Autori Romani de SF: AUREL CARASEL

Deunazi rascolind prin biblioteca am dat de doua antologii care mi-au rascolit amintiri placute, „Timpul Eroilor” si „Alte Lumi, Alte Legende” dar si mai tare am fost impresionat de urmatoarea carte care va sa vina la editura Eagle in regia maestrului AUREL CARASEL, de fapt de fragmentul primit pentru publicare pe blogul FANSF, fragment care stirneste curiozitatea si pofta de a citi FANTASY romanesc.

Cartea se va numi POVESTI DE PE MUNTELE GOLIA iar imaginea de mai sus face parte din grafica povestii Piticul Dindin si cartea fermecata:

Acesta este un fragment de poveste. Un fragment al uneia din cele zece poveşti care alcătuiesc geografia mitică a Muntelui Golia, pe pantele căruia se deschid Porţile celor nouă Lumi ale Creaţiei Primordiale. De aici, au pornit spre fruntariile Lumii ielele, pricolicii, uriaşii, dragonii, duhurile, walkiriile, piticii, gnomii, magii, inorogii, hobbiţii, elfii, animalele vorbitoare, zânişoarele, precum şi alte fiinţe de poveste.
Cele zece poveşti sunt tot atâtea cioburi ale Lumii dintâi. Între cele două vârfuri semeţe ale Muntelui Golia, Zăganul şi Taiţa, se vor fi petrecut multe lucruri minunate, misterioase şi înfricoşătoare, despre care Lumea Oamenilor de-abia a început să afle.

Piticul Dindin si cartea fermecata

de Aurel Carasel

Fragment
(…)
Dindin se înclină până la pământ şi ieşi de-a-nderetelea din sala tronului. Mai-marele-slujitorilor îl conduse până la porţile palatului şi-i dădu un felinar, ca să vadă mai uşor pe unde păşeşte. Afară, ploaia începuse din nou să răpăiască pe acoperişuri, dar la han, în sala de primire, focul din cămin troznea cu putere, învăluind un trunchi întreg de copac şi făcând să sară stropi de untură din fripturile înfipte în ţepuşe. Pentru un grăunte de aur cât firul de nisip, hangiul le aduse în cameră la toţi trei bucăţi de carne prăjită, o pâine de secară mare cât masa şi o carafă de mied rece.
Cei trei îşi înşelară foamea, apoi piticul începu să le spună în ce fel a decurs întâlnirea cu împăratul Zorilă. Le povesti şi ce fel de înţelegere făcuse cu el şi-i întrebă dacă nu vor să-l însoţească în aventura în care se angajase, ca tovarăşi cu drepturi egale la aurul din desagă.
-Tu, băiatule, ne făgăduieşti nouă ceea ce nici tu nu ai încă, râse spiriduşul şi clătină din cap. Dar să fie aşa cum doreşti, pentru că oricum nu am ce să fac într-o noapte care nu se mai termină. Niţică mişcare nu strică, la atâta somn de moarte în care zace lumea asta.
Elful se mai gândi o vreme, în timp ce mesteca vârtos din pâinea de secară, pentru că neamul lor nu mânca defel carne, iar apoi dădu din cap, în semn că era de acord să-i însoţească.
-Păi, atunci, buna-cuviinţă cere ca să facem cunoştinţă cu adevărat, ca viitori tovarăşi de călătorie, mai ales că ea nu se va dovedi fără primejdii. Eu sunt, aşa cum am mai spus, Dindin din neamul Lumenor, al piticilor de pădure.
-Grimnismal, din neamul Fimafeng, spiriduş al luminii, se recomandă bătrânelul din spatele pipei. Să înţelegem din asta că l-ai minţit pe împăratul şi că nu ai omorât lighioana de pricolici, aşa-i?
-Vanir sunt, spuse elful cel blond, fără să mai aştepte răspunsul piticului. Din familia Elfilor de Miazăzi.
-L-am minţit numai puţin pe împărat, este adevărat, dar cred că ştiu unde se află, totuşi, astrele ascunse. Pentru că tot atât de adevărat este şi faptul că familia Lumenor se luptă de secole cu clanul Pricolicilor Negri, care trăiesc pe muntele Golia, şi că bătrânii noştri povestesc că unul dintre ei a fost plecat odată, tare demult, în lumea oamenilor, de unde a adus o ladă uriaşă de fier, bine ferecată, pe care a vârât-o în inima muntelui. Dacă este aşa, atunci acolo zac şi acum stelele, soarele şi luna de pe cerul acestei lumi, pe care noi va trebui să le aducem înapoi.
Terminară de băut miedul, fumară din tutunul spiriduşului şi se sfătuiră îndelung. Aproape de sfârşit, Vanir îşi frecă urechea ascuţită, ascunsă în spatele şuviţelor blonde de păr, şi spuse cu glas rar:
-Ne trebuie o călăuză.
-O călăuză? Pentru ce?
-Singur ai spus că dincolo de Valea Marelui Sar este o prăpastie nesfârşită, locuită doar de zgripsori. Că muntele Golia este capătul lumii şi că nicio fiinţă din Pădurea-Verde nu ar putea ajunge acolo.
-Aşa am spus, da, se arătă de acord piticul. Dar e foarte adevărat şi faptul că niciun locuitor din Pădurea-Verde nu a încercat asta, pentru că nu a avut nevoie. Şi unde să găsim noi o călăuză, care să ştie un alt drum către muntele Golia?
-În cetatea aceasta, trăieşte un om, al cărui străbun, Greuceanu, a urcat pe muntele acela şi a mai adus odată soarele, luna şi stelele, furate pe atunci de o familie de zmei. Dafin este numele lui şi, pentru că este sărac lipit, ne va duce în acel loc pentru o plată bună.
Căzură de acord cât să-l plătească, apoi se culcară şi dormiră duşi până la cel de-al doilea cântat al cocoşilor.
Dafin locuia într-o colibă, chiar lângă poarta de la apus a cetăţii. Era un bărbat înalt şi puternic, cu părul negru şi faţa acoperită de o barbă mare. Le-a ascultat păsul chiar în prag, s-a gândit un timp, apoi le-a spus că el nu fusese niciodată pe acel munte îndepărtat, iar firul drumului îl ştia numai din poveştile bunicului său. Dar că s-ar încumeta să-i însoţească până acolo, dacă ar fi existat chiar şi numai o umbră de speranţă, ca să aducă astrele înapoi, pe boltă. Aşa că îşi luă bâta din spatele colibei, legă uşa cu o sfoară şi îi însoţi înapoi la han, pentru ca tovarăşii săi să-şi poate lua de acolo lucrurile.
Când porniră către poarta dinspre răsărit, ploaia începu să şfichiuie din nou, aşa că Dafin le luă el toţi desagii la spinare, pentru ca să poată să se acopere cu mantalele de vreme rea şi să ţină pasul cu el. Şi merseră aşa până când socotiră ei că a venit vremea prânzului, apoi se aşezară la adăpostul unui copac uscat, făcură din mantale un acoperiş şi mâncară din pita şi din slana hangiului până ce se săturară. Când porniră din nou, ploaia se opri şi o geană de lumină cenuşie păru să se năzărească spre linia orizontului.
Şi iar merseră pe drumul acela plin de gropi şi de apă, mai glumind şi mai povestind fiecare amintiri din lumile de prin care veniseră. Când geana de lumină se făcu nevăzută, se traseră lângă un pietroi mare, se vârâră unii în alţii şi adormiră dârdâind de frig şi de umezeală.
A doua zi, mâncară în fugă şi porniră iar la drum. Dar după ce făcură câteva sute de paşi, omul cu felinarul o luă spre dreapta. Şi merseră până când ghiorăiturile burţilor le arătară că sosise vremea mesei. După ce le astâmpărară, Dafin se răsuci iar către dreapta şi luminiţa din faţă reapăru, mai puternică şi, parcă, sângerie.
În cea de-a treia zi, ea se transformă într-o vâlvătaie roşietică şi putură să stingă felinarul şi să vadă, în sfârşit, pe unde calcă. În ziua a patra, se răsuciră spre stânga, apoi din nou spre dreapta, iar lumina acoperi jumătate din cer şi îşi putură, în sfârşit, vedea feţele. Aproape de seară, ajunseră la marginea unei păduri uscate, care se întindea cât vedeai cu ochii. Hotărâră să se oprească şi să facă un foc mare, la care să-şi usuce hainele şi să îşi încălzească bruma de merinde ce le mai rămăsese pe fundul traistelor.
Când terminară cu treaba, se traseră mai aproape de vatră şi se puseră la taină.
-Mai avem mult de mers? întrebă Dindin, în timp ce se străduia să aprindă tutunul din pipă.
-De aici, povestea spune că musai să mergem numai pe poala pădurii, spre răsărit, iar acolo unde aceasta se lasă brusc spre apus vom găsi un drum lat, cu pavele din piatră, făcut de moşii unor uriaşi ce au trăit aici în străvechime. Drumul acela ne va scoate la poalele muntelui. Dar nu pot să ştiu câte zile mai avem de făcut până acolo. Singur Greuceanul, străbunul acela al meu, ar fi putut să ştie, pentru că, de la el încoace, nimeni nu a mai străbătut calea asta.
Grimnismal din neamul Fimafeng tuşi, îşi drese glasul şi i se adresă lui Dindin :
-Spui că neamul Lumenor s-a înfruntat adesea cu Pricolicii Negri. Trebuie să ne spui cum arată, ca să ştim cu cine ne vom lupta odată ajunşi acolo.
-Pricoliciul este un duh rău, întrupat în corpul unui om, acoperit de păr şi cu o coadă mare în dos. Se spune că s-ar fi născut din împerecherea necurată a oamenilor cu taurii-de-mlaştină. Nu are coarne, dar are gheare puternice, în stare să te despice în două, dacă te nimereşte. Umblă singuri şi numai noaptea, de aceea fură astrele lumilor pe care vor să le bântuie. Fug de lumina focului, dar nu poţi să-i alungi prea departe cu ea, pentru că se transformă în lupi şi dau târcoale locului, până ce se stinge focul şi te ia somnul. Te omoară şi-ţi mănâncă numai stomacul şi inima.
-Şi cum naiba a reuşit el să fure luna, soarele şi stelele de pe cer, dacă nu are aripi?! se miră omul. Când le-au luat zmeii, a mai fost de înţeles, pentru că ei aveau două perechi de aripi şi zburau iute şi înalt ca vulturii.
-Nu ştiu, ridică din umeri piticul. Eu am auzit de prădăciunea aceasta când am intrat în cetatea voastră.
-Vanir poate să răspundă la întrebare.
Elful îşi scărpină urechea dreaptă.
-Păi tu de unde ştii, că doar nu vei fi trăit pe vremea aceea!
Elful înclină din cap.
-Ba da. Dar eram foarte mic. Un elf poate să trăiască şi o mie de ani de-ai oamenilor, dacă nu este ucis în luptă şi dacă, din vreme în vreme, se întoarce în Alfheim, ca să-şi ia energie din pământul sfânt.
Tăcu o vreme şi-şi privi palmele albe ca laptele.
-Şi Vanir îţi răspunde la întrebare. Elfii au o ştiinţă secretă, numită Aesir, iar ştiinţa aceasta poate să răspundă la orice întrebare. Vanir a întrebat-o pe Aesir cum au furat pricolicii astrele din mai multe lumi şi a aflat răspunsul.
Spiriduşul trase un fum din lulea.
-Ei, cum?
-Există nouă lumi, pe acest pământ, dar adevărată nu este decât una, aceea a muntelui Golia, unde, la începuturi, s-au aflat rădăcinile a toate câte există acum. Elfii de la Miazăzi au trăit la început în Valea Marelui Sar, într-o lume numai a elfilor, aşa cum piticii din neamul Lumenor au avut teritoriul lor unic în galeriile din pântecul muntelui Golia. Apoi, a venit însă uriaşul Loki, care s-a bătut cu stăpânul elfilor, Nidavellir, şi în ura lui turbată a izbit tăriile cerului cu ghioaga şi a sfărâmat-o în mai multe bucăţi. Aşa au apărut celelalte opt lumi, care sunt reflexii ale primeia. Primul care a furat astrele dintr-una din astfel de lumi-oglindă a fost zmeul Veiovis, care a vrut să se răzbune, astfel, pe Împăratul Alb pentru că i-a ucis pe unul dintre fraţi. Apoi, au mai fost şi alţii care, cu ajutorul razei negre ţâşnite din ochiul mereu strălucitor al lui Loki, au stins strălucirea astrelor, iar cochiliile lor goale au căzut pe pământ şi au fost culese de hoţi şi duse în ţara lor pentru a fi ascunse.
-Cochilii de stele…! se miră piticul Dindin. Asta înseamnă că trebuie mai întâi să le găsim şi apoi să le lipim înapoi pe cer.
-Nu, clătină din cap Vanir. Este suficient să stingem raza neagră, ochiul care le ţine seci şi fără rost pe pământ, iară ele se vor ridica singure şi strălucitoare la locul lor. Pentru că ele nu sunt adevărate, ci numai imagini ale celor vii din singura lume reală.
-Şi pricolicii?
-Pentru ei avem ghioaga! râse gros Dafin şi o agită deasupra capului.
-Şi arcul meu ce nu-i greşeşte ţinta, adăugă elful.
-Iar spiriduşii cunosc multe vrăji, care pot să fie de folos într-o confruntare.
-Atunci, la culcare, pentru că mâine s-ar putea să ajungem în preajma muntelui şi se cuvine să fim odihniţi, hotărî Dafin şi se trânti pe crengile uscate din apropierea vetrei.
Când se sculară, vârful muntelui Golia strălucea în întuneric, ca şi cum ar fi fost acoperit de o pulbere sclipitoare de zăpadă. Îşi strânseră lucrurile, îşi potriviră armele, să le fie la îndemână, şi o porniră la drum, unul în spatele altuia. Primul era Dindin, cu o făclie fumegândă în mâini, iar şirul îl încheia omul Dafin, cu ghioaga pe umăr şi cu felinarul aprins la şold.
Calea se făcuse din ce în ce mai rea, iar printre dalele sparte, care-şi ridicau colţurile în sus, rănind degetele de la picioare, creşteau smocuri de iarbă-mare, cu frunze tăioase şi flori greu mirositoare. Trebuia să se sprijine unul pe altul, atunci când se împiedicau, şi să ţină aproape, ca să nu fie luaţi prin surprindere, în cazul vreunui atac.
Iar acesta veni, chiar când se opriseră pentru primul popas, la poalele unei coline, pe vârful căreia străjuiau, triste, ruinele unui turn solitar. Urlete izbucniseră din toate părţile, lugubre, şi se treziseră înconjuraţi de şapte pricolici, cu colţii sângerii ridicaţi către lumina sclipitoare de pe vârful îndepărtat al muntelui. Primul îşi venise în fire Dafin, care începuse să izbească cu putere în întunericul nopţii cu ghioaga. Apoi elful azvârli două săgeţi una după alta, mai înainte ca un pricolici să sară asupra lui şi să-l trântească la pământ. Dindin reuşise să scoată cuţitul din desagă şi se repezise la el, lovindu-l de mai multe ori în spate. Dar lama alunecă pe blana deasă şi nu ştiu dacă reuşise să îl rănească sau nu.
Apoi omul fu copleşit de trei trupuri mătăhăloase şi se rostogoli la vale împreună cu ele, icnind şi înjurând gros, iar piticul fu izbit de una din labele pricoliciului căzut peste elf şi azvârlit într-un pietroi. Icni şi simţi că-şi pierde răsuflarea. Crezu că acela va fi sfârşitul şi închise ochii, încredinţat că, în clipa următoare, va simţi colţii pricoliciului pe gât. Auzi însă pocnetul unei explozii şi vaierele răguşite ale dihăniilor. Când ridică pleoapele, lumina albă, strălucitoare, se stingea odată cu flăcările. Grimnismal răsucea o creangă în jărăgaiul roşietic şi mormăia cuvintele unei vrăji.
Pricolicii dispăruseră cu toţii. Vanir se ridică dintr-un salt şi îşi duse mâna la gât. Degetele i se înroşiră de sânge. Se sprijini de pietroiul lângă care aterizase piticul. Dafin nu se vedea nicăieri. Spiriduşul strigă de câteva ori după el, apoi renunţă şi se apropie să-i cerceteze pe cei doi. Îi pipăi coastele lui Dindin, apoi îi făcu elfului o legătură cu sare şi o aplică pe rană.-Pentru rana ta trebuie să aşteptăm să vină zorii şi să sperăm că vom ajunge la poalele muntelui. Numai acolo creşte volbura-trifoi, a cărei floare, numită “sângerete”, poate să dizolve balele otrăvitoare ale unui pricolici. O să te simţi cam rău, elfule, până când voi aplica tratamentul pe rană, şi n-o să mai ai putere să mergi. Va trebui să te cărăm în spate.
La scurt timp, îşi făcu apariţia şi Dafin, ocolind nişte tufe uscate de rogoz. Le spuse că a luat urmele de sânge şi că a găsit un pricolici mort printre ruinele turnului. Ca să fie sigur că nu se preface, îi zdrobise capul cu ghioaga, apoi îi despărţise capul de trup şi îl îngropase sub nişte pietre. Dar urmele de sânge duceau mai departe, în direcţia muntelui.