Premii: Nebula 2007, Hugo 2008, Locus for Best Science-Fiction Novel 2008, Sidewise 2008, Ignotus 2009
Nominalizări: BSFA 2008, John W. Campbell Memorial Award 2008
Nota Goodreads: 3.69 (52993 note)
„Sindicatul Polițiștilor Idiș” este o istorie alternativă care se petrece undeva în anii 2007-2008, din ce-am dedus de-a lungul poveștii. Și spun istorie alternativă pentru că Michael Chabon și-a imaginat că în anul 1948, nu cu mult după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statul Israel a fost complet distrus. Iar evreii supraviețuitori masacrelor din timpul războiului s-au împrăștiat care încotro. Aproape două milioane de evrei s-au refugiat în Sitka, un oraș-comitat situat pe insula Baranof (numită Sitka de către populația băștinașă, ce poartă numele tlingit) din Arhipelagul Alexander, care aparține statului Alaska, unde au înființat cea mai mare colonie evreiască de pe întreg mapamondul. Dar să lăsăm geografia deoparte (deși autorul a părut foarte preocupat de această disciplină de-a lungul poveștii) și să ne ocupăm de poveste: pe această insulă se desfășoară acțiunea. Care începe în felul următor: cu o crimă, ca orice poveste polițistă care se respectă.
Iar crima respectivă are loc într-un hotel numit Zamenhof, unde se întâmplă să locuiască și personajul principal al poveștii, Meyer(le) Landsman. Care, conform normelor stabilite de scriitorii de povești detectivistice de succes, este un detectiv cu multe cazuri rezolvate la activ, dar care a dat în patima băuturii în urma unor necazuri care s-au năpustit fără milă asupra lui și a soției. Bine, ei n-au fost nefericiți de la început, ci problemele de cuplu au început după ce soția sa, Bina, a pierdut un copil. Iar acum Landsman își îneacă amarul în băutură în hotel, singur, divorțat, trist și demoralizat. Numai că această crimă parcă îi stârnește din nou pofta de viață și, sprijinit de Berko Shemets, un jidan (da, șocant, dar autorul nu se ferește să folosească astfel de termeni la adresa evreilor) cu origini tlingite, care-l ajută de fiecare dată pe Landsman la bine și la greu, se pune pe treabă, pentru a elucida enigma. Iar belelele încep să curgă, pentru că, asemeni unui alt personaj despre care am povestit nu de mult pe blog, Landsman parcă ar căuta problemele cu lumânarea.
La fel ca și în cazul unei alte povești apărute tot la Paladin („Ultimul Polițist”, a lui Ben H. Winters), și în „Sindicatul Polițiștilor Idiș” se apropie o belea mare cât casa: Alaska și, implicit, Sitka, va ajunge sub controlul autorităților americane. Și nimeni nu știe ce va urma. Dacă evreii vor mai rămâne stăpâni aici, dacă vor trebui să se supună legilor instituite de americani, dacă vor mai avea independență și același drepturi ca până acum, dacă vor mai tăia prepuțuri sau nu și tot așa. Așa că vă imaginați cât de mare este presiunea care-l apasă pe bietul Landsman. Bine, este mai mult o presiune indusă de un ciudat simț al onoarei care-l împinge pe detectiv să rezolve un caz (de asta m asemănat povestea cu cea a detectivului Hank Palace din „Ultimul Polițist”), căci Bina, fost sa soție și, actualmente, șefa sa, spune că toate cazurile nerezolvate trebuie clasate. Iar primul caz clasat este tocmai al tipului găsit împușcat în cap în hotelul în care locuiește Landsman. Însă Landsman nu se lasă. Iar tipul împușcat în cap se dovedește a fi cel mai mare șahist care a trăit vreodată. Și un nou Mesia, probabil, cel așteptat de evreii din toată lumea încă de la răstignirea lui Hristos. Iar lucrurile, normal, se dovedesc a fi extrem de complicate.
Ceea ce urmează este o poveste alambicată, teribil de întortocheată, cu întorsături de situație ce ar ameți chiar și cel mai ambițios cititor. Cineva spunea că a abandonat-o și i-a dat o stea din cauza numeroaselor clișee. Eu i-am dat trei stele pentru că m-a amuzat teribil de multe ori și am ajuns să o consider o satiră excelent scrisă de unul dintre cei mai talentați scriitori ai ultimilor două decenii. Cu premiile Hugo, Nebula și Locus la activ, „Sindicatul Polițiștilor Idiș” este SF doar prin premisă, fiind totodată un excelent roman polițist, care suferă însă din cauza ambițiilor prea mari ale autorului: într-un final, parcă n-ar fi nici cal, nici măgar, nici suficient de SF, nici polițist clasic, nici satiră, ci un amalgam de genuri care nu reușesc să se contopească mai ales din cauza numeroaselor paranteze cu povești istorice despre șah, despre evrei, despre rabini, despre piloți, despre partide de șah memorabile, despre încrucișări genetice la vite și multe, multe altele. M-a obosit, recunosc, dar m-a și amuzat de multe ori. M-au uimit cunoștințele autorului despre atât de multe domenii și m-a făcut să îl admir pentru munca depusă în vederea găsirii atâtor informații pentru scrierea acestei povești, dar m-a și obosit din cauza cantităților colosale de apă bătută-n piuă.
Puncte tari: o istorie alternativă care se încadrează atât de bine în contextul istoric încât cine nu știe un pic de istorie nici nu și-ar putea da seama ce-i inventat și ce nu (bine, treaba cu bombardarea și distrugerea totală a statului Israel știe toată lumea că nu-i adevărată). M-au amuzat teribil numele inventate (nu toate inventate, totuși) de autor (Cashdollar, printre altele) și anumite situații. O poveste polițistă care stă în picioare foarte bine, un personaj solid, chiar dacă sunt câteva clișee deranjante (sau poate tocmai asta a fost intenția autorului) și câteva întrebări pe care sunt sigur că mulți și le-au pus de-a lungul anilor: Sunt evreii un popor deosebit? Chiar au o putere (nu neapărat financiară) atât de mare încât sunt în stare să conducă lumea din umbră? Ei să fie cei din rândul cărora să se ridice un nou Mesia? Și ce va fi de făcut după venirea acestuia?
Puncte slabe: o poveste prea alambicată și prea greu de urmărit ca să reprezinte o lectură ușoară. Prea greu de digerat tot ce critică voalat autorul, iar amestecul de genuri îngreunează și el cititul. Multe, foarte multe personaje, ale căror nume le-am și uitat deja (nu neapărat vina autorului, ci și a mea, dar parcă prea sunt multe), iar după crima de la început, chiar pe prima pagină, nu se mai petrece mai nimic o lungă bucată din poveste. Avem însă parte de foarte multe detalii despre lumea șahului (n-am timp și nici voință să verific dacă sunt toate adevărate sau nu). Și parcă nici așa de avid de învățare a limbii idiș nu sunt încât să rețin multitudinea de termeni menționați de autor.
Concluzii: o poveste bine scrisă, cu mult potențial, păcat că autorul a vrut prea multe de la ea și s-a pierdut în detalii mai mult sau mai puțin relevante. Bine, toate burțile despre istoria șahului au până la urmă sens, dar de ce să strici o poveste de altfel foarte interesantă? Păcat de premiile luate (din ce-am cercetat pe net – celelalte nominalizate le găsiți aici, aici și aici – a fost un an cam sărac în apariții de soi, astfel încât consider că a luat premiile cartea cu cele mai multe șanse la premii, nu cea mai bună dintre cele mai bune – na, c-am zis și p-asta!). O bilă albă pentru excelenta traducere, foarte fluentă în ciuda ploii de termeni idiș cu care ne-a binecuvântat autorul, crezând că ne face un bine. Probabil c-ar fi trebuit să scrie pe pagina a treia „traducere din limbile engleză și ebraică de Iulia Dromereschi, cu o excelentă redactare de Diana Marin-Caea”.
PS: poveștile despre ororile îndurate de anumite personaje în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sunt cutremurătoare, iar cel mai elocvent exemplu îl prezintă povestea tatălui lui Meyer Landsman, el însuși un șahist strălucit care-a suferit enorm din cauza sechelelor rămase.
Posted by Liviu