Premii: Goodreads Choice Award for Horror 2019
Nominalizări: Audie Award Nominee for Thriller/Suspense 2020
Nota Goodreads: 4.21 (97146 note)
Descrierea editurii: „La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute. Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el. În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze. Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.”
Cu ce să încep? Cu finalul, evident, apoi mă întorc: doar ce terminasem de recitit „Cimitirul animalelor”, care, la o a doua lectură și din postura de tată, mi-a confirmat că depinde mult de cititor atunci când vine vorba să interpreteze o poveste și să dea un verdict, și vine Stephen King cu o poveste poate nu la fel de înspăimântătoare precum cea a familiei Creed și-a cimitirului din pădurea din spatele casei, dar cu siguranță și mai oribilă, și mai îngrozitoare, și mai revoltătoare decât cea pomenită mai sus, care face ce poate n-a mai făcut niciun scriitor până acum și să scape apoi cu fața curată (sau poate nu am întâlnit eu acea poveste) – să arunce niște bieți copii în vâltoarea unor întâmplări sinistre, în ghearele unor psihopați lipsiți de scrupule, empatie sau milă, pentru, pentru…. Pentru bani, ce s-o mai dăm cotită. Pentru bani se întâmplă până la urmă toate nenorocirile de pe lumea asta, pentru bani ajung unii să-i calce în picioare pe alții, să calce pe cadavre, cum s-ar spune, pentru bani, preamărire și bătăi pe spate și premii. Pentru bani, orgolii nemăsurate și faimă.
Dar să revenim. Luke Ellis este un mic geniu la cei doisprezece ani ai săi și lumea întreagă pare că i se așterne la picioare. Curiozitatea sa naturală, spiritul său pătrunzător, inteligența ieșită din comun și o capacitate incredibilă de socializare, dat fiind că e lucru bine știut că geniile au mari probleme în această privință, dublate de o mică, foarte mică putere de-a mișca obiecte, atrag atenția unor complotiști siniștri, iar aceștia, nefiind de fapt oameni în adâncul sufletului, nu stau prea mult pe gânduri când sosește momentul să pună mâna pe micul geniu și îi ucid părinții, iar pe el îl duc acolo unde îi este locul, la Institut, alături de alți copii măcar la fel de înzestrați ca el când vine vorba de abilitățile telepatice și telekinetice.
În fine, ce se întâmplă acolo face subiectul unui adevărat film de groază și nu am să mai continui să descriu ororile petrecute în interiorul acelor clădiri, dat fiind că reacțiile publicului cititor au fost de respingere și de revoltă la adresa unui asemenea subiect. Dar cum spuneau mai mulți dintre cei care mi-au citit impresiile așternute la cald, în literatură nu trebuie să existe subiecte tabu. Subiectele tabu trebuie abordate, disecate și înfățișate în toată hidoasa lor splendoare, pentru a trage semnale de alarmă.
Iar un astfel de semnal de alarmă este acesta: anual, în SUA dispar 800.000 de copii. Este o cifră enormă, gigantică, revoltătoare și înfricoșătoare. E drept, cei mai mulți dintre ei, imensa lor majoritate, se întorc acasă sau sunt descoperiți la scurt timp de la dispariție. Însă unii nu se mai întorc sau nu mai sunt găsiți niciodată. Cad pradă criminalilor în serie (care nu sunt de fapt chiar atât de mulți pe cât dau de înțeles scenariștii de seriale polițiste și scriitorii de romane cu criminali oribili și grețoși), cad prin râpe, sunt răpiți de violatori, mor de supradoze, sau în accidente, sunt devorați de lupi sau de urși și așa mai departe. În fine, pricepeți ce vreau să spun.
Însă unii, iar premisa nu este deloc trasă de păr, ar putea ajunge subiectul unor experimente ilegale și dezgustătoare, în numele științei, bineînțeles. Și tocmai un astfel de subiect abordează Stephen King în stilul său specific. Povestea curge cu iuțeală, iar personajul Luke Ellis (a cărui genialitate ar fi fost singurul mod de-a face povestea asta grea și dură să înainteze și să pună în mișcare lucrurile la Institut) reprezintă o găselniță extrem de interesantă și de utilă, el fiind de fapt, alături de fostul polițist Tim Jamieson și de, să spunem, Kalisha, sarea și piperul acestei povești în care accentul cade mai puțin pe personaje și mai mult pe acțiune.
O acțiune trepidantă de la un anumit moment încolo, unde criminalii cei mai hidoși recurg la măsuri disperate pentru a-și salva pielea, unde ajungi să te minunezi, la modul negativ, de cât de criminală poate fi specia umană, de cât de abjecte, de dezumanizate și de dezumanizante pot deveni unele specimene (evit să-i numesc oameni) în lăcomia lor colosală și în incredibila lor docilitate și placiditate, încât ajung să pară că nu îi mai poate mișca nimic, nicio suferință de pe lumea asta, nicio faptă îngrozitoare, nicio tortură, nimica-nimicuța, cum plastic se exprima un personaj de serie polițistă.
Am suferit, mi s-a făcut pielea de găină, mi s-a ridicat părul la ceafă, m-am revoltat, am înjurat printre dinți, am țesut planuri alături de Luke Ellis și de colegii săi de suferință, am ajuns să urăsc cu patimă indivizi de genul doamnei Sigsby sau al „doctorilor” de la Institut și-al gardienilor ce stăteau cu mâinile lipite de bastoanele cu șocuri electrice, m-am bucurat sincer când câte unul sau altul și-a primit binemeritata răsplată, deși sadicul din mine și-ar fi dorit să fie vorba de ceva mai serios, mai dureros, nu așa, rapid și-n liniște, aproape îndurător. Un roman despre prietenie, curaj și spirit de sacrificiu și o poveste solidă, cu ritm alert și subiect ce face să se înfioare carnea pe tine, dar pe care nu cred că l-aș mai reciti vreodată. Îl recomand ca să vedeți și voi de ce poate fi în stare specia umană!
„- Știu pe care copii să-i ia datorită unei analize care li se face la naștere majorității bebelușilor. Eu n-ar trebui să știu de analiza aia, pentru că nu sunt decât o umilă femeie de serviciu, dar știu și să ascult, nu doar să trag de limbă. Și sunt și curioasă din fire. Se cheamă BDNF – factor neurotrofic derivat din creier. Sunt căutați copiii cu valoare mare a BDNF-ului, sunt urmăriți, apoi răpiți și aduși la Institut. Unii pot avea chiar și șaisprezece ani, dar cei mai mulți sunt mai mici, pentru că îi răpesc cât mai repede pe cei cu BDNF mare. Am avut și copii de doar opt ani.”