Nota Goodreads: 3.72 (9223 note)
Descrierea editurii: „Cum ar fi lumea dacă supereroii ar exista cu adevarat? Autorii antologiei ne propun o istorie alternativă înspăimântătoare: in 1946, deasupra New Yorkului este eliberat un virus care poate rescrie ADN-ul uman, o armă biologică trimisă de pe altă planetă. Virusul afectează fiecare individ în alt fel și are simptome complet imprevizibile. Pe 90% dintre cei afectați îi ucide, iar celorlalți le provoacă mutații. 1% rămân aproape umani, dar capătă puteri supranaturale: așii dezvoltă puteri utile, doiarii, puteri minore, mai degrabă comice, iar jokerii sunt mutilați și sfârșesc în ghetouri. George R.R. Martin și Melinda Snodgrass compun în seria WILD CARDS un mozaic din aventurile mai multor personaje scrise de autori diferiți, toate din aceeași lume ficțională și în aceeași poveste-cadru.”
De obicei, când scriu despre o antologie, procedez în felul următor: scriu autorul și numele povestirii, apoi câteva cuvinte despre povestirea respectivă și, la final, după ce-am terminat cu toate povestirile, impresiile despre antologie luată ca întreg. De data asta, însă, corectitudinea politică, adică, în speță, teama de-a nu da spoilere, mă împiedică să repet isprava, așa că am decis să procedez altfel: voi scrie despre ideea generală a poveștii, apoi voi așterne, cu ajutorul pixelilor mărinimosului wordpress, câteva impresii despre această excelentă antologie asamblată de nimeni altul decât George R.R. Martin. Știu, mulți veți sări cu huoo! nu ți-e rușine, noi nu vom mai apuca să vedem finalul (pe hârtie) seriei ASOIAF, iar tu zici de el, dar nici că-mi pasă, mai ales că, așa cum am mai repetat de prea multe ori pe-aici, încă n-am apucat să văd sau să citesc celebra serie și poate mult mai celebrul serial.
Foarte interesant mi s-a părut conceptul din spatele ideii pe care s-a construit seria de antologii Wild Cards, care, împreună cu romanele adiționale ce extind anumite povești, numără aproape treizeci de volume: aceea de-a spune o poveste pe mai multe voci, pe mai multe tonuri, care se continuă una pe alta, fiecare pornind practic de unde a rămas cea de dinainte, fără însă a continua nararea aventurilor unui singur personaj. Să detaliez nițel, fără a intra însă în amănunte care mi se par a fi spoiler: spre exemplu, prologul lui Herbert L. Cranston (personaj fictiv din universul Wild Cards) ne povestește cum a ajuns virusul Wild Card pe Pământ și cum a ajuns doctorul Tachyon, extraterestrul, pe Planeta Albastră; mai departe, povestirea lui Howard Waldrop, reprezintă de fapt prima poveste din universul Wild Cards, aceea a pilotului Jetboy și a exploziei navei extraterestre deasupra New Yorkului, care va elibera maleficul virus; a treia, și aici mă opresc, reprezintă cu siguranță, cel puțin din punctul meu de vedere, cea mai interesantă povestire din întreaga antologie: „Adormitul” lui Roger Zelazny ne spune povestea primului As din universul Wild Cards.
Restul e… istorie. La propriu. Ceea ce reușește de fapt această primă antologie Wild Cards este să radiografieze nemilos întreaga istorie a Statelor Unite ale Americii, cu bune și cu rele, dar mai ales cu rele, având în vedere perioada pe care o acoperă acest prim volum: 1946 (anul eliberării virusului) – 1986 (anul apariției acestei antologii). Și cine a fost curios să citească niște povești despre America acelor ani, probabil că știe, cel puțin în mare despre ce este vorba: în anii patruzeci-cincizeci, America se recuperează cu greu după un Război Mondial ce i-a adus pierderi destul de însemnate, dar și începutul unui șir de războaie prin toate colțurile lumii, de la care americanii au avut grijă să nu lipsească (Războiul din Coreea, războiul din Vietnam, confruntările cu Cuba, mai târziu, Războiul din Golf, din Afganistan, Irak, Siria și așa mai departe, sper că n-am uitat prea multe), urmează apoi anii cincizeci, cu vânătoarea de vrăjitoare (comuniști) a senatorului McCarthy, o pată neagră pe obrazul societății americane de după cel de-al Doilea Război Mondial, apoi zbuciumații ani șaizeci (segregare rasială, rasism, discursurile lui Martin Luther King, marșurile populației de culoare, conflictele dintre albi și negri, autobuze speciale și așa mai departe, apoi asasinarea președintelui Kennedy – care, apropo, n-a fost de fapt singurul președinte american asasinat în timpul mandatului, plus Flower Power, Woodstock, concertele în aer liber cu sute de mii de participanți, dragostea liberă, etc.) și șaptezeci (greve, șomaj, Watergate, multe altele) și, în sfârșit, anii optzeci, anii disco, anii distracției, când lucrurile au început în sfârșit să se așeze. La ei, noi eram în plin Ev Mediu și n-aveam nici ce mânca. Dar toată lumea avea serviciu și patru pereți în jurul său.
Înțelegeți ideea? Înțelegeți de ce, spre deosebire de o parte dintre prietenii mei de pe Goodreads, cu care, de obicei, am gusturi comune, am ajuns să apreciez această carte și să aștept cu nerăbdare apariția unui nou volum (sper că vânzările au fost pe măsura valorii unei părți din poveștile incluse de Moș Martin în antologie)? Păi unde am mai putea citi povestiri originale ale unor titani ai literaturii SF (și nu numai), unii deja dispăruți de ani buni dintre noi, cum este cazul lui Roger Zelazny, Victor Milan sau Hunter S. Thompson, alții cu șiruri și șiruri de premii la activ, unii traduși poate pentru prima oară în românește? Numiți-mă învechit sau nostalgic (dacă vreți să fiți drăguți), însă pentru mine a fost un adevărat deliciu să citesc o parte dintre povestirile acestor adevărați titani ai literaturii speculative. Nu pot spune că mi-au plăcut toate povestirile, nicidecum, unele sunt plictisitoare, de parcă abia se târăsc, altele încep extrem de promițător, dar se pierd spre final (sau eu unul mi-aș fi dorit o altfel de încheiere), însă o parte dintre povești sunt adevărate bijuterii (recomand, mai ales, povestea lui Zelazny, pe care-am pomenit-o mai sus, pe cea a lui Carrie Vaughn, „Fata Fantomă cucerește Manhattanul”, „Transfigurări” a lui Victor Milan, „Păpușarul” lui Stephen Leigh (un demn exemplu de viclenie și cinism cum n-am mai citit de mult timp) și „În adânc”, a lui Edward Bryant și Leanne C. Harper, o adevărată mostră de horror de cea mai înaltă clasă.
Chiar dacă citești povești scrise de autori diferiți, cu personaje diferite, care ajung doar să fie foarte vag menționate, uneori, de către un autor sau altul, ajungi la un moment dat să ți se pară că citești de fapt o singură poveste, ce se întinde pe patruzeci de ani, scrisă de un singur autor. E drept că diferă personajele, dar universul e același, tema e aceeași, diferă doar puterile (sau superputerile) personajelor principale și direcția în care alege autorul respectiv să-și ghideze personajul. Apropo, probabil cel mai interesant personaj dintre toate mi s-a părut a fi dr. Tachyon, extraterestrul sosit pe Terra pentru a-i avertiza pe pământeni de dezastrul care-i pândea din cauza maleficilor săi concetățeni. Însă, așa cum se întâmplă de fiecare dată cu cei diferiți (iar cel mai bun exemplu îl reprezintă cei atinși de virus, fie că sunt Ași cu superputeri, fie că sunt Jokeri alungați în ghetouri, pe care-i batjocorește toată lumea, inclusiv poliția), problemele se țin scai de biata făptură care nu a vrut decât să ne-ajute. Dar asta e o altă poveste.
Posted by Liviu
A fost o surpriza placuta si pentru mine.
Nu stiu de ce Nemira nu mai scoate carti de G RR Martin. Incepusera intr-un timp dar s-au oprit desi ar mai fi cateva: Fevre Dream sau The Armageddon Rag plus multe volume de povestiri si antologii.