Cărțile sunt deschise tot timpul.
E loc în ele pentru toți și e loc în ele de joacă, de plimbare, de explorat. Ne duc, cu viteza gândului, unde nu ne duce nici bicicleta, nici trenul, nici avionul: în lumi care seamănă cu cea în care trăim sau în lumi fantastice, din trecut sau din viitor, într-o aventură a minții care face ca pereții și acoperișurile, și tot ce ne ține pe loc, să dispară.
Plăcerea lecturii este refugiul perfect, iar copiii au nevoie să descopere cărțile care-i pot ajuta în această perioadă. De aceea, Editura Arthur a lansat campania #RefugiulPerfect, care se va desfășura pe durata a 67 de zile. În fiecare zi, cititorii primesc recomandări de lectură din partea redactorilor și colaboratorilor Arthur, însoțite de câte un text-surpriză despre puterea cuvintelor, așa cum se arată ea într-o carte. Refugiile literare sunt publicate zilnic pe site-ul Arthur.
Cititorii vor descoperi pe site primele #RefugiiPerfecte:
-
- MUP, Marele Uriaș Prietenos, povestește pe limba lui despre #RefugiulPerfect67, romanul omonim de Roald Dahl.
- Scriitorul Florin Bican semnează dialoguri imaginare cu Francisca, plecând de la cărțile Aventurile Alisei în Țara Minunilor (#RefugiulPerfect64), Alisa în Țara Oglinzii, (#RefugiulPerfect63) și Povestea fără sfârșit (#RefugiulPerfect66). Seria continuă în fiecare săptămână.
- Povestașul îi introduce pe cititori în universul Școlii pentru Bine și Rău prin #RefugiulPerfect65.
Știm că am găsit #RefugiulPerfect atunci când întrebările capătă răspuns, când regăsim bucuria de a trăi și încrederea în noi și în ceilalți. Este locul unde suntem liberi, unde putem fi noi înșine, unde ne simțim în siguranță, și e alcătuit din călătorii din care ne întoarcem mereu luminoși și senini, după ce am cucerit lumi dinăuntrul nostru a căror existență nici nu o bănuiam.
#RefugiulPerfect nu e greu de găsit, mai ales dacă pornești la drum cu prieteni, nu de unul singur. Editura Arthur îi invită pe cititorii de toate vârstele să povestească despre propriul #RefugiuPerfect pe Facebook, Bookstagram, Booktube sau oriunde povestesc despre cărți. Nu uitați de hashtagul #RefugiulPerfectArthur ca să ne găsim ușor. ☺
Între timp, urmăriți refugiile zilnice pe site-ul Arthur, pe paginile de Facebook și Instagram și în fiecare luni prin newsletter.
Parte a Grupului Editorial ART, Editura Arthur se adresează copiilor cu vârste între 0-14 ani și este în acest moment cel mai important imprint pe piața de cărți pentru copii.
Marele Uriaș Prietenos ne prezintă, pe limba lui, #RefugiulPerfect 67, romanul omonim de Roald Dahl
Hei, tu știe cine este eu, așa e? Dacă tu nu știe, îți spune tot eu, chiar dacă tu nu întreabă. Eu este MUP, Mare Uriaș Prietenos și dacă tu nu știe de ce vorbește eu cu tine, este perfect în regubine, liniștit pe fund să stai.
Cred că tu habar nu știi că eu aduc vise coplișorilor adormosomnoroși. Dar ăsta e un secret al meu pe care doar eu are voie să-l spună altcuiva. La fel poți face și tu cu o idee, și uite așa avem cu toții câte un super secremister numai al nostru!
Să știi că eu este uriaș mare, dar nu atât de urieșescgigantmasiv ca frații mei care ronțăie-cronțăie-morfolește omleți! Nuuuu, eu este un biet caută-strânge și dăruiește-strecoară vise în urechelnițele copiticilor ca tine. Mă strecoascund noaptea și sufluvânt vise gâdilicioase sau fricozgomotoase, iar tu nu se plicisește în somn și se trezește cu chef de joacă Fără mine, dacă tu se trezește în miez de noapte, se uită pe perete-sticlă la lună și se gândește la lucruri plicticâhtisitoare.
Trebuie să îți povestesc ceva ție, cum Sophie a ajuns prietena mea lipicioasă foarte bună. Când vâj-vâj noaptea prin oraș eu mă plimbăceam, Sophie m-a zărit cu ochii ei din fața urechilor, pentru că mai întâi voi vede lucrurile, nu le aude așa ca mine, pentru că urechile voastre sunt surde ca niște găluște. După ce eu am auzit inima lui Sophie m-a văzut și ea și haț! cu ea la mine în mână dugubum-dugubum am fugit în Tărâmul Uriașilor. Sophie greu, tras-împins reușește să înțelege ce vorbește eu și eu nu înțelege de ce, că doar Sophie omleț deștept este, dar la urmă când am ajuns la sfârșit, Sophie frică de mine nu mai este și pricepe ce eu zice la urechile ei.
Vorbecuvintele mele tare s-au zbuciumat în urechile lui Sophie, dar a priceput că frații uriași ai mei se grabnicesc în fiecare seară să mănânce coplișori și că toată omlețiunea este în pericol să fie haplită de Strânge-Sânge, Roade-Plozi, Stoarce-Carne și alți scârbocâhi din neamul nostru.
Frică la tine să nu fie, Sophie vitează tare este și știe cum pe toată lumea să salveze, eu încredere cât o scară de o mie de pași am! Dar să-ți spun mai multe ție acum să fac nu pot pentru că durere de măsele am și la urechi curent de priză am tras și stau cu pătura la nas.
Eu pitit-tupilit stau acum în casa mea și dor mare-tare-lung-lat îmi este de toți prietenii mici-pitici-zgubilici. Dar, au!, gândul mi-a lovit capul cu un piatră! Eu scrie la voi scrisovisele mele și voi citiți-visați în casele voastre! Și pentru că MUP iubește ca o stâncă de munte omleții, eu strângeadună la un loc pe toți prietenii într-undeva unde toți să ne jucăm!
Și ca tu să nu te plictisește până la aventurovise, citește cartea despre mine scârța-scârța-scârțâită pe hârtie de Roald Dahl ca să știe și mintea ta cum am făcut cu Sophie să stoprim jegosnicii de Uriași!
Francisca descoperă #RefugiulPerfect 66, Povestea fără Sfârșit, de Michael Ende, intr-un dialog imaginar semnat de Florin Bican
– Unde vrei să mergem azi? o întreabă tata pe Francisca.
– În parc! Cu bicicleta.
– Parcul e-nchis. Și oricum plouă…
– Atunci, la film.
– Și cinematograful e-nchis.
– La muzeu e deschis?
– Nu.
– Da’ nu-i deschis nicăieri?
– Ba da. Cărțile sunt deschise tot timpul.
– Păi putem intra în ele?
– Oho, și-ncă cum… Nu numai că putem intra în ele, dar după ce intrăm, putem ajunge unde nu ne duce nici trenul, nici avionul…
– …Nici bicicleta mea roșie?
– Nici.
– Atunci cum facem să intrăm și noi într-o carte.
– Cum a făcut Bastian Bux.
– Cine-i Bastian ăsta?
– Un băiețel.
– Și ce-a făcut?
– A furat o carte – sau, cel puțin așa credea el. De fapt, cartea îl furase pe el.
– Cum poate o carte să fure un copil?
– Așa cum te fură pe tine bicicleta roșie când îți spun să te plimbi numai prin fața blocului și tu ajungi la trei străzi distanță…
– Și ce-a mai făcut băiețelul ăla?
– S-a ascuns în podul școlii cu cartea și a început s-o citească. Sau așa credea el… Pentru că, de fapt, cartea îl citea pe el. Și l-a citit până când l-a făcut să intre în ea.
– Aoleu! Și-a mai ieșit?
– A ieșit, nicio grijă. Deși îi plăcea atât de mult în carte, că n-ar fi vrut să mai iasă…
– Da’ de ce-i plăcea așa mult?
– Pentru că în carte Bastian era un fel de Făt Frumos. Călărea un dragon prietenos și avea un medalion care-i împlinea toate dorințele… Deși asta nu-l scutea de probleme. Avea dușmani de-ți era mai mare dragul să te lupți cu ei și să-i învingi. Dar avea și prieteni foarte buni…
– Și când a ieșit din carte, a mai fost Făt Frumos?
– Dacă ajungi să fii erou măcar o dată, rămâi erou pentru totdeauna.
– Și cum ziceai că se cheamă cartea asta?
– Povestea fără sfârșit, de Michael Ende – un scriitor german.
– Da’ Ende nu-nseamnă chiar sfârșit în germană?
– Bravo! Dar asta-i altă poveste…
Povestașul ne invită să descoperim Școala pentru Bine și Rău, #RefugiulPerfect 65
Așa, așa, haideți mai aproape, nu vă sfiiți. Mai e loc în față, veniți și aici, să încapă toată lumea. Bun, acum că v-ați așezat, permiteți-mi să mă prezint: mă numesc Povestașul și voi fi gazda voastră în această seară. Văd multe fețe uimite în public – desigur înfățișarea mea este de vină… Da, dragilor, sunt un stiloul vorbitor, dar sunt mult mai mult de-atât. Vedeți voi, un an fără o zi stau închis în turnul Directorului Școlii pentru Bine și Rău și scriu neîncetat poveștile celor care merită: ale vitejilor care înfruntă cele mai mari primejdii și ale domnițelor cu suflet pur, pe de-o parte, și ale potrivnicilor lor: bestii fioroase, vrăjitoare istețe și regi nemiloși, de altă parte. Iar într-o singură zi din an vin aici, în fața voastră, a unor cititori aleși pe sprânceană, și vă vorbesc despre Bine și Rău.
Vă mai amintiți care sunt primele povești pe care le-ați auzit? Sunt basmele pe care vi le spuneau părinții sau bunicii înainte să adormiți. Vă povesteau despre Prâslea și merele de aur, despre omul spân și Împăratul Roșu, despre cum binele făcut se întoarce însutit și cum cei răi nu rămân niciodată nepedepsiți. Și multe dintre acele basme au rămas cu voi și în ziua de azi și vă aduceți cu drag aminte de ele. Și poate că și ideea de bine și cea de rău au fost sădite în mintea voastră tot atunci. Dar ați stat vreodată să vă gândiți cu adevărat la ele? Să le întoarceți pe toate părțile, să le puneți la îndoială și să vedeți dacă mai sunteți de acord cu ele?
Secole la rând, noi, cei de la Școala pentru Bine și Rău, am văzut totul în alb sau negru: cei cu suflet pur erau Buni și aveau să ajungă eroi viteji sau prințese înțelepte, iar cei cu suflet întinat erau Răi și, indiferent ce formă aveau să ia la terminarea școlii – balauri, vrăjitoare, regi, căpcăuni –, urmau să-și petreacă viața încercând să le vină de hac celor dintâi. Și aveau să dea greș, căci, nu-i așa, binele învinge întotdeauna….
Și așa s-ar fi scris toate poveștile până la sfârșitul timpului dacă la școala noastră nu ajungeau Sophie și Agatha. Vorba vine ajungeau, doar știți prea bine că Directorul Școlii răpește o dată la patru ani câte doi copii cu potențial de-a absolvi ori o școală, ori cealaltă. În funcție de cât de bine se descurcă la probele prin care au de trecut, pe elevii noștri îi așteaptă ori cinstea de-a fi personaje principale în povestea lor, ori rușinea de-a fi menționați în treacăt, personaje secundare neimportante și neinteresante.
Sophie și Agatha… Una blondă și frumoasă, cealaltă posacă și singuratică, fetele astea au reușit să dea totul peste cap! Din clipa în care au pus piciorul în școala noastră, au zguduit din temelii tot ce am știut până atunci despre Bine și Rău, despre povești și despre finaluri fericite. S-au luptat una cu alta, s-au împăcat, au creat alianțe și au încălcat reguli, dar eu zic că era nevoie de cineva ca ele. Am știut că vor face ceva măreț, așa că am început să le scriu povestea deși erau abia eleve – iar onoare mai mare nu există în lumea noastră.
Pe voi, dragi cititori, vă invit să le cunoașteți mai îndeaproape pe cele două fete cu un destin extraordinar. Nu trebuie decât să deschideți Școala pentru Bine și Rău și să vă lăsați purtați de povestea lor magică. Oho, o să vedeți ce greu o să vă fie să alegeți o tabără, un personaj favorit… O să vă scufundați cu tot în lumea din carte și o să uitați să mâncați, să beți, să dormiți. Acesta e efectul pe care-l au poveștile bune asupra cititorilor, iar eu, cel care le scriu, sunt tare mândru de asta.
Înainte să mă retrag înapoi în turnul meu, căci, iată, întâlnirea noastră a ajuns la final, vă mai dau un pont: să nu credeți că aventurile celor două prietene se termină aici. Tocmai ce am terminat de scris al doilea volum al poveștii lor și aștept cu nerăbdare să ajungă la voi. Pe curând, dragii mei, să ne regăsim cu bine în următoarea poveste!