Nota Goodreads: 4.20 (590 note)
Descrierea editurii: „Să înceapă bătălia pentru Crăciun! Nu e ușor să fii copil și să crești în Elfhelm, chiar dacă părinții tăi adoptivi sunt Moș Crăciun și Mama Crăciun. De exemplu, școala elfilor poate fi de-a dreptul plictisitoare când trebuie să cânți colinde de Crăciun în fiecare zi – chiar și in iulie – și când pici la toate examenele de făcut jucării. Să nu mai zicem că e mereu foarte, foarte frig. Dar când gelosul Iepuraș de Paște și armata lui de iepuri atacă Elfhelm pentru a opri Crăciunul, e rândul Ameliei să-și ajute noua familie și pitorescul sat de elfi ca să păstreze viu spiritul Crăciunului, înainte să fie prea târziu…”
Tradiția continuă și anul acesta (cu o mică întârziere, pentru care îmi cer scuze) și va continua și la anul, dacă vom fi sănătoși, pentru că am aflat că Matt Haig a scris și o carte dedicată în întregime Spiridușei Adevărului (ce poate fi mai plăcut de atât, dat fiind că Spiridușa a fost personajul meu secundar preferat al seriei dedicată de Haig sărbătorii Crăciunului?), pe numele său The Truth Pixie (bine, pare mai mult o nuvelă după numărul de pagini, dar tot aștept cu mare nerăbdare adevărurile rostite pe un ton senin de Spiridușa cu păr ciufulit). Din păcate, am înțeles că acest volum trei reprezintă și finalul aventurilor lui Moș Crăciun și a găștii sale aducătoare de bucurii în viețile copiilor, însă ne rămân aceste volume, de care se vor bucura generații întregi de cititori, sper.
Dacă în primul volum am citit despre cum a devenit băiețelul Nikolas Moș Crăciun, iar în al doilea am citit despre cum poate un copil, micuța Amelia, prin puterea ambiției sale imense, să-l ajute pe însuși Moș Crăciun să-i facă pe copii fericiți, în acest volum trei citim despre aventurile Ameliei în Elfhelm, locul de unde pleacă toate cadourile către cei care au fost cuminți (eu nu am fost, deci n-am primit cadou). Da, exact, chiar acolo se desfășoară aventurile năzdrăvanilor elfi și ale lui Moș Crăciun, ale Mamei Crăciun și ale Ameliei. Și, bineînțeles, ale Spiridușei Adevărului.
Mda, am aflat că nu-i chiar ușor să te ridici la înălțimea așteptărilor când ești luată sub aripa protectoare a lui Moș Crăciun și trebuie să mergi la școala elfilor, unde totul este exact pe dos: cursuri, colegi, mobilier, profesori. Iar când totuși ți se oferă o șansă să conduci faimoasa sanie-prototip a lui Moș Crăciun și tu o prăbușești din înaltul cerului și-o faci praf în pădure, nu e normal să-i dai apă la moară lui Moș Vodol, faimosul Nemesis al lui Moș Crăciun, care încă nu a uitat faptul că și-a pierdut ziarul cu care-i umplea pe elfi de venin împotriva tuturor străinilor? Și dacă cineva fură toate monedele de ciocolată din trezoreria băncii elfilor și toată lumea știe cine e cel mai mare iubitor de ciocolată din întregul Elfhelm?
Ei bine, aventurile se succed una după alta, intrigile sunt la ele acasă, alianțe noi se leagă și aflăm că cel mai important factor pentru îndeplinirea dorințelor copiilor în seara dinaintea Crăciunului este speranța. Când nu mai există speranță, când toată lumea-i disperată și cuprinsă de dezolare, când chiar și Moș Crăciun ajunge să rostească cel mai înspăimântător cuvânt din vocabularul elfilor, „imposibil”, atunci chiar că este aproape imposibil să rezolvi problema. Sau problemele, căci se țin lanț de biata orfană care abia a scăpat cu viață din oribilul azil al domnului Creeper din precedentul volum.
Însă morala este următoare: dacă nu renunți ușor și ai și-o gașcă de prieteni săritori, care nu-și lasă prietenii când aceștia dau de necaz, atunci nicio barieră nu este de netrecut. Uite așa, pas cu pas, sperând, nădăjduind și perseverând, depășești chiar și cele mai insurmontabile obstacole. Povestea se citește ușor, este la fel de amuzantă, de plină de învățăminte ca și volumele precedente și, la fel cum am scris și-n precedentele ocazii (aici și aici), nu se adresează neapărat doar micuților (mi-am și notat două citate, dacă nu mă credeți pe cuvânt, păcat că se ia doar de Donald Trump, dar pe Teresa May o lasă pentru vreun volum viitor: „Ah, mi-a explicat Noosh. Pe când Moș Vodol era la conducere. El credea că, pentru a vinde un ziar, trebuia să-i facă pe elfi să-i urască pe oameni. Să încerce să-i țină pe elfi să nu se gândească decât la ei și să se teamă de străini. Odată, a început o campanie prin care a propus construirea unui zid, care să se întindă de la o mare la alta și să se înalțe chiar pe creasta muntelui, doar pentru a-i ține pe oameni afară” și „E timpul ca, în sfârșit, Crăciunul să fie uitat. E timpul să facem Paștele din nou mare…”).
A inventat Matt Haig un nou gen de literatură? Probabil. Are un scris comercial. Cred că da. Place cititorilor? Cu siguranță, indiferent că scrie despre Crăciun sau despre problemele de zi cu zi ale adulților. Matt Haig s-a transformat încet, dar sigur, într-un scriitor important al zilelor noastre, ale cărui cărți, deși nu se vând în milioane de exemplare precum ale lui Grisham, Patterson sau Michelle Obama, sunt așteptate cu sufletul la gură indiferent că ai șapte sau șaptezeci de ani.
PS: la anul va apărea cel puțin un nou volum în limba română (mi-e greu să cred că Laura Câlțea și Nemi vor lăsa pe dinafară „The Truth Pixie”), despre care am aflat în articolul cu avanpremierele primei jumătăți a anului 2019 la Nemira – este vorba despre „Notes on a Nervous Planet”, un fel de continuare a volumului „Câteva motive să iubești viața”, apărut anul acesta la Nemira.
Posted by Liviu
