Titlu original: Isbrytare
Limba originală: suedeză
Traducere: Cristina Ekholm
ISBN: 978-606-40-3041-2
Format: 130 x 200 mm
584 pagini
Preț: 69 lei
Colecția Fiction Connection
VOLUM DIN SERIA Strindberg
O lectură antrenantă și plină de suspans pentru serile friguroase. – EXPRESSEN
„O intrigă ce gonește ca un tren de mare viteză.“ – New York Times Book Review
Kristina Ohlsson, autoare suedeză de romane polițiste de mare succes, a înregistrat vânzări de peste un milion de exemplare la nivel mondial. Seria Strindberg este bestseller absolut în Suedia.
Totul în jur este alb și înghețat, dar August Strindberg este fericit: noul său magazin de antichități are succes, iar el este foarte îndrăgostit. Apoi, într-o noapte geroasă de ianuarie, pacea orășelului Hovenäset este tulburată de un incendiu violent, care distruge două hangare pentru bărci – al lui August și al unui localnic în vârstă, Axel Ehnbom. Polițista Maria Martinsson începe ancheta asupra incendiului, dar nu după mult timp aceasta se transformă într-un dosar de omucidere. Cineva din Hovenäset ascunde secrete întunecate. Pericolul se apropie rapid și din altă direcție, astfel că atât Maria, cât și August devin ținte.
Un cozy crime în care Ohlsson construiește cu măiestrie suspansul, jucându-se cu diferite tehnici de povestire și cronologii, fără a dezvălui niciodată prea multe. – NDR
O poveste incredibil de bine echilibrată. O perspectivă empatică asupra oamenilor pătrunde în roman, iar tu îl devorezi cu bucurie. – SMÅLANDSPOSTEN
La fel ca în primul volum, există multe răsturnări de situație înainte ca adevărul să fie dezvăluit. Kristina Ohlsson este expertă în asta. Chiar când crezi că ai întrezărit adevărul, ea te poartă într-o altă aventură nebunească, lăsându-te uimit. – BOHUSLÄNINGEN
KRISTINA OHLSSON este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună (tradus și la Editura Trei) a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award. Spărgătorul de gheață este al doilea volum al seriei Strindberg.
FRAGMENT
O dată, mama îi luase pe Hillevi și pe Sam să se dea cu sania în parcul Slottsskogen din Göteborg. Sam abia dacă avea un an atunci, iar mama îl cărase în spate. Era intr‑o perioadă în care se simțea destul de bine.
— Cât de frumos a fost! exclamase mama în drum spre casă. Trebuie să repetăm experiența în curând.
Dar nu o mai repetaseră.
Niciodată.
După aproximativ o săptămână, mama se întorsese la vechile obiceiuri. Un alt iubit, o altă petrecere, o altă beție. Și apoi certuri, plânsete și nopți lungi în care Hillevi stătea trează cu Sam lipit de pieptul ei.
Și acum locuiau în Kungshamn, intr‑un apartament sărac mobilat și în care totul părea că se destramă. Hillevi nu voia să se întoarcă în apartament. Prefera de o mie de ori mai mult să locuiască cu Ola la Valberget. S‑ar putea duce chiar la școală, dacă nu mai trebuia să locuiască cu mama ei.
S‑a auzit o bătaie în ușa dormitorului, iar Hillevi s‑a uitat în direcția ei. Nu a intrat nimeni. Așa era Ola. Bătea la ușă, dar nu o deschidea până când ea nu‑l invita să intre.
Intr‑o zi n‑o să‑i mai răspundă, ca să vadă ce se întâmplă.
Sau poate îi zice că vrea să fie lăsată în pace. Probabil că ar lăsa‑o în pace. N‑ar da buzna niciodată în camera ei așa cum face mama.
Hillevi a tras pilota peste genunchi. Mirosea frumos a detergent și balsam de rufe.
— Intră, a strigat ea și ușa s‑a deschis.
— Trebuie să mă duc la serviciu, a explicat Ola. Am sperat că pot să‑mi iau liber și astăzi, dar sunt mulți în concediu medical, așa că șefa mea vrea neapărat să mă duc, măcar pentru câteva ore. Te descurci singură?
Hillevi a dat din cap. Era foarte fericită că Ola nu insistase să se ducă la școală, că înțelesese că trece printr‑o perioadă mai grea.
— E OK.
Ola părea ușurat.
— Îl duc eu pe Sam la grădiniță, a zis el.
Hillevi și‑a dat îngrozită pătura laoparte.
Era nebun?
— Dar nu se poate!
— Trebuie, e nedrept să ai tu grijă de el.
Hillevi a sărit din pat.
— Nu înțelegi ce spun. Nu poate să se ducă acolo. O să‑i sune pe cei de la asistența socială. Îl vor lua.
— Îl vor lua? s‑a mirat Ola. Dar, Hillevi, tu chiar crezi asta? Nu înțelegi că o să fie și mai rău dacă îl ținem acasă?
Ola a oftat.
O să se sature, și‑a zis Hillevi.
Normal că nu o să aibă răbdare cu noi. Are lucruri mai bune de făcut.
De exemplu, să se întâlnească cu un tip.
Nu era ceva ce Ola îi spusese vreodată, dar ea știa că așa stau lucrurile. O auzise pe mama vorbind cu iubiții ei. De parcă era ceva în neregulă să‑ți dorești puțină dragoste.
— Hillevi, trebuie să‑ți spun ceva.
Simțea cum tot trupul ei devine rigid și rece. Acum se va întâmpla. Ola îi va spune că ea și Sam nu mai erau bineveniți în casa lui, că nu mai putea să aibă grijă de ei.
— Pot să spăl vasele. Și să fac curat.
Vocea lui Hillevi era o șoaptă. Ola s‑a încruntat.
— Ce?
— Pot să ajut. Să am grijă de tot. Pot să și gătesc. Chiftele și macaroane și… alte chestii. Pot, Ola. Și pot să mă duc și la școală. Orice.
— Ce vrei să spui?
Hillevi nu se mai putea opri din plâns.
La naiba!
— Te rog, te rog, nu ne izgoni!
Ola a venit spre ea de parcă tocmai îi crescuseră niște aripi. A luat‑o în brațe și a strans‑o tare la piept.
— Ce crezi tu despre mine? Bineînțeles că nu fac asta.
Voi sunteți cel mai bun lucru din viața mea.
Hillevi s‑a lipit de pieptul lui și a început să plângă. Era atât de obosită, atât de supărată și se săturase să fie supărată.
— Tu… trebuia… să‑mi spui… ceva.
Cuvintele îi ieșeau sacadat, exact cum vorbea Sam când era foarte supărat. Dacă o să mai fie vreodată atât de supărat. Și dacă o să înceapă să vorbească din nou, ca lumea.
Ola a indepărtat‑o ușor.
— Voiam să spun că personalul de la grădiniță a făcut deja o reclamație la cei de la asistența socială. Știu asta, pentru că și eu voiam s‑o denunț pe Patricia, căci lucrurile nu mai pot continua așa.
Hillevi a început să plângă și mai tare.
— Și ce se va întâmpla acum?
— Nu știu. Dar în niciun caz nu vă vor obliga să vă mutați de la mine. Sunt totuși un om pe care te poți baza.
I‑a făcut cu ochiul și i‑a zâmbit. Hillevi nu a reușit să‑i zâmbească înapoi.
— Și mama?
— N‑am nicio idee. Nu‑mi răspunde când o sun. Nu vrea să vorbească cu mine.
— Dar ce a spus când te‑ai întâlnit ieri cu ea? E adevărat că Sam a văzut incendiul ăla?
Ola s‑a întristat.
— Ea spune că nu, că a fost în Uddevalla, dar… nu o cred.
Deloc.
Nici eu, și‑a zis Hillevi.
Toate aceste minciuni. Mama nu putea spune niciodată adevărul. Niciodată.
Lui Hillevi nu‑i plăcea deloc lucrul ăsta. Dacă ar fi avut dovada că Sam văzuse incendiul, atunci minciunile s‑ar fi terminat. Cel puțin de data asta. Merita, Hillevi
știa asta.
Pentru că Sam nu era bine, mama ei trebuia să înceteze, să nu mai distrugă totul. Era nevoie ca cineva să demonstreze că ea minte. Asta ar fi ajutat foarte mult. Să spună că mama fusese la Hovenäset în timpul incendiului.
— Am plecat, a spus Ola. Încerc să vin acasă cât de repede pot. Mă suni dacă ai nevoie de ceva. O să fiu în Kungshamn, Väjern și Hunnebostrand astăzi, așa că nu sunt departe. Și dacă nu răspund, poți să suni în centrală.
Ei știu exact unde sunt.
Hillevi s‑a așezat la marginea patului. Cineva ar trebui să știe exact unde se află și mama ei.
— Cum de știu? a întrebat ea. Ți‑au pus un cip în cap?
Ola a început să râdă.
— Nu, mă urmăresc printr‑o aplicație. Te sun mai târziu. După câteva secunde a auzit ușa de la intrare trantindu‑se.
Mă urmăresc printr‑o aplicație.
Hillevi și‑a simțit inima bătând atât de tare încât aproape o durea.
Desigur! Cât de proastă putea să fie? De ce nu se gândise la asta mai devreme?
Și‑a tras puloverul gros pe cap cu mâinile uscate și mișcări stângace. Acum știa cum să demonstreze că mama fusese la Hovenäset în timpul incendiului. De data asta mama nu mai avea nicio șansă cu minciunile ei.
I se înfundase.
Încă o vizită acasă la Axel Ehnbom. Încă o încercare de a înțelege cursul evenimentelor care au dus la moartea lui. Elias Ehnbom stătea în fața Mariei și a lui Ray‑Ray la masa din bucătărie. Mariei i se părea că e chipeș. Era o remarcă neprofesională, dar inevitabilă.
Elias moștenise o parte din trăsăturile mamei — ten închis la culoare și un păr negru pe care îl tunsese foarte scurt —, dar în rest semăna cu Axel: ochi rotunzi, bărbie bine definită, umeri lați. Își sprijinea coatele de masă. Purta o cămașă albă cu mânecile suflecate și o pereche de pantaloni negri.
Vocea lui îi amintea de cea a lui August: gravă și calmă, trăda forța transmisă cu toată ființa lui. Bunătate, stabilitate și căldură. Și tristețe. Nu o tristețe devastatoare, ci una pe care o puteai duce fără să te lași copleșit. Asta făcea conversația mai ușoară.
— După cum știți deja, eu și tatăl meu nu eram în relații foarte bune, le‑a mărturisit Elias. Dar… acum, că nu mai e, parcă am un gol în mine. Totul devine definitiv. Nu mai e nici mama, nu am nici frați. Am rămas doar eu. Nu mi‑am putut imagina că o să mă doară atât de tare.
Maria a înghițit în sec. Elias nu numai că avea o voce care amintea de cea a lui August, dar avea și o poveste de viață care semăna cu a lui.
A rămas singur, s‑a gândit Maria. Ultima verigă dintr‑oâ familie.
— Spune‑mi de ce nu aveai o relație bună cu tatăl tău, l‑a îndemnat Ray‑Ray.
Elias a întins mâna spre paharul cu apă din fața lui și a luat o înghițitură. Pe chip i s‑a văzut un alt fel de tristețe, una pe care o poartă cu el în fiecare zi.
— E o poveste tristă. Au trecut șase ani de atunci.
— Și de atunci nu ați mai vorbit?
— Mă mai suna de ziua mea și mi‑a mai trimis câte un cadou de Crăciun uneori. Dar nu mai mult de atât.
— Îl sunai și tu? a întrebat Ray‑Ray. De ziua lui?
Elias a clătinat din cap.
— Îmi dau seama că sună aiurea, dar eu nu mai voiam să am o relație cu tata. Nu mai exista nicio speranță… nicio cale de întoarcere. Nu ne‑am dorit să fie așa și totuși nu am putut evita ruptura dintre noi.
— Ce s‑a întâmplat? a întrebat Maria. Ne‑ar plăcea să auzim varianta lungă.
— Banii, a răspuns Elias și a făcut o grimasă înainte de a continua.
— Banii? a întrebat Ray‑Ray.
Elias a bătut cu degetele în paharul cu apă și a dat din cap.
— Tata avea o abilitate incredibilă de a face investiții foarte proaste. A pierdut o mulțime de bani. Cei mai mulți, intr‑un proiect imobiliar eșuat în Spania. A fost incredibil de frustrant când am aflat. Ray‑Ray s‑a aplecat spre el.
— Strict vorbind, ai putea spune că finanțele personale ale tatălui tău nu te priveau.
— Bineînțeles. Dar tata m‑a sunat pentru un sfat. Și așa am devenit dușmani. Nu a vrut să mă asculte, crezând că va face cea mai bună afacere în Spania. Ne‑am certat rău de tot și… ne‑am spus lucruri pe care nu trebuia să ni le spunem niciodată. Lucruri de neiertat. Pentru că el îmi plătise studiile în SUA, i se părea normal să fiu recunoscător și să mă bucur pentru că era pe cale să facă afacerea vieții lui. Bineînțeles că am vorbit și despre mama. Nu cred că i‑a fost alături așa cum trebuia cât a fost în viață. Nu a știut să impună limite, s‑o apere, iar lui nu‑i plăcea să fie criticat.
— Vă certați des? a întrebat Ray‑Ray.
— Din când în când. Mai ales după ce a murit mama. Maria încerca să înțeleagă. Certuri despre bani și furie înăbușită care, în cele din urmă, au culminat cu o dispută care i‑a făcut pe tată și pe fiu să rupă legătura. Un conflict la fel de clasic pe cât era de inutil.
— Asta e toată povestea, a conchis Elias. Așa mi‑am pierdut tatăl. Iubita mea, Olivia, nu l‑a întâlnit niciodată. Cât trăia, am fost convins că e mai bine așa, dar acum… A tăcut.
Maria și‑a amintit de informațiile din registrul populației.
Elias era necăsătorit și locuia singur intr‑un apartament din Vasastan, în Stockholm.
— Tu și Olivia sunteți împreună de mult timp? a întrebat ea.
— De șase luni. Ne‑am întâlnit la biroul unde lucrăm și acum căutăm un apartament în care să locuim împreună.
— Copii? a întrebat Ray‑Ray.
— Nu, nu am copii.
— Știu, dar m‑am gândit că poate iubita ta are.
— Nu, niciunul dintre noi nu are copii. Dar, bineînțeles, că sperăm să avem intr‑un viitor nu prea îndepărtat.
Elias a zâmbit trist.
— Când te‑ai mutat din Göteborg? a întrebat Maria.
— Când am obținut un loc de muncă în Stockholm.
Acum aproape șase ani. Am candidat pentru acest post după ce m‑am certat cu tata. Coasta de vest a devenit ciudat de pustie atunci și am simțit o dorință puternică să plec de aici… s‑o iau de la capăt.
Vocea i s‑a subțiat, iar ultimele cuvinte au fost doar o șoaptă. Apoi și‑a dres glasul.
— Ce credeți că s‑a întâmplat cu tatăl meu?
— Nu credem că moartea lui a fost un accident, a răspuns Maria.
Elias a înghițit nodul din gât.
— Credeți că a fost ucis? De către cine?
Ray‑Ray s‑a lăsat pe spate în scaun.
— Asta speram să ne spui tu.
