Fragment în avanpremieră: Brian Aldiss – Helliconia. Iarna

Iarna de secole a Anului Mare de pe planeta Helliconia se apropie și oligarhul ia măsuri dure pentru a asigura supraviețuirea oamenilor din asprul continent nordic Sibornal.

Acest titlu a apărut în colecția Science-fiction la Editura Paladin.

• Publicată în decembrie 2021
• Traducere din limba engleză de Cristina Ghidoveanu
• Vârsta recomandată: +14
• Lectură recomandată pentru clasa: + IX
• hardcover, 496 p
• Înalţime: 21 cm, lăţime: 14 cm
• ISBN 9786069000991
• Autor: Brian Aldiss
• Cuvinte cheie: SF
• Clasificare generala: Noutăți
• Science-fiction Paladin;

Helliconia era celebră pentru iernile lungi, dar acelea nu însemnau moartea naturii, ci somnul ei, din care planeta avea să se trezească neîndoielnic. Pe de altă parte, iarna nucleară nu promitea revenirea primăverii.  

Alternanța anotimpurilor punctează istoria Helliconiei, o planetă situată la o mie de ani-lumină de Pământ, scăldată în lumina a doi sori. Acum este vremea frigului, iar pentru locuitorii planetei urmează un mileniu al declinului și poate colapsul civilizației create în timpul verii. 

Iminența iernii evidențiază dimensiunea cosmică și tragică a unei istorii asupra căreia indivizii dețin puțin control, din care se străduiesc să scape cu viață, să spere și să aștepte cu nerăbdare revenirea primăverii.

Întunericul, gerul și tăcerea se aștern deasupra Helliconiei, iar modul în care va supraviețui omenirea depinde de resursele ei mentale și emoționale.   

Morții nu vorbesc niciodată despre politică.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

I. Ultima bătălie

Iarba era de așa natură încât continua să crească în ciuda vântului. Se pleca în fața lui. Rădăcinile i se întindeau sub pământ, o ancorau și nu lăsau loc pentru alte plante. Iarba fusese întotdeauna acolo. Vântul era mai recent – la fel și mușcătura lui.

Emanațiile intense dinspre nord purtau cu ele un cer extrem de schimbător, acoperit cu petice de nori negri sau cenușii. Peste ținutul înalt din depărtare, norii revărsau ploaie și zăpadă. Aici, în stepele din Chalce, nu aduceau nimic mai rău decât o penumbră neutră. Neutralitatea aceea își găsea ecou în monotonia terenului.

Mai multe văi puțin adânci se deschideau una într-alta, fără o caracteristică definită. Singura mișcare vizibilă se zărea printre ierburi. Unele smocuri purtau flori galbene, neînsemnate, care unduiau în vânt ca blana unui animal culcat pe spate. Singurele puncte de reper erau stâlpii de piatră ce marcau din loc în loc sol-armonicele. Laturile din­spre sud ale acestor pietre erau acoperite ici-colo cu licheni galbeni și cenușii.

Numai niște ochi ageri ar fi reușit să distingă urme minuscule în iarbă, folosite de creaturi care apăreau noap­tea sau în timpul zilei-obscure, când numai unul dintre cei doi sori se afla deasupra orizontului. Șoimi singuratici, care patrulau cerul cu aripi nemișcate, explicau lipsa de activitate pe timp de zi. Cea mai largă urmă prin teritoriul cu iarbă era tăiată de un râu care curgea către sud, spre marea îndepărtată. Era adânc și leneș, iar apele sale păreau pe jumătate înghețate. Râul copia culoarea cerului zdrențuit.

Din nordul acestei țări neospitaliere venea o turmă de arangi. Acești membri cu picioare lungi ai familiei capre­lor urmau vag meandrele monotone ale râului. Câini cu coarne curbate îi mențineau strâns grupați. Asokinii aceștia neobosiți erau la rândul lor controlați de șase oameni călare pe zeneli. Cei șase stăteau așezați sau se înălțau în șei, pentru a aduce puțină variație în drumul lor. Toți erau îmbrăcați în piei legate în curele în jurul corpului.

Oamenii se uitau deseori înapoi, de parcă s-ar fi temut că sunt urmăriți. Păstrând un ritm constant, comunicau cu asokinii prin strigăte și fluierături, care răsunau limpezi în sălbăticia din jur și acopereau behăitul arangilor. Oricât de des se uitau în urmă, orizontul mohorât dinspre nord rămânea pustiu.

În față apărură ruinele unei așezări, cuibărite într-un cot al râului. Colibe de piatră fără acoperiș erau împrăștiate ici și colo. Din una mai mare nu rămăsese decât o cochilie. Profitând de adăpost, plante zburlite creșteau printre pie­tre, ițindu-se din cadrele goale ale ferestrelor.

Turma de arangi descrise un ocol larg în jurul locului, temându-se de molimă. Câțiva kilometri mai departe, râul lua o curbă lină și servea drept hotar, unul care fusese dis­putat vreme de secole, poate chiar de când în ținutul acesta trăiseră oameni. Aici începea regiunea cunoscută cândva drept Hazziz, țara cea mai nordică din Câmpia de Nord a Campannlatului. Câinii îndreptară arangii de-a lungul râului, unde exista o cărare și animalele porniră într-un șir iute, unul în spatele celuilalt.

Ajunseră la timp la un pod lat și rezistent, care-și întin­dea cele două arce peste fața tulburată de vânt a apei. Oamenii șuierară strident, asokinii strânseră arangii laolaltă și-i împiedicară să treacă podul. La doi-trei kilometri depăr­tare, întinsă pe malul nordic al râului, se afla Isturiacha, o așezare construită în formă de roată.

Sunetul unei goarne îi anunță pe păstorii de arangi că fuseseră zăriți. Bărbați înarmați și tunuri negre sibornaleze păzeau zona.

— Bine-ați venit! strigară paznicii. Ce-ați văzut în nord? Ați văzut armata?

Păstorii își mânară animalele în țarcuri care le așteptau deja.

Fermele și hambarele din piatră fuseseră construite ca o fortificație de-a lungul perimetrului. Fermele în care erau adăpostite vitele se aflau în mijloc. În centrul cercului, mai multe dependințe înconjurau un lăcaș de cult înalt. În Isturiacha era un du-te-vino continuu, care se înteți când păstorii fură duși într-una dintre clădirile centrale ca să se întremeze după călătoria prin stepă.

Pe partea dinspre sud a podului, câmpia avea relieful mai variat. Arbori izolați indicau ploile tot mai intense. Solul era pătat cu fragmente dintr-o substanță albă ce semăna de la distanță cu piatra sfărâmată, dar la o privire mai atentă, se dovediră a fi din os. Puține bucăți măsurau mai mult de cincisprezece centimetri lungime. Din loc în loc, un colț sau o bucată de falcă dezvăluia că rămășițele aparțineau fie unor oameni, fie unor fagori. Astfel de mărturii ale bătăliilor tre­cute se întindeau pe kilometri întregi de câmpie.

Peste nemișcarea acestui loc melancolic, un bărbat călă­rea pe un yelk, apropiindu-se de pod dinspre sud. La o oare­care distanță în urma lui veneau încă doi. Toți trei purtau uniforme și erau echipați de război.

Călărețul din frunte, scund și cu trăsături ascuțite, se opri mult înainte de a ajunge la pod și descălecă. Duse animalul în josul unui povârniș și-l legă de trunchiul unui măceș cu vârful retezat, apoi urcă pe o ridicătură, de unde se uită prin binoclu la așezarea inamică din față.

Ceilalți doi i se alăturară imediat. Descălecară și ei și-și legară yelkii de rădăcinile unui rajabaral uscat. Fiind de grad superior, se ținură departe de cercetaș.

— Isturiacha, rosti cercetașul și arătă cu degetul.

Ofițerii vorbiră, însă doar între ei. Scrutară zarea printr-un binoclu și se sfătuiră pe ton scăzut. Se efectuă o recunoaștere rapidă.

Unul dintre ofițeri – expert în artilerie – rămase de pază în locul în care se afla. Confratele său se întoarse în galop împreună cu cercetașul, ca să transmită informația armatei ce avansa dinspre sud.

Cu trecerea zilei, șiruri de oameni traversară câmpia – unii călare, mult mai mulți pedestrași –, printre care erau răzlețite căruțe, tunuri și alte echipamente de război. Căruțele erau trase de yelki sau de mai puțin robuștii zeneli. Coloane de soldați mărșăluiau în ordine perfectă, contrastând cu carava­nele de bagaje, cu femeile și cu cei care urmau în neorându­ială trupele. Deasupra unor coloane în marș fluturau steagurile Pannovalului, orașul de sub munți, și alte steaguri cu însem­nătate religioasă.

Mult în spate veneau ambulanțele și alte care, unele cu bucă­tării de campanie și provizii, dar mai multe încărcate cu nutreț pentru animalele implicate în această expediție punitivă.

Mii de rotițe făceau să funcționeze mașina de război, însă fiecare dintre ele trecea prin incidente proprii personalității sale și trăia aventura prin percepțiile sale limitate.

Un eveniment nefericit i se întâmplă ofițerului de artilerie care aștepta cu animalul său lângă rajabaral. Stătea tăcut și privea în față, când scheunatul yelkului îl făcu să se întoarcă. Patru omuleți, dintre care niciunul nu-i ajungea mai sus de piept, înaintau către animalul priponit. Evident, nu-l obser­vaseră pe militar când ieșiră dintr-o groapă în pământ de la baza copacului.

Creaturile erau umanoide ca înfățișare generală, cu picioare subțiri și brațe lungi. Aveau trupurile acoperite cu o blană roșcată, care creștea lungă în jurul încheieturilor, ascun­zând pe jumătate mâinile cu opt degete. Boturile îi făceau să semene cu niște câini sau cu Alții.

— Nondazi! exclamă ofițerul.

Îi recunoscu imediat, deși îi văzuse doar în captivitate. Yelkul sălta cuprins de groază. Când cei doi nondazi din frunte se aruncară la gâtul animalului, bărbatul scoase pis­tolul cu încărcător dublu, apoi se opri.

Un alt cap se iți printre rădăcinile străvechi, se luptă să-și elibereze umerii, după care se ridică, își scutură țărâna de pe blana groasă și pufni.

Fagorul domina nondazii cu înălțimea sa. Craniul imens era încoronat cu două coarne subțiri înclinate spre spate. Când ieși cu totul din gaura nondazilor, își roti fața ursuză de bivol și ochii i se aprinseră la vederea ofițerului ghemuit. Se opri doar o clipă. O ureche îi tresări, coborî capul și-l atacă pe bărbat.

Ofițerul de artilerie se rostogoli pe spate, ținu pistolul cu ambele mâini și descărcă în pântecele fiarei conținutul celor două butoiașe. O pată neregulată de sânge auriu se întinse pe blană, dar creatura continuă să se apropie. Gura hâdă se deschise, arătând dinți galbeni ca niște lopeți, înfipți în gingii gălbui. Când bărbatul sări în picioare, fagorul îl lovi cu toată puterea. Mâini aspre cu trei degete i se strânseră în jurul cor­pului.

Izbi de nenumărate ori țeasta groasă cu patul armei.

Strânsoarea slăbi. Trupul solid căzu pe o parte. Fața izbi pământul. Cu un efort uriaș, creatura reuși să se repună pe picioare. Urlă, apoi se prăbuși moartă și pământul se zgudui.

Cu răsuflarea tăiată, înecat de duhoarea lăptoasă a anci­pitalului, bărbatul se ridică în genunchi sprijinindu-se cu mâna de umărul fagorului. Prin blana deasă a cadavrului, căpușele țopăiau încoace și-ncolo, trecând prin propria lor criză. Unele se suiră pe mâneca ofițerului.

Artileristul reuși să se ridice, clătinându-se pe picioare. Tremura. Animalul său tremura de asemenea alături, sân­gerând din gâtul sfâșiat. Nu se zărea nici urmă de non­dazi; se retrăseseră în vizuinile lor, în domeniul pe care-l cunoșteau ca Optzeci de Bezne. După o vreme, ofițerul își recăpătă stăpânirea de sine ca să urce în șa. Auzise de legă­tura dintre fagori și nondazi, dar nu se așteptase niciodată să se confrunte cu un astfel de specimen. Din pământ ar fi putut ieși mai multe bestii…

Încă sufocat din cauza mirosului, porni înapoi călare ca să-și regăsească unitatea.

*

Expediția pornită din Pannoval, de care aparținea arti­leristul, se desfășura pe teren de ceva vreme. Se angajase în distrugerea așezărilor sibornaleze stabilite pe teritoriul despre care Pannoval pretindea că-i aparține. Pornise din Mlaștina lui Roon și făcuse o serie de incursiuni reușite. Pe măsură ce așezările inamice erau distruse, corpul expediționar înainta spre nord. Doar Isturiacha mai rămâ­nea de distrus. Era numai o problemă de timp înainte ca vara mică să se încheie.

Așezările, cu mentalitatea lor de asediu, se ajutau rare­ori între ele. Unele primeau sprijin din partea unei națiuni sibornaleze, altele din partea alteia, așa încât cădeau vic­time nimicitorilor.

Unitățile pannovalane risipite aveau prea puține lucruri de care să se teamă în afară de fagori, la răstimpuri, care apăreau în număr tot mai mare pe măsură ce temperatura scădea pe câmpii. Experiența ofițerului de artilerie nu era neobișnuită.

Când el se alătură din nou camarazilor săi, un soare apos ieșea din norul mânat de vânt și apunea la vest, într-o eta­lare spectaculoasă de culori. După ce dispăru complet în spatele orizontului, lumea nu se cufundă în întuneric. Un al doilea soare, Freyr, ardea jos către sud. Când formațiunile de nori se despărțiră în jurul lui, proiectă umbrele oame­nilor ca niște degete îndreptate spre nord.

Încet, doi vrăjmași tradiționali se pregăteau de bătălie. Mult în spatele siluetelor ce trudeau pe câmpie, către sud-vest, se afla marele oraș Pannoval, din care izvora voința de a lupta. Pannoval era ascuns în lanțul de calcar al munților Quzint, care formau coloana vertebrală a continentului tro­pical Campannlat.

Dintre multele națiuni ale Campannlatului, câteva dato­rau supunere Pannovalului, prin raporturi dinastice sau religioase, totuși, armonia era întotdeauna temporară, pacea mereu fragilă; națiunile se războiau între ele. De aici numele cu care era cunoscut Campannlatul dușmanului din afară: Continentul Sălbatic.

Dușmanul din afară al Campannlatului era conti­nentul nordic Sibornal. Sub presiunea climei extrem de severe, națiunile din Sibornal mențineau o unitate strânsă. Rivalitățile ascunse erau în general înăbușite. De-a lun­gul istoriei, națiunile sibornaleze își forțaseră înaintarea spre sud, peste puntea de uscat Chalce, către pajiștile mai mănoase ale Continentului Sălbatic.

Exista un al treilea continent, cel sudic al Hespagoratului. Continentele erau separate, sau aproape separate, de mări ce ocupau zonele temperate. Mările și porțiunile de uscat cuprindeau planeta Helliconia, sau Hrl-Ichor Yhar, pentru a folosi numele pe care i-l dăduse rasa ei mai veche, ancipitalii.

În această perioadă, când forțele Campannlatului și ale Sibornalului se pregăteau pentru ultima confruntare la Isturiacha, Helliconia se îndrepta către nadirul anului său.

Ca planetă a unui sistem binar, Helliconia se rotea în jurul soarelui său, Batalix, o dată la fiecare 480 de zile. Dar Batalix însuși se rotea în jurul unei axe comune cu un soare mult mai mare, Freyr, componentul principal al sis­temului. Batalix ducea acum Helliconia pe orbita sa extinsă departe de steaua cea mare. De-a lungul ultimelor două secole, toamna – lungul declin de după vară – se adân­cise. Helliconia se afla acum în pragul iernii altui An Mare. Întunericul, frigul și tăcerea așteptau în secolele următoare.

Chiar și cel din urmă țăran își dădea seama de înrăutățirea continuă a climei. Dacă vremea nu prezenta pentru el prea mult interes, existau și alte semne. Se răs­pândea din nou molima cunoscută drept Moartea Grasă. Ancipitalii, numiți de obicei fagori, adulmecau apropierea anotimpurilor în care se simțeau cel mai confortabil, când condițiile redeveneau cele mai apropiate de cum fuseseră cândva. De-a lungul primăverii și al verii, creaturile aces­tea nefericite suferiseră sub dominația omului; în prezent, la sfârșitul friguros al Anului Mare, pe măsură ce numărul oamenilor începea să scadă, fagorii aveau să prindă ocazia să domnească din nou – în afara cazului în care omenirea se unea să-i oprească.

Pe planetă existau voințe puternice, care puteau pune în mișcare masele de oameni. O asemenea voință se afla în Pannoval, alta, încă și mai nemiloasă, în capitala sibornaleză Askitosh, dar în prezent voințele acestea erau mai preocu­pate să se distrugă reciproc.

Așa încât coloniștii sibornalezi din Isturiacha se pregă­teau de asediu în timp ce se uitau cu neliniște să vadă dacă veneau întăriri dinspre nord. Iar tunurile Pannovalului și ale aliaților săi erau împinse pe poziție, țintind spre Isturiacha.

Atât în fruntea, cât și în spatele trupei pannovalane ames­tecate domnea o oarecare confuzie. Vârstnicul mareșal-șef însărcinat cu înaintarea era incapabil să împiedice unitățile ce jefuiseră alte așezări sibornaleze să plece înapoi în Pannoval cu prăzile. Alte unități erau convocate în avans să le înlocuiască. Între timp, artileria situată între zidurile așezării începu să bombardeze liniile pannovalane.

Buuum! Buuum! Exploziile scurte răbufniră în mijlo­cul contingentului din Randonan, care venise din sudul Continentului Sălbatic.

Multe națiuni erau reprezentate în rândurile armatei expediționare pannovalane. Existau trupe de hărțuială din Kace, care mărșăluiau, dormeau și luptau împreună cu fagorii lor cu coarnele retezate; bărbați înalți cu chi­puri ca de piatră din Brasterl, care veneau în fustanele de la Barierele de Vest; triburi din Mordriat, cu vioaiele lor mascote, timorunii; laolaltă cu un batalion redutabil din Borldoran, Monarhia Unită Oldorando-Borlien – cel mai puternic aliat al Pannovalului. Câțiva dintre ei aveau silu­eta îndesată a celor care suferiseră de Moartea Grasă și supraviețuiseră.

Borldoranenii traversaseră munții Quzint prin trecă­tori aflate la înălțimi, bătute de vânt, pentru a lupta alături de camarazii lor. Unii se îmbolnăviseră și plecaseră înapoi acasă. Cei rămași, osteniți, descopereau acum că accesul la râu era blocat de unități care sosiseră mai devreme, așa că nu reușeau să-și adape animalele de călărie.

Cearta se încinse în timp ce obuze din Isturiacha explo­dară în apropiere. Comandantul batalionului borldoranean se duse să se plângă mareșalului-șef. Comandantul era un bărbat elegant, tânăr pentru funcția lui de comandă, cu mustață cazonă și spatele arcuit, pe nume Bandal Eith Lahl.

Împreună cu Bandal Eith Lahl venise și tânăra și frumoasa lui soție, Toress Lahl. Era doctoriță și avea de asemenea de adresat o plângere bătrânului mareșal-șef, legată de standar­dele proaste de igienă. Pășea cu discreție în urma soțului ei, cu fusta măturând pământul.

Se prezentară la cortul mareșalului și un aghiotant ieși cu un aer umil.

— Mareșalul e indispus, domnule. Regretă că nu poate să vă primească și speră să vă asculte doleanțele în altă zi.

— Altă zi! exclamă Toress Lahl. E o expresie pe care un oștean ar trebui s-o folosească într-o campanie militară?

— Spune-i mareșalului că, dacă gândește așa, interveni Bandal Eith Lahl, trupele noastre s-ar putea să nu mai apuce altă zi.

Făcu o încercare îndrăzneață de a se trage de mustață înainte să se răsucească pe călcâie. Soția îl urmă înapoi la liniile lor, descoperind că borldoranenii erau și ei sub focul inamicului din Isturiacha. Toress Lahl nu era singura care să observe păsările prevestitoare de rău ce începeau deja să se adune deasupra câmpiei.

Popoarele din Campannlat nu făceau niciodată planuri la fel de eficient precum cei din Sibornal. Nici nu erau vre­odată la fel de disciplinate, totuși expediția lor fusese bine organizată. Ofițerii și soldații porniseră bucuroși la drum, conștienți de cauza lor dreaptă. Armata nordică trebuia alun­gată de pe continentul sudic.

Acum erau într-o dispoziție mai puțin entuziastă. Unii ostași, având femei cu ei, făceau dragoste, în caz că era ultima lor ocazie pentru această plăcere. Alții beau din greu. Superiorii își pierdeau, de asemenea, apetitul pentru cauze juste. Isturiacha nu avea valoarea unui oraș și nu merita să fie cucerit; conținea prea puține în afară de sclavi, femei cu trupuri greoaie și unelte agricole.

Înaltul comandament era la fel de deprimat. Mareșalul-șef primise de veste că fagori sălbatici coborau din marele lanț muntos Nktryhkul Înalt pentru a invada șesul și fu apucat de un acces de tuse.

Sentimentul general era că Isturiacha trebuia distrusă cât mai repede cu putință și cu cel mai mic risc. Apoi atacatorii se puteau întoarce repede acasă, la adăpost.

Cu atât mai rău pentru sentimentul general. Cel mai slab dintre sori, Batalix, răsări din nou și dezvălui un adaos sinis­tru la scenă.

O armată sibornaleză se apropia dinspre nord.

Bandal Eith Lahl sări pe o căruță ca să se uite prin binoclu la șirurile îndepărtate ale inamicului, nedeslușite în lumina unei zile noi.

Chemă un mesager.

— Du-te imediat la mareșalul-șef. Trezește-l cu orice preț. Informează-l că întreaga noastră armată trebuie să radă ime­diat Isturiacha de pe fața pământului, înainte de sosirea armatei lor de despresurare.