Blogtour și Instagramtour „Piranesi”

Update: un eveniment în familie, adică aniversarea fiicei mele, mă obligă să amân deznodământul cu o zi. Scuze! Așadar, mai aveți timp încă o zi pentru concurs!
Spor și ne auzim mâine!

Pe pagina de Facebook Biblioteca lui Liviu: https://www.facebook.com/LiviuSzoke/posts/175090114195869

Pe blog: https://wp.me/pz4D9-3Qr.

Pe Instagram: https://www.instagram.com/p/CF85LpfJvdW/.

Blogtour & Instagramtour: împreună cu prietenii de la editura Nemira, am dat startul unui concurs la care puteți câștiga 3 exemplare din „Piranesi”, cel mai recent roman al Susannei Clarke, proaspăt apărut în imprintul Armada, trad. Roxana Brînceanu.

Un exemplar va putea fi câștigat pe Instagram (https://www.instagram.com/liviuszoke/), unul pe pagina de Facebook a blogului, Biblioteca lui Liviu (https://www.facebook.com/LiviuSzoke/), iar cel de-al treilea, aici, pe blog. Practic, trei concursuri, trei exemplare, trei câștigători, trei ocazii de a câștiga.

Câștigătorii vor fi anunțați luni, 12 octombrie, pe pagina mea de Facebook, pe pagina de Facebook a blogului și pe blog. Pentru a participa la concursul de pe pagina de Facebook a blogului: like paginii (e foarte simplu, plus că veți afla informații de calitate despre noile apariții, fragmente în avanpremieră, plus articole din cele mai interesante: https://www.facebook.com/LiviuSzoke/) și răspundeți la întrebarea: de ce ați vrea să câștigați acest fascinant volum fantasy?

Pentru a participa la concursul de pe blog, răspundeți la aceeași întrebare aici, în comentarii la această postare: de ce ați vrea să câștigați acest fascinant volum fantasy?

Însă asta nu e tot. Blogtour înseamnă că vor fi organizate mai multe evenimente, și că aveți mai multe șanse, după cum o arată și bannerul de mai jos:

Și, în plus, vă oferim și un fragment în avanpremieră din cartea pe care o puteți câștiga la cele trei concursuri.

Succes!

FRAGMENT

Batter‑Sea

Notă din a Douăzeci și Noua Zi a celei de‑a Cincea Luni din Anul în care Albatrosul a venit  în Sălile de Sud‑Vest 

De dimineață, la ora 10, m‑am dus în cea de‑a Doua Sală de Sud‑Vest să mă întâlnesc cu Omul Celălalt. Când am intrat în Sală el era deja acolo, sprijinit de un Soclu Gol și bătând într‑unul dintre dispozitivele lui strălucitoare. Purta un costum bine croit din stofă neagră și o cămașă de un alb imaculat care contrasta plăcut cu tonurile măslinii ale pielii sale. 

Fără să‑și ridice privirea de la dispozitiv, a spus: 

– Am nevoie de niște informații. 

Adesea e așa: atât de concentrat pe ceea ce face, încât uită să spună „Salut!“ sau „La revedere!“ sau să mă întrebe ce mai fac. Eu nu mă supăr. Îi admir pasiunea pentru munca științifică. 

– Ce informații? am întrebat. Pot să te asist? 

– Desigur, a zis. De fapt n‑o să pot ajunge prea departe dacă n‑o faci. Astăzi subiectul cercetărilor mele ești tu! 

Aici a ridicat capul din ceea ce făcea și mi‑a zâmbit. Are cel mai fermecător zâmbet atunci când își amintește să‑l folosească.

– Serios? Ce încerci să afli? Ai o ipoteză în ceea ce mă privește? 

– Am. – Care anume? 

– Asta nu pot să‑ți spun. Ar putea influența datele. 

– Oh! Da. Adevărat. Scuze. 

– E‑n regulă, a zis. E normal să fii curios. 

Și‑a așezat dispozitivul strălucitor pe Soclul Gol și s‑a întors spre mine. 

– Stai jos. 

M‑am așezat pe Pavaj, cu picioarele încrucișate și am așteptat întrebările lui. 

– Stai comod? a întrebat. Bine. Acum, spune‑mi. Ce îți amintești? 

– Ce îmi amintesc? am repetat, confuz. 

– Da. 

– Este o întrebare lipsită de precizie. 

– Nu contează, a zis. Încearcă să dai un răspuns. 

– Ei bine… Presupun că răspunsul este „totul“. Îmi amintesc totul. 

– Zău? E o afirmație cam îndrăzneață. Ești sigur? 

– Așa cred. 

– Dă‑mi câteva exemple de lucruri pe care ți le amintești. 

– Păi, am spus, să presupunem că numești o Sală aflată la multe zile distanță, cu condiția ca eu să o fi vizitat înainte. Îți pot spune imediat cum să ajungi acolo. Pot numi fiecare Sală prin care trebuie să mergi. Pot să‑ți descriu Statuile importante pe care le vei vedea pe Pereți și, cu un grad rezonabil de acuratețe, îți pot arăta pozițiile lor, adică lângă care Perete stau, dacă e Nord, Sud, Est sau Vest și cât de departe de Perete sunt situate. Pot de asemenea să enumăr… 

– Dar despre Batter‑Sea? a întrebat Omul Celălalt. 

– Hmm… Ce? 

– Batter‑Sea. Îți amintești de Batter‑Sea? 

– Nu… eu… M‑am oprit. Batter‑Sea?

– Da. 

– Nu înțeleg, am zis. 

Am așteptat ca Omul Celălalt să explice, dar el nu a spus nimic. Îmi dădeam seama că mă observa îndeaproape și eram convins că acea întrebare era crucială pentru indiferent ce cercetare ar fi întreprins, dar despre ce ar fi trebuit să răspund, nu aveam nici cea mai mică idee. 

– Batter‑Sea nu e un cuvânt, am spus în cele din urmă. Nu are nicio referință. Nu există nimic în Lume care să corespundă acestei combinații de sunete. 

Omul Celălalt tot nu a spus nimic. A continuat să mă privească concentrat. I‑am întors privirea tulburat. 

Apoi: 

– Oh! am exclamat, luminat dintr‑odată. Înțeleg ce faci! 

Am început să râd. 

– Ce fac? a întrebat Omul Celălalt zâmbind. 

– Vrei să afli dacă spun adevărul. Tocmai am declarat că pot să‑ți descriu drumul către orice Sală pe care am vizitat‑o înainte. Dar nu ai nicio posibilitate de a verifica veridicitatea declarației mele. De exemplu dacă ți‑aș descrie Calea către cea de‑a Nouăzeci și Șasea Sală de Nord, nu ai avea cum să știi dacă indicațiile mele sunt corecte, pentru că tu nu ai fost niciodată acolo. Așa că îmi pui o întrebare cu un cuvânt lipsit de sens, „Batter‑Sea“1. Ai ales cu șiretenie un cuvânt a cărui sonoritate indică un loc. Un loc erodat de mare. Dacă ți‑aș spune că îmi amintesc de Batter‑Sea și ți‑aș descrie drumul într‑acolo ai ști că mint. Ai ști că pur și simplu mă umflu în pene. Ai pus o întrebare de control. 

– Exact, a zis el. Exact asta fac. 

Am râs amândoi. 

– Mai ai întrebări pentru mine? am întrebat. 

– Nu. Am terminat. 

1  Battered by the Sea – uzat, erodat de apa mării (în lb. engl. în orig.). (n.t.)

Era pe cale să se întoarcă și să introducă datele în dispozitivul lui strălucitor, dar ceva la mine i‑a atras atenția și m‑a privit oarecum nedumerit. 

– Ce e? am întrebat. 

– Ochelarii tăi. Ce s‑a întâmplat cu ei? 

– Ochelarii? m‑am mirat. 

– Da. Arată cam… ciudat. 

– Ce vrei să spui? 

– Au brațele înfășurate cu benzi de ceva anume, a spus. Și capetele atârnă pe lateral.

– Oh, înțeleg! am zis. Da! Brațele ochelarilor mi se tot rup. Mai întâi stângul. Apoi și dreptul. Aerul încărcat de sare corodează plasticul. Experimentez diferite metode de a le cârpi. Pe brațul stâng am folosit fâșii de piele de pește și clei de pește, iar pe brațul drept am folosit iarbă de mare. Asta are mai puțin succes. 

– Da, a spus, presupun că așa e. 

În Sălile de sub noi Fluxul în creștere a lovit un Perete. Bum. S‑a retras, a țâșnit prin Uși și a lovit Peretele din Următoarea Cameră. Bum. Bum. Bum. S‑a retras din nou, apoi iar a țâșnit. Bum. Cea de‑a Doua Sală de Sud‑Vest vibra ca o coardă ciupită a unui instrument. 

Omul Celălalt arăta neliniștit. 

– Mi s‑a părut destul de aproape, a zis. N‑ar trebui să plecăm de aici? El nu înțelege Fluxurile. 

– Nu e nevoie, am spus. 

– OK, a acceptat. Dar nu era liniștit. Ochii i se măriseră și respira mai superficial și mai rapid. Continua să privească de la o Ușă la alta parcă așteptându‑se să vadă Apa năvălind în orice moment. 

– Nu vreau să fiu prins, a zis. 

Odată Omul Celălalt se afla în cea de‑a Opta Sală de Nord. Un Flux puternic dinspre Sălile de Vest s‑a ridicat în cel de‑al Zecelea Vestibul, urmat cu câteva clipe mai târziu de un Flux la fel de puternic dinspre Sălile de Est în al Doisprezecelea Vestibul. Cantități mari de Apă s‑au scurs în Sălile înconjură‑ toare, inclusiv în cea în care se afla Omul Celălalt. Apele l‑au smuls și l‑au târât, cărându‑l prin Uși și lovindu‑l de Pereți și Statui. De câteva ori a fost complet scufundat și s‑a așteptat să se înece. În cele din urmă Fluxurile l‑au depus pe Pavajul celei de‑a Treia Săli de Vest (la distanță de șapte Săli de unde începuse totul). Acolo l‑am găsit Eu. I‑am adus o pătură și o supă fierbinte făcută din alge și scoici. Imediat ce a fost în stare să meargă, a plecat fără un cuvânt. Nu știu unde s‑a dus. (Niciodată nu știu.) Asta s‑a întâmplat în cea de‑a Șasea Lună din Anul în care am numit Constelațiile. De atunci Omului Celuilalt îi este frică de Fluxuri. 

– Nu este niciun pericol, l‑am asigurat. 

– Ești convins? Bum. Bum. 

– Da. 

În cinci minute Fluxul va ajunge în al Șaselea Vestibul și va urca Scara. A Doua Sală de Sud, care se află la două Săli înspre est de aici, va fi inundată pentru o oră. Dar apa nu va fi mai înaltă de nivelul gleznei și nu va ajunge la noi. A dat din cap, dar nivelul anxietății i‑a rămas ridicat și la puțin timp după aceea a plecat. La începutul serii m‑am dus în cel de‑al Optulea Vestibul să pescuiesc. Nu mă gândeam la conversația mea cu Omul Celălalt; mă gândeam la cina mea și la Frumusețea Statuilor în Lumina Serii. Dar cum stăteam acolo, aruncându‑mi năvodul în 

 Apele Scării Inferioare, în fața mea a apărut o imagine. Am văzut o mâzgălitură neagră pe cerul cenușiu și o sclipire de un roșu aprins; cuvintele au plutit spre mine – cuvinte albe pe fond negru; în același timp a izbucnit brusc un zgomot și am simțit gust metalic pe limbă. Și toate aceste imagini – în realitate nu mai mult decât fragmente sau fantome de imagini – păreau să se închege în jurul cuvântului straniu „Batter‑Sea“. Am încercat să le apuc, să le fixez mai bine, dar au pălit ca un vis și au dispărut.