Nota Goodreads: 3.86 (24085 note)
Descrierea editurii: „Căutările frenetice ale unei mame disperate care își știe copilul mort devin virale… la propriu. Un thriller scris în 1981, care pare să fi fost inspirat din realitatea anului 2020. Să fie oare încă o dovadă a faptului că viața reală poate fi mai șocantă decât ficțiunea, sau ceva mai mult decât atât? Citiți și decideți singuri!”
Cine ar fi crezut că la aproape patruzeci de ani distanță unul de altul, primii doi cei mai populari autori de cărți horror în viață, Stephen King și Dean Koontz, vor ajunge să abordeze un subiect atât de sensibil precum cel abordat de amândoi în „Institutul”, respectiv „Ochii întunericului”, deși mergând, evident, pe căi diferite, foarte diferite de fapt, dar atingând, culmea, o problemă majoră care nu s-a stins, iată, nici după aproape patruzeci de ani distanță? Mai mult, cine ar fi crezut că voi ajunge să citesc cele două romane aproape unul după altul, despre cel din urmă, proaspăt apărut la editura Rao (pe 15 mai), fără să am habar că are un subiect teribil de asemănător cu cel al maestrului Stephen King când am început să-l citesc?
Bine, motivul pentru care a fost publicat de editura Rao este cu totul altul, nicidecum faptul că pare că regele s-ar fi inspirat din el: vâlva iscată în jurul său după ce un citat în care apar sintagmele „virus” și „Wuhan” în același context a fost suficientă ca să încingă spiritele și să dea apă la moară unui înspăimântător de mare număr de adepți ai teoriei conspirației – a fost Dean Koontz un profet care a prevestit apariția coronavirusului care a întors tot mapamondul pe dos și a surprins pe toată lumea nepregătită, închizându-ne pe toți în case și dându-ne economiile înapoi cu ani de zile? El, autorul, zice că nu. Că e doar o coincidență, că nu există nicio legătură, dar absolut nicio legătură între intriga născocită de el acum aproape patru decenii (se pare că în varianta inițială, cea din 1981, publicată sub pseudonimul Leigh Nichols, nici nu apărea cuvântul „Wuhan-400”, ci Gorki-400, acesta ivindu-se abia după ce autorul a republicat cartea sub propriul nume, în 1989 sau 1996, sursele diferă de la una la alta). Există asemănări și deosebiri, dar nici măcar autorul nu susține că ar fi prezis apariția coronovirusului. Ca să judecați și singuri, voi oferi citatul la sfârșitul acestui articol.
Un thriller cu fantome, cam așa ar putea fi descris acest roman apărut într-o perioadă în care autorului îi cam plăcea să repete subiectul cu familii obișnuite alergate pe coclauri de organizații misterioase cu intenții absconse și-n care cei mai banali cetățeni întâlniți vreodată izbuteau nu numai să evite cu succes încercările de asasinat ale unor asasini profesioniști de seamă, ci și, uneori, să le dejoace planurile și să destrame acele organizații răpitoare și cu munți de bani lăsați la cheremul lor de un guvern incompetent și corupt. Nici romanul de față nu face excepție.
Eroina principală, Tina Evans, și-a pierdut băiețelul de numai doisprezece ani într-un groaznic accident de autobuz pe munte, în care au mai pierit o mulțime de băieței plecați într-o expediție de supraviețuire în condiții vitrege alături de un instructor cu o experiență de șaisprezece ani. Sfâșiată de durere și cu un soț insensibil și fustangiu, Tina s-a refugiat în muncă.
Și aici intervine partea interesantă, care însă salvează și nu prea o poveste nu chiar extraordinar de reușită: acțiunea se petrece în Las Vegas, în săli de spectacole grandioase, în cazinouri mișunând de lume și în hoteluri de sute de milioane de dolari, pe când lumea întreagă visa să ajungă în orașul în care nu se sting niciodată luminile și să dea marea lovitură. Tina este producătorul unui astfel de spectacol, a cărui punere în scenă costă cam zece milioane de dolari. Soțul ei e un biet crupier cu surâs cuceritor, dar a cărui unică ambiție e să câștige suficient cât să trăiască bine și să mai agațe câte-o gagică focoasă din când în când. De aceea și-a și părăsit nevasta. Pierderea fiului lor n-a făcut decât să dea un brânci final relației lor care mai atârna doar de un fir dea ață. Tina, însă, a reușit să treacă peste despărțirea lor, iar acum are planuri mari. Să ajungă pe Broadway, dacă se poate.
Numai că exact atunci când credea că începe să se stingă durerea sfâșietoare pricinuită de pierderea stupidă a unicului copil, nu de tot, dar măcar să poată trăi cât de cât cu ea, începe să aibă coșmaruri în care Danny, băiețelul ei, e viu. E viu, dar în pericol. Și îi cere ei ajutorul. Iar când prin casa femeii încep să se miște obiecte neatinse de nimeni, să scadă drastic și brusc temperatura și pe o tablă să apară cuvintele ÎN VIAȚĂ, Tina începe să creadă că poate băiețelul ei chiar e în viață, că poate nu a pierit în acel cumplit accident. Și cu ajutorul unui avocat de succes, Elliot Stryker, începe să-l caute. Sau nu cumva Tina a înnebunit de tot de durere și nu poate accepta că fiul ei a pierit și nu se mai întoarce, iar speranța ei e deșartă?
Conspirații au existat de când lumea. Astăzi sunt mai actuale ca oricând. La fel erau și în 1981, când, cum spuneam, a văzut lumina tiparului acest roman. Conspirații vor exista și de aici înainte, doar stă în firea omului să pună orice la îndoială, să încerce să nu meargă odată cu valul și, mai ales, să i se pară că i se îngrădesc drepturile garantate prin lege și să se răzvrătească. Încă o dată, Dean Koontz nu a prezis apariția coronavirusului. Povestea asta extrem de asemănătoare prin premisă cu cea din „Institutul” lui Stephen King, dar a cărei desfășurare merge într-o cu totul altă direcție, suferă totuși la capitolul credibilitate și, pe alocuri, logică, idila care se înfiripă între protagoniști se potrivește cam ca nuca în perete, iar finalul (care final?) mi-a lăsat un gust extrem de amar, care mi-a readus aminte de faptul că nici măcar nu eram născut pe vremea când apărea această poveste (și multe altele cu aceeași desfășurare ca a ei). Pe de altă parte, avem de-a face cu un thriller onest și alert, fără prea mari pretenții literare (dintr-o perioadă de început a fenomenalei și prolificei cariere a lui Dean Koontz – peste 100 de romane, multe dintre ele, bestselleruri), dar care te ține în priză de la început și până al final. Și ce final emoționant, până la urmă, păcat că rămâne cum rămâne.
Iar acum, judecați și singuri:
„- Ca să înțelegi asta, trebuie să ne întoarcem cu douăzeci de luni în urmă, spuse Dombey. Cam pe atunci, un om de știință chinez pe nume Li Chen a fugit în Statele Unite având asupra lui, pe o dischetă, datele privind cea mai importantă și mai periculoasă armă biologică creată în China în ultimul deceniu. Au numit virusul „Wuhan-400″, pentru că fusese dezvoltat în centrul de cercetare de la periferia orașului Wuhan și era tulpina cu numărul 400 dintre cele viabile create artificial în laboratorul respectiv. Wuhan-400 este o armă perfectă. Afectează doar oamenii. Nicio altă ființă nu poate fi purtător. Și, asemenea sifilisului, nu supraviețuiește în afara organismului uman mai mult de un minut, ceea ce înseamnă că nu poate contamina suprafețe și obiecte, așa cum o fac antraxul sau alte microorganisme virulente similare. Iar atunci când gazda moare, virusul Wuhan-400 din corpul ei moare și el la scurtă vreme, imediat ce temperatura cadavrului scade sub 30 de grade Celsius. Vă dați seama de avantaje?”