi deja, o jumătate de oră cu dirigenţie, o altă jumătate cu gramatică, şi de-abia acum, ştiam, aşa cum ştii că unele lucruri se vor întâmpla cu precizie de ceasornic, fără să fi anunţat totuşi că urmează, de-abia acum, ştiam, se va tranşa deznodământul şi nu va fi vreo mustrare, vreo notă scăzută la purtare, vreo şedinţă cu părinţii, ci mult mai rău, va fi privirea tovarăşei Clamba şi, implicit, pedeapsa notei la chimie, singura materie la care, ştiam cu toţii, n-ai cum să te salvezi dacă ai intrat în dansul morţii. O singură întrebare rămânea: cum se va întâmpla totul?