Avanpremieră Miloș Dumbraci – Cronicile Kanjerilor, Cartea Întâi: Flamura Neagră

Miloș Dumbraci

Flamura neagră

Cronicile kanjerilor. Cartea întîi

Editura Vremea, coelcția Icar, 2018

(fragment)

„Baricada rezista. Pregătit cu grijă din butoaie umplute cu nisip, legate strâns între ele cu frânghii și acoperite cu ramuri prelungi dintr-o plantă locală plină de spini mari, otrăvitori, zăgazul se dovedise prea puternic pentru satiri. Câțiva mai tineri dintre ei, agili și curajoși, ori mai degrabă nesăbuiți, săriră pe ea și fură întâmpinați de sulițele pedestrimii tagurane ușoare.

Un puhoi de bestii se alătură din dreapta, șiroind pe ulițele pietruite și acoperite de praf fierbinte. Pe stânga, ușile bine închise ale prăvăliilor plesniră cu un trosnet, iar dinăuntru se revărsară peste paoni grupuri mici de infanteriști grei, strânși împreună într-o carapace de scuturi și coifuri. O fiară de metal, împungînd dintre ele cu lănci argintii, cu lame late, spintecătoare. Hoarda urlă de furie și durere, încercând fără succes să se întoarcă în flanc.

Naboullen se repezi în casa pe care se sprijinea stăvilarul și alergă în sus pe scări, sărind treptele câte două deodată și trăgând cu greutate-n piept aerul cald, sufocant. În vârf, se năpusti pe terasa umbrită de acoperișul din chirpici și de pereții de paiantă cu fante înguste, se strecură printre arcașii încordați, cu săgețile deja potrivite în coarde, și privi în jur.

Dinspre latura sa stângă, sudul orașului, un potop blănos curgea vijelios pe ulițe, răsfirat în firicele înghesuite de îngustimea aleilor. Sud sau nord, nu mai conta. Așa cum se așteptase, atacatorii se îndreptau spre tabăra imperială, pentru a o lovi din spate, și se poticniseră în baricadele plasate strategic. Din loc în loc, flancurile râurilor vii erau străpunse fără milă de reptile însolzate, ucigătoare: pâlcuri de pedestrași grei, împlătoșați, folosindu-și nu săbiile mari, nepotrivite în așa înghesuială, ci lăncile scurte împrumutate de la cavalerie. Și ce bună treabă făceau! Cum mai hăcuiau la paonii îmbrăcați doar în pieptare de piele, incapabili să se întoarcă! Ce mai urlau copitații în moarte, străpunși de lame, împinși de scuturi, călcați în picioare de propriii frați! Naboullen se sprijini de perete, încântat. Un subofițer de arcași se apropie respectuos și-i șopti:

– Le dăm săgeți?

Împăratul-Nou clătină din cap.

– I-am omorî bine de tot, Mărite, insistă bărbatul, un bărbos slab, cu ochii adânciți în orbite de oboseala marșurilor.

Naboullen îl trase lângă el fără să-i răspundă și arătă cerul. Roiul de vauri se repezea asupra bivuacului, fluturând săbii lungi, unduitoare, sau împroșcând săgeți negre din arcuri.

– Vor veni încoace. Atunci am nevoie de voi.

– Dar cei din tabără? Îi lăsăm morții?

Hașa rânji.

– Doar privește.

Îi întinse ocheanul. Arcașul roti între palme instrumentul, nedumerit, iar generalul îl apucă de încheietură și i-l potrivi la ochi.

– Magie! scăpă bărbosul, uimit.

Tabăra fusese trasă aproape, prin cine știe ce vrajă, și se vedea deslușit cum oamenii-vultur se aruncau asupra careurilor adăpostite sub scuturi, potopindu-le cu săgeți, fără ca însă imperialii să se piardă cu firea și să fugă. Vaurii își agățară arcurile în hamurile prinse pe piept și strânseră în gheare spade. Se repeziră în rotocoale, învârtindu-se tot mai apropiați unul de altul, chirăind. Dintr-odată, la vreun ordin croncănit și înțeles doar de ei, ghemurile zburătoare porniră a se deșira, cu un capăt scurgându-se fulgerător spre sol, sclipitor de la tăișurile smucite dintr-o parte în alta.

Armele ropotiră pe scuturi. Se strecurară printre ele, se înfipseră pe sub coifuri, tăiară și despicară cu îndemânare. Careurile începură să se sfărâme și capetele să se rostogolească în praf… odată cu stâlpii de care fuseseră legate armurile și lăncile. De pe sub căștile crăpate năpădiră nu sânge, ci paie și sfoară. Vaurii își urlară furia și se ridicară spre soare, în spirale.

– Acum o să vină, spuse Naboullen, calm. Pregătiți-vă.

Trase de o frânghie, iar peste acoperiș se ridică o flamură neagră. Soarele imperial, galben pe fond păcuriu. Cei de la poalele clădirii răcniră, încurajați. Pedestrașii de mai departe, înghesuiți printre casele pe picioroange de lut, nu-l zăriră și continuară să lupte, neabătuți.

– Nu se vede în tot orașul, șopti subofițerul.

– Nici nu trebuie, zâmbi Împăratul-Nou. Doar până la râu e întru totul de-ajuns.

Pe malul fluviului, o căruță acoperită cu paveze alunecă greoi până lângă unde, împinsă de câțiva soldați mai mătăhăloși. Gura ei poposi în valuri și de sub o bucată de piele răsăriră două mâini delicate, albe, cu mânecile de mătase albastră luxoasă suflecate și legate cu lănțișoare argintii. Decorate de blazonul Casei Taraqqir. Degetele mângâiară apa molcomă și o coloană îngustă țâșni spre cer, azurie.

În toată Tagura, fantele teraselor plesniră și se deschiseră, înspicate degrabă cu vârfuri de săgeți grele, crestate. Trosnete și pocnituri ropotiră dinspre acoperișuri, iar peste frânghiile groase întinse între ele alunecară plase dese din lanțuri de aramă, cu ochiuri mici, sclipitoare, și zale zimțate.

– Fiți gata! strigă Naboullen, cu voce sigură.

Dintr-odată, din cer se revărsă o ploaie de înaripate împlătoșate. În grupuri de câte cinci-șase, plonjară spre stradele, în ajutorul sclavilor-războinici care urlau dedesubt și mureau înghesuiți între clădiri. Vaurii se loviră de plasa metalică și se prinseră în ea, agățați de zimți. Unii scăpară, însângerați, lăsând în urmă pene și bucăți de piele. Alții doar se încâlciră mai tare, rănindu-se tot mai mult pe măsură ce se zbăteau.

Al doilea val coborî mai precaut. Nu se mai împinseră în lanțuri, ci începură să le izbească sub săbii, ca să le rupă.

– Vor rezista? întrebă careva dintre arcași.

– Nu destul, pufni generalul, așa că trageți! Omorâți-i!

Eliberați din încordare, săgetătorii icniră și smuciră de coarde, iar proiectilele înguste se răsuciră prin văzduh, izbindu-i pe zburători. Destule loviră în platoșele groase, nevătămătoare, dar la fel de multe nimeriră în părți acoperite doar cu zale ori piele tăbăcită și răcnetele de durere umplură cerul. Războinicii cu pene se învălmășiră, zăpăciți. Unii se prăbușiră străpunși; alții se ridicară, privind în jur fără izbândă după vreo cale de-a ajunge la paoni; zeci continuară să izbească-n plase, încăpățânați, câțiva fluturară din aripi și fugiră spre Răsărit.

La semnal, toți arcașii, imperiali, barbari și tagurani, porniră să toarne valuri de săgeți. Un nor des de viespi lungi undui peste vauri din toate direcțiile. Împăratul-Nou coborî flamura, iar din fluviu Mayra ridică o a doua coloană de apă fierbinte.

Din partea de Apus a orașului ușile mari ale antrepozitelor negustorești se deschiseră larg și valuri de infanteriști porniră la asalt, zbierând, către coada din stepă a Hoardei, pentru a o tăia de capul prins în cetate.

Și începură să dispară.

Naboullen smulse ocheanul de la subofițer și se repezi la ferestruică. Împinse deoparte arcașul din dreptul deschizătu-rii și se holbă dincolo de bătălia de sub ei, fără să-i vină să creadă. Era adevărat însă. Forța sa de șoc, ascunsă și arun-cată în punctul culminant asupra Hoardei pentru a-i tăia calea de retragere… dispărea din fața ochilor, pluton după pluton. Privi cu atenție, încordat. În sfârșit, pe o uliță ușor în pantă și oblică față de el, reuși să înțeleagă: dalele gălbui, din țigle arse în cuptoarele tagurane, se surpau sub greutatea bărbaților în armuri grele. Cineva săpase peste noapte tuneluri pe sub ele, ori le slăbise pe cele deja aflate acolo.

– Negustori! scuipă el cu ură.

De parcă l-ar fi auzit, pedestrașii localnici de jos se răsuciră și-și înfipseră sulițele în vecinii lor imperiali. Câțiva începură să tragă de baricadă, în timp ce paonii de după ea împingeau. Un grup de auxiliari, dezmeticiți mai degrabă, se repeziră asupra lor, fluturând toporiști deasupra capetelor și urlând ca șacalii. Din clădirea vecină se auziră strigate porunci, iar plasa de lanțuri fu desprinsă și căzu peste luptători. Vaurii zăpăciți se întoarseră și coborâră peste bătălie, chirăind. Săbiile lungi din oțel negru șuierară și se izbiră de cele de bronz și fier ale akkașienilor.

Naboullen gemu: ambuscada se întorsese împotriva lor. Răcni mânios și se strecură printre săgetători cu sabia scoasă, stacojiu la față și cu ochii injectați. Izbi ușa cu piciorul și se feri instinctiv: prin ea împunse o suliță. O izbi cu tăișul și-o rupse. Împinse poarta mai larg și se mușcă de buză. Scara era plină de tagurani furioși. Fandă lateral pe sub un par lung și roti sabia de la stânga la dreapta, iar unul dintre atacatori căzu urlând peste cei din spate, cu gambele despicate împroșcând sânge. Generalul împunse cu sabia spre cei dezechilibrați și altul, îmbrăcat în stofe bogate, se prinse de piept și îngenunche încovoiat.

Unul dintre lupiarni îl înhăță pe Naboullen și-l trase spre el. Celălalt se strecură între hașa și intrare, răcnind și împungând cu două lănci deodată, câte una în fiecare mână. Împăratul-Nou se zbătu și dădu să scape, dar cercetașul cu pielea roșiatică îl apucă și el de-un braț și-l împinse către lucarnă. Arcașii își aruncară săgețile, scoaseră hangerele de la brâu și se repeziră către scară. Subofițerul ridică de jos vârful tăiat al suliței tagurane și străpunse cu ea de jur împrejurul fantei de tragere, slăbind peretele subțire de șipci și paiantă. Izbi cu umărul până când acesta se despică într-un păienjeniș de crăpături și se aruncă în el, cu capul înainte. Țepușa coifului trecu prin materialul uscat și rămase înfiptă. Bărbosul înjură și trase de ea, cu piciorul sprijinit de zid, până când acesta se nărui, lăsând o gaură aproape rotundă.

– Pe aici, Mărite! Repede!

Cercetașul se încolăci pe otgonul gros și porni spre casa de peste stradelă, atârnat precum o maimuță. Împăratul-Nou ezită, dar garda sa îl împinse nerespectuos și-i strigă ceva în limba sa barbară. Fraza-i fu întreruptă de-un horcăit. Ochii i se deschiseră larg, cuprinși de mirare, și căzu cu fața înainte, peste picioarele hașei. În spatele său, un sulițaș apucă tare de coada armei și trase pentru a o scoate din leș. Un arcaș îl îmbrățișă zbierând și căzură amândoi, icnind și lovindu-se cu pumnii. Naboullen înțelese că lupta e pierdută, își băgă sabia-n teacă și sări prin deschizătură. Se apucă de frânghie cu mâinile, gemând de încordare. Pe sub el trecu vijelios un vaur, prăvălindu-se asupra celor încleștați în alee. O săgeată-i șuieră peste cap, o piatră-l lovi într-un genunchi.

Începu să înainteze, o mână după alta, străduindu-se să ignore sfâșierea pielii din palme. După câteva clipe, ceva greu îl izbi cu putere și căzură împreună, izbind sec pardoseala de gresie încinsă a unei micuțe terase intermediare. Naboullen se rostogoli în spate și se chirci instinctiv, iar o fâșie de întuneric îi flutură peste cap. Sări în picioare și într-o parte și strecură mâna spre plăseaua iataganului scurt și curbat, de cavalerist. Îl scoase dintr-o singură mișcare fluidă, dar arcul lamei fu întrerupt degrabă, izbit cu un clănțănit metalic. Își stăpâni spaima ce-l împingea înapoi și se forță să fandeze spre înainte, pe sub spada dușmanului, înfrângându-și teama. Surprins, acesta se împletici și se izbi de balustradă.

Naboullen zări deodată două lucruri: silueta subofițerului de arcași, în cădere, cu brațele larg deschise ca pentru o îmbrățișare și cozile a trei săgeți ieșindu-i din spinare; iar mai aproape, ochii reci de pasăre, inexpresivi și ficși, ai unui vaur scund și zvelt. Cel cu care-și încleșta el sabia.

Un vâjâit scurt, un muget lung. Primul, spada zburătorului căzând asupra sa, întreruptă în ultima clipă de tăria iataganului. Celălalt, un puhoi de apă erupt dintr-odată pe străduțe, rostogolind în calea sa imperiali, tagurani, barbari și paoni laolaltă. Mayra. Puternică la nevoie, inspirată. Dar singură.

Câte ulițe să poată inunda? se gândi Naboullen. Zeci, poate? Orașul avea sute. Prea puțin, vor pierde. Nici un supraviețuitor akkașian nu va părăsi blestemata de Gova, nu păstrându-și capul pe umeri.

Săbiile se ciocniră din nou. Împăratul-Nou era mai puternic decât vaurul, dar zburătorul era mai agil, țopăind de jur împrejur cu salturi pe jumătate zburate. Naboullen simulă o împungere cu dreapta, fentă și izbi cu pumnul stâng. Omul-vultur se împletici, amețit. Hașa înjură și izbi din nou, iar din cioc țâșni sânge. Clonțul se răsuci fulgerător și-l mușcă de pumn, aproape retezându-i două degete. Zbieră și-și duse mâna la spate.”

Notă: autorul se va afla standul editurii Vremea, sâmbătă, între orele 18:00 și 19:00, pentru autografe, discuții etc.

Posted by Liviu