INVITATIE la SINGUR PE ORMUZA

INVITAŢIE

Ziua de sâmbătă 28 mai este o zi plină la Bookfest, din punctul meu de vedere.

La ora 12.30 am o lansare a volumului Lumea lui Waldemar, la editura TRITONIC (volumul va fi prezentat publicului în calitate de câştigător al premiului Ion Hobana, acordat de ASB şi SRSFF).

La ora 14, la editura Millennium Books, va avea loc lansarea volumului de povestiri Singur pe Ormuza.

Iar la ora 17, la Eagle Publishing House, va avea loc o sesiune de autografe pentru volumule publicate până acum. Voi fi şi eu acolo, pentru cei care doresc autografe pe ediţia a II-a a romanului Trip-tic.

M-aş bucura ca la aceste evenimente să-i am alături pe prietenii mei.

Vă aştept,

Liviu Radu

Simbata 28 mai la pavilionul C2 , standul C32 la ora 14.00 va invit sa veniti la standul editurii MILLENNIUM BOOKS unde se vor lansa cele mai tari carti de SF&F din Romania

Cu acordul autorului iata un fragment din antologia de povestiri SINGUR PE ORMUZA de LIVIU RADU , regele prozei scurte sf romanesti:

Singur pe Ormuza

Nu fuseseră întinse covoare roşii şi nimeni nu chemase vreo fanfară, deşi momentul în sine reprezenta ceva incredibil: un om păşise pe Ormuza! În mod normal, chestia asta ar fi trebuit mediatizată, popularizată, făcută cunoscută întregului univers.

Fiind vorba de mine însă, nu mă mira absolut deloc. Doar eu puteam face un lucru unic, inimaginabil chiar, fără să afle nimeni. De fapt, de ştiut, ştiau destui: şefii mei, conducătorii Ormuzei… Persoane discrete, bine plasate, care vor păstra evenimentul doar pentru ele, după ce-l vor fi înregistrat în arhive secrete la care publicul va avea acces peste o sută de ani. Când nu va mai prezenta interes…

Mă uitam în jur, în timp ce mergeam pe solul pietros, alunecos.

Cât vedeai cu ochii, stânci lustruite de ploile acide între care se strânseseră băltoace care bolboroseau sumbru. Atmosfera ceţoasă abia dacă te lăsa să vezi ceva. Ici, colo, telci izolaţi, arbori cu trunchiuri pietroase, ca nişte excrescenţe ale solului ce încerca, disperat, să se ridice din arsura acidă…

Un loc dezolant…

Chiar după ce am părăsit platoul neted şi am pătruns în canion unde, la adăpostul streşinilor de piatră, se ghemuiseră tufişuri dese, cu ramuri plate, ca nişte centuri argintii, impresia de deznădejde rămăsese. O planetă ce-ţi producea groază şi silă… Nu-i înţelegeam pe ormuzieni. Să fi fost în locul lor, aş fi făcut orice pentru a părăsi acel tărâm ucigător…

M-am întors şi am privit spre podiş. Îi vedeam doar marginea netedă, lustruită, din pietre sticloase. Am testat baliza pe care o instalasem în mijlocul întinderii pustii. Un semnal scurt, cât să nu alarmez inutil naveta rămasă pe orbită. Am primit răspunsul imediat. Aparatura funcţiona, puteam cere oricând să fiu evacuat de pe planeta asta blestemată.

Am oftat şi m-am cufundat în semiîntunericul ceţos al canionului.

Zilele de marţi îmi purtau ghinion. Poate era doar o impresie, dar la cei care obişnuiseră odată să-şi pună viaţa în joc, asemenea ciudăţenii apăreau des. Erau doar rezultatul încercărilor stupide de a păcăli soarta sau de a o linguşi

În concluzie, marţea nu făceam nimic important. Păstrasem obiceiul şi după ce părăsisem serviciul de front. Îmi începeam treburile luni de la prima oră, când alţii abia îşi reveneau după oboseala distracţiilor din week-end, aşa că marţi îmi permiteam să tândălesc.

Însă în marţea aceea, lucrurile nu depinseseră de mine.

Stăteam în biroul meu mărunt, de pe staţia POLD-99, şi mă făceam că examinez rapoartele de pe terminal. Uşa s-a deschis brusc. În habitaclu a intrat un ofiţer tânăr, înarmat. S-a oprit în faţa mea. În spatele lui, rămaşi în prag, doi soldaţi cu blasterele pregătite. Ofiţerul (am remarcat că era locotenent) m-a întrebat, cu o voce de gheaţă:

-Căpitanul White Joy?

Nu folosise formula „domnule căpitan”…

M-am uitat întrebător spre el. A repetat ce spusese. În aceeaşi formă.

-Scrie pe uşă, am mormăit, uşor iritat.

-Răspunde la întrebare, s-a înfuriat el.

-Da, căpitane, sunt White Joy.

-Din ordin superior,eşti arestat!

Am înlemnit. Nu cred să mai fi existat în tot universul vreo fiinţă care să nu merite, în nici un fel, să fie arestată! – Nu mai aveam de mult ambiţii, nu comisesem niciodată ilegalităţi, nu făcusem nicicând afaceri veroase şi nu provocasem vreodată scandaluri. Munca mea era doar rutină administrativă şi nu trezea invidii; nu mă intersectasem pe traseu cu şefii cei mari şi nici nu mă lăudasem niciodată, nimăniu, că aş putea pune lucrurile la punct…

Eram un nimeni. Cine dracu’ avea interes să aresteze un nimeni?

-Ridică-te! a urlat inutil tânărul. Predă arma!

-N-am nici un fel de armă.

A rămas ca la dentist. A întrebat, căscând ochii, uimit:

-Cum adică, nu ai armă? De ce nu ai armă?

-Amice, războiul s-a terminat demult. Fac doar muncă de intendenţă, pricepi? Ce-mi trebuie mie să port armă? Cea pe care am avut-o, am predat-o acum trei ani. O găseşti la magazie, dacă te interesează.

Mi-a făcut semn să ies pe coridor. Cei doi soldaţi m-au încadrat urgent şi m-au împins spre ascensor. Peste câteva minute mă aflam pe o navetă, îndreptându-ne spre staţia POLD-01.

Staţia POLD-01 era sediul statului-major.

Tropăiam pe pietrele lustruite de acizi. Mă strecuram printre ceţurile greoaie ale Ormuzei, privind la acele indicatorului fixat pe antebraţ… Noroc că tălpile costumului aveau aderenţa necesară. Nu mai purtasem un costum de desant de… douăzeci de ani? Mda, cam de douăzeci de ani… Nici nu credeam să mai existe asemenea relicve în dotarea armatei…

Douăzeci de ani, o viaţă de om… Nebunia tinereţii, entuziasmul sacrificiului… Umanitatea era în pericol, spuneau buletinele de ştiri şi, fiecare avea datoria s-o apere… Ormuzienii cei criminali, care ne doreau pieirea… Asta spuneau ştirile, iar noi le credeam. Suportam din plin naivitatea vârstei şi propaganda de rigoare. Prostii!

Fusesem printre cei ce se oferiseră victime de bună voie. Carne de tun, asta eram. Nimerisem pe mâna sergentului Witt, care ne fugărise (pe mine şi pe ceilalţi din pluton) până ne scosese idealismul din cap.

Doamne, nu crezusem vreodată că aş putea urî pe cineva atât de cumplit pe cât îl urâsem pe sergentul Witt! Instrucţie cât cuprinde, alergătură cu tot echipamentul în spinare… Şi cât echipament avea de cărat un biet infanterist stelar!

Acum, la atâţia ani după evenimente, cred că am rămas unul dintre puţinii veterani care au luat contact cu armamentul destinat ormuzienilor sub toate formele sale.

La început, echipament relativ uşor: un combinezon ermetic, rezervorul de oxigen şi laserul… Amărâţii care avuseseră ghinionul să-l poarte fuseseră victime sigure. Orice schijă prăpădite, orice fascicul laser le găurea combinezonul iar ei piereau instantaneu, în vidul cosmic sau în atmosfera otrăvită a vreunei plante. Mai mult, un asemenea echipament avea doar o autonomie redusă, de câteva ore…

Mă amuzasem, mai târziu, găsind prin arhive filme şi cărţi din perioada antebelică, de dinaintea expansiunii… Pe atunci, oamenii îşi imaginau că majoritatea planetelor aveau atmosferă respirabilă, că luptele din cosmos semănau cu cele de pe Pământ – fugăreli între navete spaţiale, aidoma bătăliilor aviatice de la sfârşitul secolului al XX-lea, şi încăierări între soldaţi pe jumătate despuiaţi, cu benzi de cartuşe atârnate de gât, ca în jungla vietnameză…

Rahat! Războiul însemnase cu totul altceva. Acţionai într-un mediu care nu semăna niciodată cu cel terestru. Cea mai mică defecţiune a costumului însemna moartea instantanee. Aşa că s-a trecut la folosirea vehiculelor blindate. Foarte bune în luptele de suprafaţă, dar fără utilitate în coclaurii prin care se strecurau ormuzienii, obişnuiţi cu canioane, tunele, văi şi trecători înguste. Şi totul se spărgea în capul bietului infanterist. Ascultătorul infanterist. Care căra în spinare un munte de echipament: costumul blindat, care nu rezista niciodată la schije; armament cât mai mult şi mai divers; alimente. Şi fecale. Da, multe fecale, pentru că misiunile de cercetare

şi distrugere durau zile în şir. Aşa că, căcai în costum. După un timp, cu toată instalaţia de reciclare a aerului, puţeai ca dracu’.

Mai târziu, după ce Witt făcuse din noi soldaţi, ne spusese:

-Războiul e un căcat! Miroase a căcat! Soldatul cară în spate un sac cu muniţii şi între picioare un sac cu căcat! Ăsta-i adevărul, iar cine nu mă crede, să plece pe întinderile de piatră ale Spelbei, să execute o misiune de-o săptămână!

Când ajungeam la bază, puţeam ca o hazna. Târfele îşi puneau filtre în nări, cu toate că ne spălasem zdravăn. Însă mirosul pătrunsese adânc prin pori în trupurile noastre. Părea că nu va mai ieşi nicicând… Eroii naţiunii put. Întotdeauna. Sunt buni să-i admiri de la distanţă, nu să te culci cu ei. Witt avusese dreptate. Războiul e un căcat.

Când am ajuns la staţia POLD-01, m-a preluat o altă echipă. Ofiţerii îmbrăcaţi în uniforme curate, albastre, m-au condus prin coridoarele întortocheate, puternic luminate. Ca de obicei, şefii nu făceau economie de energie… În cele din urmă m-au împins pe o uşă şi mi-au făcut semn să mă aşez pe scaun.

M-am supus, buimac. Ce dracu’ voiau de la mine?

Am aflat imediat.

Pe o uşă laterală au intrat cinci indivizi, în uniforme elegante.

M-am ridicat. Unul dintre ei, a cărui figură îmi părea cunoscută, mi-a zis cu o voce rece, dispreţuitoare:

-Te afli în faţa Tribunalului militar special. Sunt generalul Nolsen, preşedintele curţii.

Apoi i-a înşirat iute pe ceilalţi: maiorii Kold şi Mortimer, membrii ai Curţii; căpitanul Johansen, grefierul; căpitanul McIntyre, apărătorul meu.

Ne-am aşezat. Eram deja nervos. Aşteptam, cu capsa pusă, să aflu ce acuzaţii aveau de gând să-mi aducă. Am aflat îndată.

-Conform dovezilor existente în dosar, căpitanul Joy este acuzat de înaltă trădare.

Parcă mi-a căzut cerul în cap. De unde dracu’ trădare? De ani de zile ţineam evidenţa lenjeriei scoase din uz. Grozave informaţii! Şi chiar dacă ar fi folosit cuiva, cui să le vând? Confederaţia Umană nu mai purta de multă vreme război cu nimeni. Duşmanii noştri de altădată, ormuzienii, încheiaseră între timp o alianţă cu noi… Atunci?

-Solicit să studiez dosarul, pentru a-mi pregăti apărarea, m-am trezit spunând.

-Documentele sunt secrete, nu-ţi pot fi încredinţate. Au fost studiate de apărătorul ce ţi-a fost desemnat din oficiu.

-Înţeleg că sunt deja condamnat. Şi că n-o să cunosc niciodată adevăratul motiv.

Cei doi maiori s-au privit stânjeniţi şi au ridicat din umeri. Nolsen m-a privit aspru:

-Nu ţi s-a acordat dreptul de a vorbi!

-Ba am să vorbesc, d-le general! Cunosc procedura foarte bine! Nu aveţi cum să mă declaraţi vinovat! Toată povestea asta e o înscenare! Vreţi să mă scoateţi ţap ispăşitor pentru cine ştie ce porcărie! Nu marşez. Spuneţi-mi de ce sunt acuzat şi mai vorbim.

Nolsen i-a făcut semn lui Kold, iar acesta a citit, cu voce neutră:

-Acuzatul s-a făcut vinovat de provocarea unor incidente menite să creeze o stare de război între Comunitatea Umană şi Ormuza.

-Cum naiba de am reuşit asta? m-am obrăznicit eu. Trimiţându-le izmenele scoase la reformă?

Kold a tuşit, stânjenit, şi a continuat:

-Acuzatul a contribuit la lansarea pe Ormuza a instalaţiilor automate de distrugere, tip Berserk.

Am rămas pe gânduri. Tipii ăştia nu ştiau că singurele probleme ale unui ofiţer de intendenţă sunt să-şi găsească drumul cu bine prin hăţişul scriptelor birocratice. Cunoşteam legile mai bine ca nimeni altul.

Cele valabile pe timp de război, în mod special.

-Serios? Îmi daţi voie să citez ceva?

N-aveam nevoie de dosare şi documente. Ştiam lucrurile astea pe dinafară. Pe de altă parte, se adunaseră prea mulţi ani de dezamăgire şi amărăciune, ani în care îmi măcinasem nervii, ca să nu înnebunesc.

Mi-am dat drumul, fără să-mi pese de privirile mânioase ale generalului:

-„Războiul cu Ormuza intrase într-o fază de echilibru, în care nici una din părţi nu părea a avea şansă de victorie. Intuiţia genială a unei persoane a înclinat balanţa de partea Comunităţii Umane, prin folosirea potenţialului militar al instalaţiilor automate de distrugere, tip Berserk. Este vorba de generalul Nolsen.” Am citat din manualul de istorie pentru şcolile primare. Dacă folosirea roboţilor Berserk a însemnat un act de trădare, ce caută pricipalul vinovat în fruntea

tribunalului? Iar dacă-i vorba de altceva, dacă aţi intrat într-un rahat din care nu puteţi ieşi, n-ar fi mai corect să schimbaţi tactica? – Lam privit pe Nolsen drept în ochi şi am spus, cu un aer impersonal – Oricum, nu discut cu gunoiul ăsta, care a profitat de naivitatea lui Melchidor! Am să discut cu un şef adevărat, dacă aveţi aşa ceva!

Generalul pălise crunt, iar venele de la tâmple i se umflaseră. A dat să spună ceva, dar s-a stăpânit. I-am rânjit, vesel. Nimerisem! Ceilalţi s-au privit încruntaţi. Apoi, dintr-un difuzor nevăzut a răsunat o voce gravă:

-V-am spus că nu-i un dobitoc! Aduceţi-l la mine!

Restul il gasiti in noua carte a marelui scriitor LIVIU RADU