Premii: Aurealis Award for Science Fiction Novel 2012
Nominalizări: Green Mountain Book Award Nominee 2016, Goodreads Choice Award Nominee for Paranormal Fantasy 2012
Nota Goodreads: 4.12 (43762 note)
Descrierea editurii: „ „Trupul pe care-l porți a fost cândva al meu.” Așa începe scrisoarea pe care Myfanwy Thomas o ține în mână atunci când se trezește într-un parc londonez înconjurată de cadavre care poartă mănuși din latex. Fără să aibă habar cine e, Myfanwy trebuie să urmeze instrucțiunile pe care i le-a lăsat fostul eu pentru a-și descoperi identitatea și a-i găsi pe agenții care vor s-o distrugă. Curând află că e o Tură, un membru de rang înalt al unei organizații secrete numite Checquy, care se luptă cu numeroasele forțe supranaturale din Marea Britanie. De asemenea, descoperă că și ea posedă o abilitate rară, posibil letală. În misiunea ei de a afla care membru din Checquy a trădat-o și de ce, Myfanwy întâlnește o persoană cu patru trupuri, o aristocrată care îi poate pătrunde în vise, o instituție secretă unde copiii sunt transformați în luptători letali și o conspirație mai mare decât și-ar fi putut închipui vreodată. Înțesat de personaje deopotrivă fascinante și fantastice, Nume de cod: Tura e un thriller ingenios, plin de suspans și umor, care marchează debutul ambițios al unui tânăr scriitor extrem de talentat.”
Încet, încet, se adună pe raft aparițiile de calitate (cel puțin cele care-i interesează cu adevărat pe cititorii hardcore ai acestui blog) în colecția Leda Edge a editurii Corint, păstorită de inspiratul Shauki Al-Gareeb. În opinia mea, probabil cel mai inspirat coordonator de colecție de gen de la noi la ora actuală, dar asta este o altă poveste și e doar o opinie personală. Așadar, am înțeles că romanul de față îi face pe unii să strâmbe din nas. Nu cred că are legătură cu „succesul” serialului de televiziune de pe Starz, apărut, iată, la vreo șapte ani distanță de la apariția acestui roman, primul dintr-o serie care mai cuprinde romanul „Stiletto” (apărut în 2016). Cam puțin, s-ar putea spune, din moment ce s-ar fi putut crede că, dat fiind subiectul mai mult decât generos, deja am fi putut avea pe piață cel puțin un roman pe an.
Dar să revenim la subiectul de mai devreme, cel cu strâmbatul din nas: s-ar părea că mulți cred că a fost scris la mișto, că autorul nu s-a luat prea în serios și, implicit, oroare, că astfel nu și-ar fi luat nici cititorii în serios. Într-o țară ca a noastră, cocoșată de un aparat birocratic înțepenit într-o vreme apusă de vreo două secole, când trebuie să ne plimbăm cu o roabă plină cu hârțoage ca să obținem o banală ștampilă, când îmbătrânim pe la cozi kilometrice, în fața unor ghișee din care ne rânjesc impertinent cucoane care au prins rădăcini pe niște posturi călduțe și bine plătite, de parcă ne-am plictisi pe acasă și n-am avea ceva mai bun de făcut decât să plimbăm hârtii prin tot orașul și să adunăm stive până-n tavan de dosare cu șină și bibliorafturi, tocmai noi ne găsim să ne plângem de o poveste care tocmai birocrația o ia peste picior. Îmi aduc aminte de un pasaj genial, nu am chef să stau să răsfoiesc cartea și nici nu mi l-am notat, deși ar fi trebuit, în care un personaj spune că regina Angliei nu poate fi salvată de la un atac al unor creaturi paranormale până ce nu sunt completate toate formularele necesare pentru a fi trimise trupele în ajutorul ei. Ce poate fi mai amuzant, mai amar și mai acid decât acest lucru? Spuneți, ce?
Faptul că Myfanwy Thomas, Tura, se trezește într-o zi în trupul unei tinere care este imediat atacată de o hoardă de creaturi paranormale care vor să-i mănânce fața? Că nu știe cine e, de ce o atacă tot soiul de creaturi malefice și ce e cu Academia ființelor paranormale tocmite de guvernul britanic să le facă de petrecanie creaturilor malefice sosite de pe alte tărâmuri? Că află că era însărcinată cu logistica, cu hârțoagele, secondată de o secretară beton, o adevărată stăpână a hârtiilor și-a formularelor, pentru această Organizație, numită în mod firesc Checquy, înainte de-a le da mână liberă oamenilor de acțiune ca să treacă la treabă? Nu înainte de-a completa documentele necesare, firește.
E o lume nebună, plină de creaturi neobișnuite, unele rele, altele bune. Sau mai puțin bune. Adică bune, dar cu intenții necurate. Adică unii sunt trădători și au dorințe de preamărire, sifonând banii Organizației bune pentru a-și sluji propriile interese (cum se întâmplă și în viața de zi cu zi, normal). Legând alianțe cu dușmani redutabili, ce s-au ocupat secole de-a rândul cu modificări nefirești ale trupului omenesc, făcându-l de nerecunoscut, devenind capabili de transformări de-ți stă mintea în loc, și care acum au călătorit din minuscula Belgie, de dincolo de Canalul Mânecii, în ploioasa Britanie, pentru a-i necăji pe supușii reginei.
În fine, la început pare destul de confuză povestea, amnezica Myfanwy aflând, treptat, cu ajutorul unor scrisori lăsate în casa pe care o va ocupa de aici înainte de cea al cărei trup îl ocupă în prezent și a cărei minte zburdă acum pe cine știe ce coclauri, cu ce se ocupa trupul de dinaintea ei. Cu combaterea elementelor paranormale, evident. Avem de-a face cu un fel de Academie de mutanți precum cea strânsă de profesorul Xavier în X-Men, cu scopuri oarecum asemănătoare cu ale mutanților concepuți de răposatul Stan Lee: apărarea binelui în fața răului. Acuma, că există și mutanți cu intenții mai puțin nobile, e un lucru normal, căci stă în firea omului, de la Adam și Eva încoace, să se lase ademenit de tot soiul de tentații. Așa că de ce-ar fi mutanții mai breji decât oamenii? Nu sunt și ei oameni, dar înzestrați cu puteri extraordinare? Însă oameni, până la urmă? Iar această Academie, Organizația Checquy, este structurată precum piesele de șah (n-am încercat niciodată să învăț să joc șah, așa că nu cunosc regulile), fiecare cu rolul său bine definit: Ture, Nebuni, Pioni, Regi, Cai, Regine. Lucru menit să iște construcții hilare, de genul Calul Cutare a sărit în ajutorul Nebunului Cutare.
Din toate aceste idei ar fi ieșit o poveste trăsnet, plină de suspans și adrenalină, mai ales dacă am fi avut mult mai multe creaturi malefice și pline de colți, gheare și lame tăioase care să le crească din corpuri. Bine, sunt câteva, iar două dintre cazuri, cel al fabricii de mucegai din Bath și cel al cubului cărnos din Bath sunt destul de înfricoșătoare și extrem de bine puse în scenă, însă, lăsând la o parte partea plină de ironie cu hârțogăraia și birocrația excesivă, povestea se pierde printre amintirile Turei Thomas, ca să ajungem să aflăm cum anume și-a pierdut aceasta memoria, și cam lasă de izbeliște, de multe ori, firul narativ din prezent. Acest aspect i l-am reproșat și eu de-a lungul cărții, fiind, în opinia mea, un punct slab. Dar poate că îmi doream eu ceva mai alert, ca să nu adorm seara cu cartea în mână. Însă australianul Daniel O’Malley, purtătorul de cuvânt al agenției care investighează accidentele de transport, a ales să spună o poveste altfel, într-un mod altfel. Dovada faptului că povestea a prins și că este una dintre poveștile fantasy bune ale ultimilor câțiva ani este nota mare de pe Goodreads, nu întotdeauna un reper sigur (vedeți cazul Cassandra…), dar de urmărit, de cele mai multe ori.
Per ansamblu, povestea este o măiastră combinație de urban-fantasy și new-weird (da, în sfârșit, un autor a venit cu geniala idee de-a combina cele două subgenuri, sau cel puțin e primul întâlnit de mine), condimentată generos cu expresii de un umor debordant, acid și ironic cât să placă, fără să irite. Traducerea ajută și ea enorm, surprinzând perfect expresii, glume și idei pline de miez. Cu toate că e stufoasă și ar mai fi mers aerisită, episoadele cu amintirile Turei Thomas din trecut, care o călăuzesc pe Tura Thomas din prezent, combinate cu stângăciile incredibile când vine vorba de relațiile cu lumea reală, reprezintă totuși, zic eu, un aspect necesar al poveștii, făcând practic, din acest personaj, un studiu de caz în sine. Recomandată! Lăsați ideile preconcepute, este o poveste fantasy de calitate care nu apare la cele două mari de la noi. Am zis!
