Fragment în avanpremieră
SOPHIE
{înainte}
I
Bianca vine spre mine, sub un cer mult prea larg. Amurgul de un alb incandescent desenează un halo din șuvițele ei negre, fine și ciufulite. Privește în jos, agitată, de parcă ar încerca să pună capăt unei certe cu ea însăși, apoi înalță capul, mă vede și în ochi îi mijește un zâmbet care îi alintă și gura. Momentul recunoașterii, alchimia contactului vizual, îl resimt atât de intens, încât orice altceva nu e decât o umbră de imagine. Când ajunge pe Bulevard, unde mă aflu eu, Bianca râde la o glumă pe care se pregătește să mi-o spună și mie.
Când ne întoarcem în campus, două frunze de gutui mohorâte, dintre cele atârnate de cadrul ușilor de sărbători, ne flutură pe la glezne. Codițele lor uscate, nouă la număr, se îndepărtează de noi grăbite, ca niște piciorușe agile.
Zac trează în camera noastră întunecată, ascultând cum respiră Bianca pe raftul-pat de vizavi de mine. Apoi îi aud vocea:
– Sophie?
Mă sperii atât de tare când o aud vorbind după stingere, încât mă răsucesc și cad grămadă pe podea.
Bianca chicotește din patul ei, eu îmi masez noada. Mă aștept să dea buzna peste noi o figură autoritară, poate un Supraveghetor, și să ne săgeteze din priviri fiindcă am tulburat orele de liniște. Dacă nu poți dormi odată cu toată lumea, nici măcar nu ești om.
– Sophie, liniștește-te! îmi spune Bianca. N-am vrut decât să te întreb ceva. Dar acum am uitat ce anume.
Vede că n-am chef de distracție și nu mai râde.
– Nu vei da de belea, te asigur! Aici nu putem învăța nimic dacă nu ne punem noi însene mintea la contribuție, nu crezi? Doar n-o să ne țină-n loc toată viață o regulă pe care am învățat-o când eram mici.
În primele zile după ce am devenit colege de cameră, mă feream de ea cât puteam. Mă strecuram în spațiul îngust de deasupra coșului de rufe din baia laterală, lângă rezervoarele voluminoase din care conținutul se scurgea pe dinafară, folosite ca toalete. Bianca gesticula mereu și râsul ei umplea locul de voie bună. Când mi s-a adresat prima dată, am presupus că o compătimea pe fata teribil de rușinoasă venită din partea întunecată a orașului și că trebuia s-o ignor până când avea să se dea bătută.
Dar nu s-a dat. Acum mă uit la silueta ei în timp ce mă adun de pe jos.
– Dar și tu respecți regulile, îi spun. Adică n-ai ieși din cameră acum. Probabil că ai putea. Ai reuși să te furișezi afară și să rătăcești pe străzi fără să te prindă Patrulele Somnului. Dar nu o faci, pentru că tu chiar respecți regulile.
– Da, nu alerg goală pe stradă în Perioada de Reflecție, zice Bianca, râzând. Dar ce rău facem dacă stăm puțin de vorbă după stingere? Mulțumită Biancăi, mă simt de parcă noi două tocmai am coborât din prima navetă de pe nava-mamă într-o lume nou-nouță și putem face orice ne dă prin cap. De când mă știu, n-am putut să adorm la ore fixe, odată cu restul lumii. Uneori îi vorbeam în șoaptă fratelui mei Thom, când credeam că e treaz, sau îmi găseam de lucru încercând să fac mici fapte bune pentru familia mea adormită, de exemplu, reparam niște ochelari sau puneam șlapii fratelui meu exact în locul unde avea să-și pună picioarele când se trezea. Dar tata mă prindea de braț pe întuneric și mă strângea destul de tare ca să nu-mi mai curgă sângele prin mână și să scâncesc printre dinți. Mai târziu, după ce coboram jaluzelele și casa noastră se umplea din nou de o lumină ștearsă, tata răcnea la mine și nu mai vedeam altceva decât fața lui, de un roșu-aprins. Orice lucru își schimbă forma pe întuneric. Muchiile ascuțite sunt și mai ascuțite, pereții par mai îndepărtați, obiectele fragile se răstoarnă mai repede. Mă trezeam lângă ai mei, îngrămădiți cu toții în același pat, și îmi închipuiam că, pe întuneric, aș putea să-mi schimb și eu forma.
Bianca a mai găsit o carte, tocmai în fundul bibliotecii școlare, pe unul din rafturile acelea putrezite la care ajungi numai după ce cotrobăi sub un munte de gadgeturi stricate de-ale coloniștilor și niște țoale de demult. Cartea e o ferestruică spre trecut, adevăratul trecut, acela în care Coloniștii Întemeietori au ajuns pe o planetă cu o față îndreptată întotdeauna spre soare și habar n-aveau cum o să reziste acolo.
– Asta e istoria, de fapt, spune Bianca, procesul de transformare a idioților în vizionari. Ne plimbăm amândouă prin centrul zonei temperate a orașului, pe lângă contraforții de aur tociți ai Palatului, inspirând miresmele pieței de lux, de unde Bianca tot încearcă să-mi cumpere niște pantofi mai buni. Pe Bianca nu o vezi decât citind. Devorează cărțile, de parcă s-ar teme să nu-i cadă ochii din cap înainte să le termine. Dar nu citește niciodată lecturile care ni se dau ca temă.
– Sunt aici să aflu lucruri noi, nu să studiez.
Își țuguie buzele, iar chipul său, alungit și colțuros, dobândește perfecțiunea clasică. Împărțim camera de-o vreme, dar conversațiile acestea mă tulbură și acum. Continui să încerc cu disperare să demonstrez că merit să fiu aici, deși am luat toate examenele și am primit bursă. Citesc de trei ori fiecare text primit ca temă, până când suprafața cristalină începe să-mi tremure în fața ochilor. Dar oricine își dă seama că sunt o intrusă doar uitându-se la mine – la hainele mele, la părul meu, la fața mea, asta dacă se sinchisește cineva să mă observe.
– Ești singura dintre noi care a trebuit să muncească din greu ca să ajungă până aici, îmi spune Bianca. Meriți mai mult decât oricine să fii la colegiu! Apoi îmi repetă că Întemeietorii erau niște neghiobi, exact când trecem pe lângă uriașa statuie de bronz a lui Jonas în costum de protecție, cu brațul ridicat în semn de triumf. Apărătoarele de umeri îi lucesc în razele zorilor, de parcă tocmai ar fi fost scoase din nobilul furnal pentru decontaminare.
II
Câteodată, Bianca îmbracă o rochie din petale iridescente sau mătase violetă și dispare împreună cu alți câțiva studenți din căminul nostru. Întotdeauna este câte-o petrecere sau un banchet la care trebuie să meargă, să-și cultive statutul printre elitele orașului. Stă în prag – silueta ei, un pumnal cu vârful îndreptat în sus – și-mi zâmbește.
– Mă întorc cât ai clipi. Până într-o zi când, după ce s-au tras jaluzelele și clopotele au sunat stingerea, eu sunt tot singură în cameră. Mă ghemuiesc în obscuritate, nu pot să dorm și mă întreb dacă e teafără. Când se ridică jaluzelele, Bianca intră în cameră și se așază pe raftul-pat.
– Petrecerea s-a prelungit și era prea târziu să mă întorc înainte să se dea stingerea, îmi explică. A trebuit să rămân la una din gazde.
– Mă bucur că ești teafără, am fost foarte îngrijorată…, îi spun, dar observ că Bianca stă cu umerii aduși și mâinile împreunate în fața ochilor.
Rochia ei cea nouă, din fire de argint care se unduiesc în valuri sclipitoare, i se adună pe șolduri.
– Nu fac… Nu fac nimic altceva decât să joc rolul pe care toți se așteaptă să-l joc. Sunt o ipocrită.
Bianca scutură din umeri, apoi continuă:
– Uneori mă tem că alții mă citesc ca pe-o carte deschisă, dar poate că ar fi mai rău dacă n-ar fi așa. Când o văd deprimată, mă înmoi, de parcă aș avea oase de mămăligă. Mă așez lângă ea, atentă să nu-i stric rochia. Ce delicată e linia gâtului său…
Tăcem amândouă. Nu mă pricep să rup tăceri.
– Nici măcar nu știu de ce vrei să fii prietena mea, îmi spune.
Mă ridic și aduc ceainicul din hol. Peste câteva minute, torn ceai fierbinte într-o cană și i-o pun în mână.
– Încălzește-te, o sfătuiesc, cu voce blândă. Bianca dă din cap a încuviințare, soarbe cu sete din licoarea cu gust înțepător, apoi oftează prelung, de parcă a înțeles că s-a întors în locul de care aparține. Furăm mereu ceainicul și-l ținem la noi pentru că nu-l mai folosește nimeni, dar cineva n-are de lucru, se furișează în camera noastră când nu suntem acasă și duce globul acela înflorat înapoi în oficiu, unde cică îi e locul.
– Încălzește-te! îi spun a doua oară.
Nu termină bine ceaiul, că începe să țopăie și să spună bancuri, iar eu aproape am uitat că nu i-am spus de ce vreau să fiu prietena ei.
Suntem în Barul Public, în locul nostru obișnuit din intrândul de sub scări, unde miroase a ciuperci fermentate. La etaj, o trupă de ragtime scoate sunete lungi și discordante din țiteră și trompetă. Se discută despre cel mai recent meci de fotbal de pe noul teren de sport din Întinderile Nordice. Bianca mă întreabă ce m-a determinat să fiu prima persoană din familia mea – chiar și din cartierul meu – care merge la colegiu. De ce nu m-am mulțumit să termin liceul, să mă așez la casa mea și să-mi fac ucenicia pe undeva, ca toată lumea?
Mă fixează cu ochii ei mari, căprui, de parcă ar fi mai multe Sophie în fața ei și se amuză încercând să le suprapună. Întrebările personale m-au îngrozit dintotdeauna, dar, când mi le pune Bianca, simt cum mă scaldă valuri de plăcere. Nu o face din curtoazie și nici nu vrea să mă înțepe cu întrebarea ei, tăioasă ca un cuțitaș.
– Întotdeauna mi-am zis că o să-mi găsesc și eu o meserie, ca toți colegii de clasă, îi răspund într-un sfârșit. Dar pe urmă au vrut să mă mărit. Am avut un prieten în liceu, Mark îl chema. Stăteam amândoi și urmăream ce fac ceilalți. Rareori ne adresam câte-un cuvânt. Oamenii ne-au văzut împreună și au tras concluzia că avea să fie soțul meu. Făceau glume și trăgeau cu ochiul la noi sau cântau melodii porcoase. Mie mi se făcea greață numai la gândul că Mark m-ar putea atinge cu mâinile alea. La un moment dat, de câte ori îl vedeam, o luam la fugă, dar mi s-a spus că trebuie să merg la sesiuni de întâlniri amoroase ca să-mi găsesc alt soț. „Vine o vreme când trebuie să te măriți și să faci copii, așa cum vine vremea să dormi sau să mergi la serviciu.“
Bianca toarnă apă neagră într-un pocal de tinichea.
– Da, așa se zice sau: „A venit vremea, să mergi pe drumul tău.“ Orașul ăsta! Trebuie să le facem pe toate exact la aceeași vârstă.
Râde.
– Dar nu eram pregătită, îi spun, însă vocea mea sună ca un mârâit. Abia ce-mi veniseră musafirii de vreo zece ori, că au și început să mă bată la cap cu măritișul.
– Musafirii? se miră Bianca. Vrei să zici ciclul?
Mă înroșesc toată, de mi se irită scalpul.
– Da, bine, ciclul. Dar am aflat că, dacă aș fi admisă la o școală de elită, cum e colegiul, aș putea obține amânarea măritișului. Așa că am devenit cea mai bună elevă. Am memorat toate manualele. Am găsit un loc în care să mă ascund, luminat cu zgârcenie, unde puteam învăța până se dădea stingerea.
Acum Bianca mă privește fix, ușor încruntată și cu buzele subțiri întredeschise. Mă fac mică pe scaun, pregătindu-mă să aud o replică sarcastică. Dar ea scutură din cap și zice:
– Ți-ai luat viața în propriile mâini. Ai fost mai inteligentă decât sistemul! Este extraordinar! Sorb din pocalul meu și caut cea mai mică urmă de condescendență sau ironie în vorbele ei.
– Crezi tu asta? o întreb.
– La colegiu, toți sunt ca mine – adică din zona temperată, a confortului, vrea să spună.
Părinții i-au murit când era mică. A crescut la o creșă cu pretenții, unde a fost pregătită să ocupe o poziție de conducere.
– Am venit la colegiu pentru că asta se aștepta de la noi. Să absolvim și să ne ocupăm locurile în guvern sau în industrie și pe urmă să ungem și noi roțile rahatului ăstuia de mecanism care ne ține în viață. Pe când tu, tu ești altfel. Eu nu mă văd altfel. Mă consider invizibilă.
Bianca își comandă turte sărate, crocante și preparate la aburi, pe care trebuie să le mănânci cu un cârlig special, începând din partea stângă. Prima oară când am încercat să mănânc una, am împrăștiat-o pe masă în cantina colegiului, în fața mai multor studenți, și atunci Bianca s-a așezat lângă mine pe bancă și mi-a explicat în șoaptă cum să procedez. Retrăiesc senzația aceea de umilință de câte ori văd turtele acelea.
În timp ce mâncăm, Bianca mă întreabă cum e să crești acolo, în partea întunecată a orașului, pe strada pietruită și abruptă care urcă spre umbre din ce în ce mai dense, cu duhori înțepătoare de la tăbăcărie împrăștiate de vântul rece al nopții. Acolo unde te scoli când îți pătrunde în casă eterna lumină gri și inima ți se oprește o clipă, fiindcă îți amintești, o dată și încă o dată, că urmează să lucrezi sau să înveți sub apăsarea unui giulgiu cenușiu. Dar nu-i vorbesc Biancăi despre asta. În schimb, o consolez cu povești despre cât de unită e comunitatea din cartier, despre petrecerile pe care le ținem pe stradă și oamenii care îți dau o mână de ajutor la nevoie.
Bianca mă privește în semiîntunericul de sub scări, pătat de câțiva stropi luminoși.
– Aș vrea să fiu mai mult ca tine! Vreau să-i dezamăgesc pe toți. Vreau să-i surprind, până când o să moară de atâta surprindere.
Nu râde, însă ochii îi strălucesc ca atunci când spune bancuri. E mai multă lumină în ei decât pe cerul larg sub care am crescut.
Cine ne controlează somnul ne controlează și visele. Iar de aici mai e un singur pas să ne controleze întreaga viață.
Cea mai așteptată carte din 2019 pentru The Verge | Book Riot | Kirkus | BookBub
Ianuarie este o lume muribundă. O parte a planetei este cufundată într-un întuneric înghețat, în vreme ce, pe partea cealaltă, totul e pârjolit de o lumină orbitoare. Umanitatea atârnă de un fir de ață, împrăștiată în două orașe arhaice, construite pe o fâșie de apus nesfârșit. Dar viața în orașe este la fel de periculoasă ca în deșerturile din afară.
Într-o lume în care până și timpul este controlat de conducători, iar nivelul de lumină e reglat artificial, sufletele pierdute sunt trimise printre umbre, în sălbăticie.
O astfel de paria, sacrificată în noapte, dar salvată de timp și de legătura cu o bestie misterioasă, se va ridica din sălbăticie ca să preia întreaga putere, înainte ca planeta să fie zdrobită de greutatea rasei umane.
„E un roman cu și despre «mileniali», oameni tineri, care trebuie să-și găsească drumul printr-o lume nedreaptă, coruptă și violentă.“
The Guardian
„O ficțiune critică, inteligentă, care testează granițele momentului în care ne aflăm ca specie, ilustrând printr-o distopie antrenantă eșecurile noastre, dar și capacitatea nelimitată de a ne schimba.“
Tor
Data apariției | 11 nov. 2019 |
---|---|
Titlu original | The City in the Middle of the Night |
Colecția | Armada |
ISBN | 978-606-43-0607-4 |
Cod bară | 9786064306074 |
Autor | Charlie Jane Anders |
Traducător | Antuza Genescu |
Format | Paperback |
Dimensiuni | 130 x 200 mm |
Nr. pagini | 416 |
Număr volume | 1 |
Editura | Armada |