Franck Thilliez – 1991. Prima anchetă a lui Sharko (Franck Sharko 0: 1991. La première enquête de Sharko, 2021) 430p., TPB, 13×20, Tritonic, 2023, colecția Mystery & Thriller, trad. Pompiliu Alexandru, 52 (65) lei, ISBN 978-606-749-690-1
Descrierea editurii (biografia autorului): „Franck Thilliez s-a născut în 1973, la Annecy. Timp de zece ani a lucrat ca inginer informatician. Îmbină această pasiune cu gustul pentru thrillere și publică primul său roman Conscience animale (2002); apoi Train d’enfer pour Ange rouge (2003), care e nominalizat la Premiul SNCF pentru polar francez (2004). În 2005, apare La Chambre des morts (Le Passage), rapid ecranizat cu același titlu (2007). Urmează noi romane care au ca personaje principale pe cei doi inspectori, Franck Sharko și Lucie Henebelle, anchetând separat sau împreună. Cele peste 20 de volume publicate de Thilliez au fost premiate (SNCF, Quais du Polar etc.) și sunt traduse în lumea întreagă. Thilliez este și scenarist – primul realizat de el, Obsessions, pentru filmul lui Frédéric Tellier (France 2, 2010), primește Premiul Mireille Lantéri în 2011. În 2021, Franck Thilliez ocupă locul trei în vânzările de carte din Franța cu cele 750.000 exemplare ale romanului 1991.”
Blog tour nr. 47 (sau 4/2024): Un thriller ca la carte, un polar în adevăratul sens al cuvântului, cu criminali grețoși, anchetă detectivistică fără cusur și exact cum scrie la manual și un protagonist pe care pur și simplu nu ai cum să nu-l îndrăgești. Adică toate ingredientele necesare care să sprijine încă o dată ideea că thrillerul francez poate sta oricând alături de partenerul său nordic-noir mult mai răsfățat sau de cel britanic mult prea supraevaluat. Ce sprijină această afirmație? Gândiți-vă doar la Bernard Minier și extraordinarul Înghețat, la Jean-Christophe Grangé și aproape toate romanele sale sau la Fred Vargas cu comisarul Adamsberg. Asta așa, la o primă strigare, fără să mă gândesc prea mult și citând doar câteva titluri și autori pe care le-am citit eu în ultimii ani.
Franck Thilliez vine să pună și el umărul la treabă și îl creează pe Franck Sharko, un adevărat rechin, cum îi zice și numele, printre polițiști și infractori, dar abia un peștișor neluat în seamă, însă cu o ambiție și o determinare colosale să facă bine, să rezolve crime, să prindă criminali, în 1991. Prima anchetă a lui Sharko, prequelul seriei Sharko, din care până la acest volum apăruseră deja unsprezece volume. Asta doar cu Franck Sharko drept protagonist, căci seria lui Sharko se întrepătrunde și se completează cu o altă serie, Lucie Hennebelle, după personajul principal cu același nume, totalizând astfel paisprezece volume cu cei doi inspectori francezi.
Așadar, la fel ca în seria lui Stefan Ahnhem dedicată lui Fabian Risk, autorul și-a zis la un moment dat, căci îl bătea gândul de ceva vreme, să scrie un roman dedicat tinereții lui Sharko, începuturilor sale la celebra secție de la numărul 36 de pe Quai des Orfèvres din Paris, pe când era un tinerel cu caș la gură venit dintr-un orășel minier din nordul Franței printre lupii bătrâni și hârșiți din capitala decrepită și aglomerată. Lupi care încă nu știau că într-o ipotetică înfruntare dintre un lup și un rechin ei nu prea ar fi avut cum să câștige.
Așadar, două crime ritualice, îngrozitor de morbide și pur și simplu revoltătoare prin violența și cruzimea la care au fost supuse victimele: sexul, sânii, arși cu un arzător artizanal, femeia legată de pat, tăiată, spintecată, lăsată să agonizeze zile întregi. Asta în primul caz. Cealaltă: răpită, închisă într-un sicriu, îngropată de vie, otrăvită, dezgropată, lăsată să putrezească pe interior din pricina otrăvii extrem de puternice care îi fusese administrată. Iar polițiștii prind de veste despre aceste două cazuri înfiorătoare în urma unei enigme rezolvate aparent întâmplător, printr-o conjunctură, în urma primirii unor scrisori. E clar că au de-a face cu un criminal ce încearcă să se joace, să le pună polițiștilor mințile la încercare, să-i provoace, punând în scenă nu doar găsirea victimelor cu ajutorul unui citat din Florile răului, un elaborat act de iluzionism, de fapt, ci și lăsându-le, cel puțin în primul caz, un mister al camerei închise exact cum scrie în manual. Oare cu cine au de-a face?
Dar mai ales, cine ar fi în stare de asemenea acte de o sălbăticie rar întâlnită și ce făcuseră oare victimele să „merite” un asemenea tratament demn de filmele horror cu torture porn? Inițial, revolta mea de cititor și-a spus cuvântul, deși ar fi trebuit să mă abțin, doar nu era prima poveste în care întâlneam acte de o cruzime ieșită din comun, pentru ca la final să ajung să exclam, știu, incorect politic, „și-a meritat-o!”. Nu zic că și acum e cazul, dar săpăturile, mersul înapoi pe firul poveștii, telefoanele date, probele și informațiile adunate meticulos, pusul întrebărilor din ușă în ușă, săpatul prin arhive, luarea la puricat a cazurilor mai vechi, suspecți săltați în toiul nopții și pocniți pentru a-i fezanda nițel la secție, creierii frământați în toiul nopții, polițiștii de modă veche, ranchiunoși, bețivi, depresivi sau iute săritori să achite polițe, totul este plasat unde trebuie și când trebuie.
Și totul se închide perfect, fiecare piesă se așază la locul ei, toate cazurile sunt rezolvate nu din întâmplare, nu printr-un noroc chior, nu cu vreo soluție scoasă din pălărie sau a intuiției formidabile a vreunuia dintre detectivi. Și mai trebuie să ținem cont că acțiunea se petrece la finalul lui 1991, în era cabinelor telefonice, a subsolurilor pline de dosare și a bătutului la mașină și a citirii de dosare prăfuite, cu mult înainte ca o grămadă de chestii să se rezolve prin apăsarea unui buton și gata, am aflat cine a învățat și unde în anul 1970 sau cine a experimentat și unde pe cine nu trebuia. În pofida unei traduceri jenant de proaste pentru anul de grație 2023, când te poți documenta și consulta dicționare online ca să nu mai scrii ba „sandwich”, „sandviș” sau „sandvici” și când n-ar mai avea ce căuta „crimă cu repetiție” sau „Științifică” în loc de „Criminalistică”, 1991. Prima anchetă a lui Sharko reprezintă nu doar un thriller old school ireproșabil scris, dublat de o intrigă labirintică, iluzionism, ritualuri voodoo, experimente pline de cruzime și alte câteva elemente pe care nu le mai dezvălui, ci și modul prin care facem cunoștință cu un personaj extrem de reușit și pe care sper să-l mai întâlnesc la un moment dat.
„Peste tot mirosea a hașiș. Cutii goale și mucuri de țigară erau aruncate pe palierele cu pereții pictați cu grafitti sau pe marginile luminatoarelor băgate în grilaje. Sharko închidea șirul, având un sentiment ambivalent. Nu era nemulțumit că s-ar putea încheia cu Meticulosul, dar era nemulțumit de felul în care reușiseră să ajungă până la el, pe această pistă a lăcătușeriilor. Adevărul era că urmau să pună mâna pe un criminal căruia nici unul dintre ei nu era capabil să-i identifice cu exactitate motivul crimelor. Astfel spus, nici Franck și nici coechipierii săi nu știau cu ce fel de individ aveau de-a face”. (p. 324-325)
„Frica. Unul dintre cele mai vechi instincte comune ale tuturor speciilor de animale. Frica ar putea să te pietrifice, să-ți mărească puterile, să-ți salveze viața, să te înnebunească…” (p. 286)
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului 1991. Prima anchetă a lui Sharko de Franck Thilliez. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:
One thought on “Lecturi 375 (Blog tour nr. 47): Franck Thilliez – 1991. Prima anchetă a lui Sharko”