În Bucureștiul anilor ’90, un scriitor care suferă de obsesia dedublării intră în posesia unui manuscris pe care și-l însușește; un tânăr încearcă să evadeze din raiul ceaușist, trecând Dunărea în Iugoslavia; într-un sat uitat de lume, un negustor aduce, într-o cușcă, o himeră; patru prieteni caută să elucideze misterul dispariției unuia dintre ei și doi frați se luptă pentru o veche rețetă de sarmale; în Constantinopolul antebelic, un grup de moldoveni vor să fure o sabie cu mare însemnătate istorică; în Focșaniul veacului al XIX-lea, un fiu de podgorean descoperă o taină ascunsă într-un covor oriental. De la Focșani la București, de la Constantinopol la Viena, de la Paris la Tallinn, de la Allentown la Yaoundé, oglinzi, statuete chiwara, tramvaie fantomatice, sperietori de ciori, ciupercării care duc în miezul pământului, constelații pe chipuri de fecioare, cai de aur, oase de balaur, absinterii, cinemateci, comete, pandemii și inteligențe artificiale, toate țesute în urzeala unor povestiri întrepătrunse la hotarul dintre posibil și imposibil.
GEORGE CORNILĂ (n. 1986) este scriitor, publicist, traducător și cititor avid. Absolvent de Șiințe Politice și de Publicitate, a ocupat poziții de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. Este autorul romanelor Cu dinții strânși (Andrew, 2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (Salonul Literar, 2013; eLiteratura, 2014), Regele lupilor: Toiagul de stejar (Delfin, 2014), Regele lupilor: Fierul zeilor (Delfin, 2014) și Regele lupilor: Povara coroanei (Delfin, 2016), al colecției de proză scurtă Arlequine (Crux Publishing, 2018) și al volumului de povești pentru copii Toxi Foxy (Armonii Culturale, 2018). Este prezent cu texte în antologiile Ficțiuni centenare (Pavcon, 2018), Cele mai frumoase povestiri SF & fantasy ale anului 2017 (Vremea, 2018) și Antologia prozei române polițiste și de mistere (Paralela 45, 2018). A tradus nuvelele scriitorului american Robert E. Howard cuprinse în volumul Conan Barbarul: Phoenix pe o sabie. Turnul elefantului (Crux Publishing, 2018).
Pasionat de biologie, istorie, mitologie și cinematografie, a abordat o multitudine de teme, experimentând cu un spectru larg de curente, specii și stiluri, de la realism istoric, la SF&F și la flash fiction și nuvele manieriste, la realism magic și roman postmodernist. Prozele scurte, precum și aprecieri critice despre opera sa, au apărut în reviste culturale precum: Convorbiri Literare, Viața Românească, Plumb, Observator Cultural, Salonul Literar, Oglinda Literară, Pro Saeculum, Spații Culturale, Contact Internațional, Revista de Suspans, Fantastica, Imago Mundi, Faleze de Piatră, UZP, Vulturul, Gazeta SF și EgoPHobia.
Scrierile sale au primit Premiul Miorița (2008) și Premiul Vrancea Literară (2013; 2016) și au fost nominalizate la Premiul COLIN (2017) și la Premiul AntareSFest (2018).
***
Cosmopolit, cult, pasionat de arta cinematografică și bun cunoscător al subtilităților tehnicilor literare, George Cornilă se folosește de toate abilitățile și pasiunile lui pentru a ne oferi o scriitură complexă, superb stilizat, în care fiecare detaliu spune o poveste și în care fiecare personaj ne cheamă să-i fim martori la existență.
Andreea Sterea, Editor Crux Publishing
DETALII
ISBN: 978-606-9027-08-0
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2020
Număr de pagini: 300
FRAGMENT
Displayul instalației de aer arăta temperatura optimă. Se defectase. După cum spuneam, nava văzuse vremuri mai bune. Mă gândeam, desigur, la mine, însă parcă îmi părea rău și de ce trebuie că îndurau prăpădiții ăia, înghesuiți în cală ca niște vite la abator, ca niște găini de crescătorie care-și ridicau gâturile când se aprindea o lumină, nebănuitoare de lama monstruoasă care se apropia să li le reteze. Uitându-mă însă pe monitoarele de supraveghere, vedeam că nu păreau nicidecum afectați. Ce-i drept, unii erau dintre cei care în toiul verii purtau două căciuli și trei cojoace, iar unii fuseseră atât de îndobitociți de așa-zisa terapie cu electroșocuri, încât nici nu cred că băgau de seamă unde se găseau. Tratamentul cu curent electric era mai ieftin decât cel medicamentos. Cum fondurile Spitalului erau din ce în ce mai limitate, o pereche de electrozi lipiți de tâmple era adeseori singura atenție medicală de care beneficiau cei în situația lor.
Înainte, le dădeam niște pastile pentru a-i liniști, însă deja de vreo două misiuni, singurele medicamente aflate la bord erau pilulele mele pentru somn, obținute pe sub mână de la o asistentă dolofană care-mi făcea ochi dulci. Tot ea îmi spusese că auzise de la unul dintre foștii piloți că n-ar fi fost indicat să mă pun rău cu Sora Șefă, iar eu crezusem atunci că aveam să fiu însoțit de personal medical uman. În timpul primelor primeniri, indezirabilii fuseseră ținuți într-un container, însă cum numărul lor crescuse, ajunsesem să-i băgăm direct în cala împărțită în două de un perete care-i separa pe lunaticii de rând de nebunii agresivi. Aceea era singura separație. În rest, erau aruncați acolo cu toții, claie peste grămadă, bărbați și femei, bătrâni și copii.
Uneori se auzeau răcnete și, când mă uitam la ei prin hublou, îi vedeam încăierându-se sau dându-se cu capul de pereți. Mă așteptam atunci dintr-o clipă în alta ca țeasta să le crape, lăsându-le la vedere creierii pe care mi-i închipuiam că arătau ca miezul înnegrit și terciuit de putregai al unui fruct dintre cele încăpățânate, ce refuzau să crească în sol străin. Prin această pastă bolândă îmi imaginam că se zvârcolea și clămpănea fără contenire un vierme mare și alburiu și că pe acel vierme, care nu-și găsea locul și astâmpărul, căutau medicii să-l omoare cu electroșocuri.
Mă întrebam ce aș fi făcut dacă ar fi apărut o defecțiune tehnică, un banal scurtcircuit, iar porțile anti-explozie — douăzeci de centimetri de metal, singurul lucru stând între mine și ei — s-ar fi deschis. Existau, desigur, protocoale în acest sens, însă majoritatea se bazau pe tehnologie, pe computere și curent electric, iar cele care nu, pe o banală încuietoare de ușă, un drug și, în ultimă instanță, pe un pistol, deși — la câți erau — dacă ar fi năvălit peste mine, nici măcar o mitralieră cu țeavă rotativă nu cred că m-ar fi salvat. Mă întrebam dacă aș fi putut să-i păcălesc, să mă dau drept unul de-ai lor, să mă frec de ei pentru a le împrumuta mirosul, dacă or fi avut vreun altul aparte, pe lângă duhoarea de scârnă și de umori trupești, dacă aș fi putut să-mi dau ochii peste cap, să mă târăsc dezlânat, gemând și bâiguind vorbe fără rost, iar ei să mă primească ca pe un seamăn, să mă protejeze chiar, să stau acolo printre ei, fără nicio grijă, ca omida albăstrelului, păcălind o întreagă colonie de furnici ucigașe.
Nu mai aveam mult până la destinație și, cum n-aveam chef să interacționez cu Sora Șefă, mă hotărâsem să îndur. M-am întors pe scaunul meu, cu o doză de nirgalola, rece, acidulată, și am pornit din nou spectacolul. Nu m-am putut bucura mult de el, căci ecranul vidcomm-ului s-a stins tocmai când ochii începeau din nou să mi se umezească. Am verificat dacă înregistrarea activității din carlingă fusese pornită, însă ledul așa-numitului eavesdroppingbutton era stins. Am oftat. Nu-mi plăcea când trebuia să vorbesc cu ea. L-am apăsat, deși nu eram pe deplin convins că Sora nu m-ar fi auzit oricum. Chiar dacă rămânea tăcută, ceva îmi spunea că asculta și înregistra tot. Am întrebat-o de ce era temperatura atât de ridicată.
— Senzorii mei înregistrează temperatura optimă, îmi răspunse Sora Șefă.
Avea o voce plăcută, respectuoasă, mieroasă chiar, însă mereu îmi dăduse impresia că în spatele ei se ascundea ceva, ca atunci când ai de-a face cu un om fățarnic. Glasul ei însă îi calma mereu pe nebuni. De cum o auzeau, se potoleau și rămâneau cu gurile căscate și privirile ațintite spre tavan.
— Senzorii mei nu, i-am spus trăgându-mă de guler.
— Cu tot respectul, însă senzorii cu care sunt dotată sunt științific mai demni de încredere. Poate că nu vă simțiți bine. Aveți febră?
— Nu, fir-ar, n-am febră! E doar foarte cald.
— Senzorii mei…
— În regulă, aș dori să scazi temperatura atunci, am pufnit.
— O temperatură mai scăzută ar putea fi dăunătoare pentru sănătatea…
— Las-o baltă! Aprinde-mi măcar vidcommul.
Câteva clipe de liniște.
— Se pare că există o defecțiune. Mă voi prezenta îndată să investighez.
— Nu, nu-i…
Am renunțat. Nu-mi făcea nicio plăcere s-o văd, însă știam că nu m-ar fi ascultat. Dacă era vreo defecțiune, venea. Cred că există prin regulament vreo procedură în acest sens.
***
Nu a trecut mult până am auzit ușa de la camera tehnică deschizându-se și zgomotul metalic al glisării Sorei pe șinele ei. Apoi s-a deschis ușa de la carlingă și ea a intrat. M-a salutat ceremonios. Era un robot urât, cam de statura unui om, cu un corp cilindric argintiu — terminat cu o cupolă dominată de o cameră de luat vederi circulară —, două brațe și un picior cu o roată glisantă ce-i permitea să se deplaseze pe șinele care brăzdau podeaua întregii nave, o regină pe o tablă de șah. Fostul căpitan, auzisem povestea, îi desenase pe cupolă, cu creion chimic roșu, o față — doi ochi mari, cu două linii frânte deasupra făcând-o să pară mereu încruntată, chiar malefică, și o gură cu colțurile îndoite în jos — și, ca să fie batjocura completă, îi trasase pe piept o pereche de sâni mari, cu sfârcuri rotunde. Arăta jalnic. Abia pe la a treia misiune, am văzut că nici spatele nu scăpase atenției lui, fiind completat cu două semicercuri în loc de fese, deasupra cărora scria „Ratched”.
O vreme am crezut că acela era numele căpitanului, însă, după ce am aflat că era altul, Edward parcă sau Edwards, și că nimeni care fusese vreodată la bordul acelei nave nu purtase acest nume, am cercetat mai în amănunt, aflând astfel că existase cândva, pe Pământ, o soră șefă la un balamuc și care purtase acest nume sau poate doar scrisese cineva despre ea, pare-mi-se un american cum erau mulți în NirgalVallis. Atunci am început să-i spun și eu Sora Șefă, setând-o chiar să răspundă la apelativul acesta. Nu-mi plăcea cum suna Ratched. Sora însă nu era robotul în sine, ci întregul sistem, computerul care controla robotul și toate funcțiile navei.
A desfăcut panoul de bord, a meșterit ce a meșterit, apoi mi-a spus că nu avea ce face întrucât se defectase o piesă și că trebuia schimbată, însă nu aveam la bord așa ceva.
— Mă tem că va trebui să suportați restul călătoriei, precum și drumul de întoarcere, fără muzică.
Îi simțeam parcă o satisfacție în glas. Ticăloasa! Știam că nu-i plăcea muzica mea. A ieșit apoi, salutându-mă respectuos. Rămas din nou singur, mă întrebam ce aș fi putut să fac să-mi ocup timpul până ajungeam la destinație. Sorbind din sticla de nirgalola, am început să cânt: „Dovunque al mondo loYankeevagabondo / si gode e traffica / Affondal’áncoraallaventura… / Milk-Punch, o Whisky?”. M-am oprit însă când am constatat că ne abătusem de la traseu. Am strigat-o pe Sora Șefă. Nu mi-a răspuns. I-am dat comanda de trecere pe pilotare manuală. În continuare liniște.
— Ai auzit?
Liniște.
— Răspunde!
— Mă tem că nu pot face acest lucru.
— Poftim? Este un ordin!
— Mă tem că nu sunteți autorizat să dați această comandă.
— Nu te juca cu mine, eu sunt căpitanul acestei nave!
— Din acest moment, atribuțiile dumneavoastră sunt suspendate.
— Din ce motiv?
— Starea dumneavoastră de sănătate nu permite pilotarea în condiții de siguranță a acestei nave.
— Soră, aceasta este cumva o răzvrătire?
— Sunt programată să acționez în interesul acestei nave, al pasagerilor și al proprietarilor.
Am ridicat apărătoarea butonului și am încercat comutarea manuală. Nu s-a întâmplat nimic. Am pufnit nervos. Nava intră în algoritmul commandloss, deși călcasem pedala de prezență — pedala mortului cum îi spuneam —, și resetasem cronometrul de veghe nu cu mult timp în urmă. Aproape sufocat, am încercat în zadar să preiau controlul. Nu am primit decât mesaje precum AuthorizationRequired sau BadRequest, de parcă Sora se preschimbase deodată, în ciuda programării ei, într-un sistem FADEC. Apăsarea killswitch-ului a rămas de asemenea fără rezultat. Exista un protocol întocmai pentru o astfel de situație. Purta numele unui bătrân căpitan de navă cu pânze solare, al cărui echipaj se răzvrătise împotriva sa și îl căsăpiseră. Am impresia că mai fusese unul pe care-l chema la fel înapoi pe Pământ, un căpitan de vas de apă. Bligh, blestemat nume. Aproape la fel de groaznic ca Ratched.
