Ce Citește Liviu 31: Richard Morgan – Omul Negru

Richard Morgan – Omul Negru (Black Man/Thirteen, 2007) 856p., 2 Volume, HC, Paladin, București, 2014, Colecția SF/ Paladin Black Pocket Sci-Fi, Trad. Roxana Brînceanu, Red. Diana Marin-Caea

Premii: Arthur C. Clarke 2008

Nominalizări: British Science Fiction Association 2008

Mărturisesc că cyberpunkul nu este cel mai agreat subgen al SF-ului pentru mine. Am crezut că va fi așa, căci mi-au plăcut computerele de mic, însă când am făcut cunoștință cu povestirile lui William Gibson din volumul Chrome, am constatat că nu sunt genul meu. Și de atunci am cam fugit de acest subgen, care totuși a dat literaturii speculative câteva bijuterii de-a lungul timpului. Încă n-am citit romanul care a pus pe harta SF-ului subgenul cyberpunk – evident, este vorba despre Neuromantul – dar o s-o fac cât de curând. Nu mică mi-a fost mirarea când, după ce am început să citesc Omul Negru, al britanicului Rihard Morgan, mi-am dat seama că este un roman care o să-mi placă. 

Despre ce este vorba în el: este începutul secolului XX și lumea este un pic diferită față de cum o știm noi astăzi; bine, problemele sunt celeași, cu bogați care sunt prea bogați și care cred că pot face orice din cauză că sunt bogați și nu-i poate atinge nimeni, și cu săraci care sunt prea săraci și, de aceea, nu sunt luați în seamă de nimeni. Undeva la mijloc sunt cei care-și fac treaba, care intervin în conflictele celor mari pentru a le rezolva problemele și, uneori, pentru a face un pic de dreptate. Corporațiile conduc lumea, America de Nord este divizată, dar și acolo sunt ori oameni foarte bogați, ori oameni foarte săraci, care sar gardul de sârmă ghimpată pentru oportunitatea de a munci pentru cei foarte bogați. Planeta Marte a fost terraformată ridicol de ușor, cu ajutorul nanotehnologiei, care a transformat-o pentru a deveni locuibilă pentru oameni. Însă nimeni nu se înghesuie să plece acolo pentru un trai mai bun, ci mai degrabă preferă să rămână pe Pământ, în așteptarea unui viitor mai roz. Așa că Marte a devenit un fel de exil pentru variantele Treisprezece, un fel de supraoameni modificați pentru a deveni soldații perfecți, dar care au fost atât de perfecți, încât i-au îngrozit pe oamenii obișnuiți, așa că aceștia s-au hotărât că acești supraoameni sunt prea periculoși pentru a umbla sub cerul liber, nesupravegheați și neîngrădiți. Așa că s-a decis că aceștia trebuie deportați pe Marte. Însă Marte nu mai are farmecul acela de Planetă Roșie miseterioasă, ci îi face s-o ia razna de plictiseală sau de singurătate chiar și pe vestiții Treisprezece, cei fără sentimente, milă, compasiune sau pic de omenie în ei.

Cei mai faimoși Treisprezece sunt însă cei care n-au ales nici calea exilului, nici să se ascundă și să se piardă în peisaj, sperând să rămână nedescoperiți, ci să devină vânători de variante Treisprezece, ei alergând prin lumea largă după ceilalți Treisprezece care nu vor pe Marte. Un astfel de vânător de… Treisprezece este Carl Marsalis, un britanic de culoare ce va trebui să prindă criminalul criminalilor: o variantă Treisprezece ce a evadat cu ajutorul unui hacker și a unei familii de mafioți de pe continentul Sud-American tocmai de pe Marte, într-o navetă cu echipajul criogenizat, echipaj care i-a servit acestui psihopat, pe nume Merrin, drept mic-dejun, prânz și cină. Și pe care apoi, când a ajuns pe Pământ, i-a hăcuit în mici bucățele, pe care le-a împrăștiat prin toată naveta. Dar după ce a ajuns pe Pământ nu s-a ascuns în jungla amazoniană, ci a venit incognito în America de Nord și a început să omoare oameni aparent fără nicio legătură între ei. Iar Carl trebuie să facă echipă cu o fostă polițistă turcoaică, crescută la New York, pentru a-l prinde pe Merrin. Un lucru deosebit de dificil, pentru că nici Marsalis nu e ușă de biserică: în primul rând trebuie scos din închisoare, pentru că lista păcatelor sale este lungă cât o zi de post. Iar ancheta și următirea lui Merrin se va desfășura pe tot mapamondul, din vârful Munților Anzi și până la Istanbul, trecând prin New York și prin împrejurimile acestuia.

Mi-am dat seama, pe măsură ce înaintam în poveste și autorul începea să divagheze cale de două-trei pagini alături de subiect, că nu voi avea de-a face doar cu un roman cyberpunk. De fapt, elementele specifice subgenului sunt prea puțin prezente. Avem mai degrabă de-a face cu o serie de comentarii și de concluzii la care autorul a ajuns parcurgând câteva tratate de sociologie și de științe politice, pe care el le inserează cu abilitate în cadrul unui thriller futurist plin de crime atroce, de oameni care se chinuie unul pe altul, de nedreptăți strigătoare la cer, un roman ce-ți va provoca tristețe și amărăciune dacă vei sta să te gândești prea mult la implicațiile sale. Pentru că nici Marsalis nu este un personaj pe care poți să-l placi. Este atât de departe de o ființă umană (cu mici excepții, iar aici cred că autorul încearcă să ne facă să empatizăm cu el, dar și să-i ofere acestuia o motivație pentru a merge mai departe), încât chiar că te miri de ce a fost creat în primul rând. Apoi îți dai seama că războiul este cea mai mare fabrică de bani pentru cine știe să tragă sforile, iar mijloacele prin care acești oameni sunt dispuși să facă bani sunt cinice și pline de inventivitate. Iar unul dintre mijloace este crearea unor supersoldați care sunt apoi aruncați la groapa de gunoi a lumii. Ce i-aș reproșa romanului este lungimea excesivă și densitatea prea mare, care îngreunează mult lectura, iar ediției românești i-aș reproșa coperta, care este la fel de inexpresivă ca și imaginea pe care o am eu în minte pentru chipul lui Carl Marsalis și pentru personalitatea sa.

Posted by Liviu