Nota Goodreads: 3,63 (32 806 note)
Descrierea editurii: „Lex Gracie nu vrea să se gândească la familia ei. Nu vrea să se gândească la copilăria petrecută în casa părinților ei, supranumită Casa Ororilor. Și nu vrea să se gândească la identitatea care i-a fost atribuită: Fata A – fata care a evadat. Când mama ei moare în închisoare, pentru Lex fuga de trecut nu mai este o variantă posibilă. Copiii familiei Gracie primesc moștenire casa părintească, iar lui Lex îi revine misiunea să ducă la bun sfârșit condițiile din testament. Împreună cu sora ei mai mică, Evie, Lex vrea să transforme Casa Ororilor într-o forță a binelui. Dar mai întâi trebuie să se împace cu ceilalți șase frați și surori – și să înfrunte demonii acelei copilării întunecate prin care au trecut cu toții, chiar dacă în moduri nebănuit de diferite. O poveste minunat scrisă și extrem de puternică despre mântuire, groază și iubire, inspirată dintr-un caz real.”
M-am străduit cât am putut să dau gata acest roman înainte de apariția sa pe piața românească din două motive: în primul rând, ca să aibă deja gata o cronică la momentul apariției sale oficiale la noi (adică astăzi) și, în al doilea rând, laudele aduse de grei precum Jeffery Deaver, Louise O’Neill, Paula Hawkins, Richard Osman sau Sophie Hannah, ori de cele mai de prestigiu reviste și site-uri la nivel mondial. Știu, se spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, știu, premiile nu mai sunt ce-au fost odată, dar… dar… Cartea asta s-a vândut pe baza unei simple ciorne și a fost obiectul unor licitații unde sumele au ajuns la șapte cifre. Și îmi închipui că or fi văzut și editurile alea ceva la ea de s-au repezit să arunce asemenea sume în joc.
Când, ce să vezi? Exact așa e, oameni buni! Nu vă așteptați la orori desprinse din torture-pornul ultimilor ani, de a ajuns să ne miște suferința unui cățeluș mai mult decât căsăpirea unor hoarde de adolescenți în beciuri sau păduri. Nu, ceea ce face Abigail Dean cu o măiestrie pe care nu ai bănui-o la o debutantă absolută (deși are 30 de ani, este primul ei roman, pentru care și-a luat liber de la serviciu și pe care l-a scris, timp de trei luni, la o bibliotecă din Londra) este să abandoneze stereotipurile, să lase deoparte suspansul pe care l-ar fi putut construi treptat în această poveste și să nu meargă pe calea bătătorită a acestor istorisiri pe care parcă le-am întâlnit la un moment dat: evadează sau nu copiii din „Casa groazei”? Primesc sau nu pedeapsa binemeritată părinții care și-au sechestrat și chinuit ani de-a rândul copiii?
Ei bine, nu, autoarea alege să spună, prin ochii fetei care a evadat de-acolo și a ajuns să-și salveze și frații și surorile închiși în casă și menținuți de către părinții duși cu pluta în niște condiții greu de imaginat, povestea în toată grozăvia ei. Dar nu cap-coadă, ci prin frânturi, prin amintiri, e drept, oarecum sistematizate și într-o ordine cronologică, însă nu doar ca o rememorare a evenimentelor pe care o poți parcurge nederanjat de întreruperi, ci… sărind de la un frate supraviețuitor la altul, spunându-i fiecăruia povestea. Săpând în amintirile lor comune, dar alegând și puncte de vedere diferite.
Lex Gracie, adolescentă, împreună cu cei șase frați, au dus o copilărie relativ normală, deși marcată de lipsuri de tot felul, până când tatăl lor a început să alunece încet, dar sigur, pe periculoasa pantă a fanatismului religios. Nu s-a transformat în fundamentalist, nu s-a aruncat în aer la metrou sau în vreo piață aglomerată, ci a ales în schimb să-și „educe” copiii conform interpretării proprii a dogmelor din Biblie și retrăgându-i în final de la școală pentru a se ocupa el însuși de educația lor. Copii deștepți majoritatea și cu poftă de învățătură, crescuți de-o mamă pentru care indolența era o virtute și teama (sau respectul?) față de propriul soț au împiedicat-o să le ia apărarea propriilor copii, aceștia s-au trezit nu doar în situația de-a le fi imposibil să mai aibă parte de o educație normală, ci și închiși în casă, mutați în alt oraș, smulși din mediul în care doar ce începeau să se adapteze și, în final, legați cu lanțuri și lipsiți de cele mai elementare norme de igienă sau chiar și de mâncare. Iar asta se întâmpla nu în codrii virgini din inima muntelui, ci chiar în mijlocul unui oraș englez, cu larga concurență a indiferenței celor din jur.
Inspirându-se din mai multe cazuri reale, Abigail Dean așterne o poveste cutremurătoare despre supraviețuire, traume și capacitatea de a merge mai departe și de a duce o viață cât de cât normală (nu pot uita totuși scenele în care Lex, personajul principal, ajunsă avocat de succes, le cere partenerilor săi ocazionali de pat să o facă „să sufere”), alegând, pe rând, câte un frate, pentru a-i spune nu doar povestea, ci și pentru a-i înțelege trăirile din timpul anilor de suferință în „Casa groazei” și cum s-au descurcat apoi după ce au scăpat de acolo și au fost dați spre adopție. Separat. Și fiecare a descoperit, în felul său, mecanisme de-a trece peste orori, de a-și clădi o viață nouă și, acum, în prezent, de-a încerca să-și ierte mama care doar ce-a murit în închisoare și le-a „lăsat” lor „Casa groazei”. Twistul final adaugă încă o notă unei povești și-așa excelente. Recomandată!