Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Fragil de Simona Goșu, recent apărut în colecția „Ego. Proză”.
„Cu aceste remarcabile proze de debut, Simona Goșu nu datorează nimic tradiției literare de la noi. Subiectele ei sînt pe cît de actuale, pe atît de inedite, subsumate temei vulnerabilității fără să facă vreo concesie așteptărilor sau sensibilității cititorilor: familii monoparentale depășite de situație, maternitate nedorită sau frici neînțelese, copii lăsați la cheremul instinctelor sau al hazardului… Dramatismul situațiilor fiind egalat doar de finețea cu care se desfășoară, căci sînt mult calm în așteptarea cruzimii și multă subtilitate în preajma răului. Cît despre limbaj, rareori cineva a reușit să «taie» atît de adînc, lăsînd urme atît de puțin vizibile. Uimire, plăcere și admirație – asta am simțit citind, recitind și povestind și altora aceste povestiri, printre cele mai bune scrise la noi în ultimii ani. Un debut memorabil, care – cred – va marca proza scurtă românească.” (Marius Chivu)
Simona Goșu (n. 1976) este traducător, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția engleză-română la Universitatea din București și un master de lingvistică aplicată și predarea limbii engleze. În 2016, a urmat un curs de scriere creativă, organizat de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Iocan, Familia, Steaua și pe revistadepovestiri.ro. Fragil este cartea sa de debut.
Fragment
Cânta dirijând din arătătoare spre motan şi încurajând‑o din priviri pe fetiţă să o acompanieze. Adela a imitat‑o. Când încurca versurile, Tatiana clătina din cap şi o corecta, accentuând cuvintele, cu tonul ridicat.
— Mi‑o cânta mămica, i‑a şoptit şi a continuat cântecul cu mâinile pe piept.
Adela îi ţinea isonul, studiindu‑i buzele groase, maronii. Din părul negru‑albăstriu, câteva fire albe îi sticleau la tâmple.
— Mi‑e sete, a spus Adela, mirosindu‑şi palmele. Face baie Cotoilă?
— Du‑te la bucătărie, e pahar curat pe masă, i‑a zis femeia şi a luat motanul în braţe.
L‑ a ridicat în aer şi l‑a pupat zgomotos pe bot. Adela s‑a îndreptat spre bucătărie. S‑a oprit în faţa uşii întredeschise. A rămas cu privirea aţintită în partea stângă, desluşind un cap micuţ, rotund, fără păr, care stătea într‑o rână, sprijinit de bufetul lipit de perete. Nu‑i zărea corpul, dar semăna cu un bebeluş înalt cât ea, care o fixa tăcut, cu ochii nemişcaţi şi privirea goală. Adela a împins uşor uşa. Bebeluşul înalt şi chel s‑a înclinat spre ea şi a clipit, rostogolindu‑se cu o bufnitură uşoară, de lemn. Adela a ţipat, fugind înapoi. A sărit în braţele Tatianei.
— E cineva acolo! a strigat Adela înăbuşit, la pieptul femeii.
— Unde, drăguţule? a întrebat‑o cu ochii măriţi. I‑a sărutat părul.
— În bucătărie! a strigat fetiţa şi s‑a eliberat din strânsoarea femeii.
A arătat cu degetul locul de unde fugise.
— Am dărâmat copilul, a vorbit cu o voce înecată.
— N‑ai dărâmat niciun copil.
A strâns‑o în braţe şi a rămas câteva momente cu buzele lipite de creştetul ei. A dat‑o blând într‑o parte, pe pat. S‑a dus spre bucătărie, a împins uşa care s‑a mişcat lent, cu un târşâit, ca şi cum era blocată de un obiect lung căzut pe jos. S‑a aplecat şi s‑a întors la Adela.
— Ce faci, drăguţule, mi‑ai dărâmat copilul, a râs Tatiana. El e Bebiţă, a zis şi a trântit pe parchet un mop, cu coadă de lemn, în capătul căreia era înfipt un cap mic şi chel de păpuşă. Uite, a continuat, i‑am pus capac, a zis şi a scos dintr‑o mişcare capul de bebeluş de pe mânerul mopului.
— Da? s‑a mirat Adela, ştergându‑şi obrajii.
— E o vechitură de la mine, a zis femeia, arătând spre mop, că n‑avea taică‑tu şi l‑am adus aici, să spăl pe jos. E plin de aşchii în capăt şi aveam bebeluşul ăsta, l‑am găsit la ghenă, fără mâini, i‑am smuls capul şi l‑am pus aşa, a zis şi a îndesat la loc capul de plastic. Dacă ai şti ce aruncă oamenii la ghenă, vai de lume! a completat, strâmbând din gură, şi a întins băţul spre Adela.
— Uite, pune mâna, că nu muşcă.
Adela s‑a şters la ochi şi a atins capul înfipt în băţul mopului. A râs, ruşinată. Femeia l‑a dus la bucătărie şi s‑a întors cu un pahar de apă.
— Uite, ia la mama, drăguţule, să nu te mai sperii aşa, a zis şi i‑a dat la o parte bretonul de pe frunte.
Fetiţa a luat câteva guri de apă.
— L‑am pus după uşă, să stea la colţ, a vorbit Tatiana, fluturându‑şi arătătorul, încruntată, spre bucătărie.
Adela i‑a dat paharul şi a privit‑o întrebător.
— Pe Bebiţă, să stea la colţ, a lămurit‑o femeia şi a lăsat paharul lângă farfurie, să nu te mai sperie, da? a spus şi s‑a aşezat, căutându‑se în buzunar.
— Da, a aprobat Adela.
