@Credit foto: Jovi Ene (FILIT Iași 2024)
Prima întrebare ar fi: care este relația ta cu literatura română și, respectiv, cu cea maghiară? De care dintre ele te simți mai apropiat?
E o întrebare grea. Într-o zi am fost la Colegiul Național la o discuție și după discuție m-a abordat un tânăr care e librar și m-a întrebat unde să mă pună pe mine pe raft. Și l-am întrebat, pentru că am crezut că e o cale de scăpare, despre care volum ar fi vorba. Pentru că mi-a apărut un volum de versuri la editura Cartier, Scrisoare din Savană, ale cărui versuri le-am scris direct în română. Și el mi-a răspuns Vârtej în reluare, ceea ce e o problemă. pentru că romanul acela a apărut în maghiară în 2006 și a fost tradus în 2023 sau mă rog, a apărut în 2023, de către Kocsis Franciscko. Și atunci i-am spus că să mă pună la autorii români pentru că acum lucrez la continuarea acestui roman, Ieșirea din Vârtej și lucrez fix românește – sau direct românește. Nu o să mai fie nevoie de traducere. Deci sunt, nu știu, o… o… o…
Aseară la discuție Cătălin Ștefănescu a vorbit cu ajutorul lui David Lynch despre o perioadă a creației, spunea el sau Lynch, „meanwhile”. Deci eu sunt meanwhile. Între a fi… Între a fi scriitor maghiar, ceea ce am fost mult timp. Acum doi ani m-am mutat la București, deci înseamnă că am avut 50 de ani – e o vârstă rotundă, e bună pentru a da switch –, și de doi ani mă tot lucrez, nici nu știu cum aș putea să formulez mai bine, mă tot lucrez să devin autor român.
Am avut bloguri în românește, am tradus mult din literatura română, chiar am scris un volum în românește, Ghidul ipocriților, dar e una să scrii niște mici schițe, portrete despre părintele ipocrit, profesorul ipocrit, soțul ipocrit, nu mai știu ce, decât să scrii chiar un roman… e mare, mare catastrofă câteodată.
Și până la urmă de care ești cel mai apropiat? Te simți mai apropiat de vreuna dintre ele?
Acum mă simt mai apropiat de cea română pentru că trăiesc o viață românească, dar mult timp am trăit o viață maghiară în mijlocul Ardealului. Eu sunt clujean, am trăit la Zalău, am trăit la Mureș, peste tot în aceste orașe e o comunitate maghiară puternică. Am avut soții maghiare, părinții mei sunt maghiari, deci toată lumea e maghiară sau a fost maghiară în jurul meu. Fiica mea e o fată, o unguroaică și ea, deși acum are prieten român, deci nici nu concepeam întrebarea asta acum niște ani. Dar acum spun că sunt, că mă simt mai apropiat și pentru că lucrez la asta. Pe mulți scriitori și poeți i-am cunoscut prin e-mail mai mult cât am trăit la Ardeal: Ioan Es. Pop sau Anastasia Gavrilovici sau Marius Chivu m-au știut din e-mailuri mai ales, și atunci am devenit în 2022 sau după 2022, tot devin o prezență reală în cultura română. E și o chestie cu limba română, până atunci eu știam bine românește, am absolvit secția maghiaro-română la Cluj, dar n-am vorbit limba cotidiană, am cumpărat pâine sau nu știu ce am făcut în românește, dar toată viața mea se petrecea în maghiară. Acum toată viața mea sau aproape toată viața mea se petrece în românește, deci, da, mi s-a… am trecut pe banda românească, ca să zic așa, pe autostradă.
Uite de asta am uitat și mi-am adus aminte acum: de ce ai ales pseudonimul Ivan Karamazov?
Eu am câteodată… sunt foarte… nu știu, foarte ieșit sau căzut din realitate. Am un aspect aerian sau, cum să-i zic, nu îmi dau seama de niște lucruri elementare, și când a pornit Facebookul nu mi-am dat seama că aici lumea se înscrie cu numele lui adevărat, și atunci am căutat un pseudonim. Dostoievski e marea mea dragoste, da, am multe iubiri, dar una dintre acestea e Dostoievski și mai ales frații Karamazov, și Ivan, sunt niște copii acolo, copiii-bărbați, care vor să-și ucidă tatăl într-un fel sau altul, și Ivan e cel mai inteligent cel mai încrâncenat într-un fel și cel mai păcătos în alt fel, așa că mi se potrivea de minune.
Parțial ai răspuns și la această întrebare: de ce ai ales să scrii romanele în maghiară, apoi să le traduci în română?
Păi, o dată pentru că prima oară nici n-am ales asta, pur și simplu s-a întâmplat, pentru că eu cred că toți suntem la fel, adică toți suntem prinși de viața noastră, și atunci nici nu m-am gândit că o dată o să scriu în altă limbă decât cea maghiară, dar pe de altă parte mereu m-au interesat aventurile gen Ionesco sau Nabokov sau Becket, care nici nu sunt aventuri, că de fapt sunt destine. Nu cred că, mă rog, Ionesco nu e cel mai fericit exemplu, pentru că mama lui fusese franțuzoaică, dar nu cred că Nabokov s-a pregătit neapărat să scrie în engleză. S-a născut rus, a venit Revoluția Rusă, familia lui s-a destrămat, imigrația, nu știu cum, și-a început să scrie în engleză, și până la urmă și-a tradus cărțile în engleză sau înapoi în rusă câteodată. Eu nu pot face asta. Nu pot face asta pentru că simt că energia creației se pierde, și atunci niciodată niciun roman sau cred că nicio poezie nu mi-am tradus în altă limbă, noroc cu Kocsis Franciscko, care e dintr-o familie mixtă, tatăl lui e maghiar, a fost maghiar, mama româncă, el știe mai bine românește decât ungurește, dar știe foarte bine ungurește, și atunci el mi-a tradus cărțile respective.
Apropo de asta, cum a decurs relația cu traducătorul romanelor tale, Kocsis Franciscko? Cum l-ai ales? L-ai ales tu sau editura?
Eu l-am ales, sau mă rog a fost o alegere comună într-un fel. Pe de-o parte nu sunt foarte mulți traducători. O alegere comună. Și eu îl cunoșteam pe Franciscko, și editura lucrase cu el. Deja tradusese și Sándor Márai și Markó Béla. Avea un portfolio impresionant. A, și mi-am început ideea cu faptul că, în ciuda faptului că suntem, trăim acolo unii lângă alții, nu sunt totuși foarte mulți traducători din maghiară în română. Nici chiar eu nu știu foarte bine. Știu, normal câțiva, dar nu foarte mulți. Deci într-un fel alege și viața, a ales și editura și am ales și eu. Pe vremea aceea trăiam în același oraș, la Târgu Mureș, deci nici asta nu era greu. Și un singur conflict, dar nici nu l-aș numi conflict, nu știu, problemă, discuție am avut cu el, pentru că romanul Vârtej în reluare, dacă e să se traducă titlul mot-a-mot, este Visszaforgatás în maghiară și înseamnă „reluare”. Dar reluare nu însemna nimic pentru mine, nu comunica tensiunea aceea pe care eu voiam s-o transmit.
Dar totuși l-ai denumit așa inițial, doar Reluare.
Da, dar în maghiară altă valoare are cuvântul acela.
Transmite mai mult decât doar „reluare”.
Da. În românește pentru mine însemna „R”-ul acela din colțul ecranului la care mă tot uitam la fotbal când pulsa și se micșora. Păi ce e aia? Adică e nimic față de ceea ce eu aveam de povestit. Și atunci, la un Bookfest din Mureș, m-a și întrebat Franciscko: „Păi de ce? Că asta nu înseamnă aia? Ești Vârtej în reluare?” Păi nu înseamnă asta, dar totuși literatura e altceva decât sensul direct al cuvintelor.
Până la urmă și editura alege și un titlu comercial, dacă stăm să ne gândim.
Dă-mi voie să aleg acest titlu, dar altfel eram superfericit cu traducerea, doar titlul mă intriga acolo.
Cum te-ai apucat de scris?
Am crescut într-o familie în care aveam multe cărți. Mai ales mama și bunica m-au tot îndreptat spre citit. Eram un băiat bolnăvicios, un copil bolnăvicios. Aveam o bronșită astmatiformă, adică am și acum. Nu puteam să mă duc cu ceilalți mereu la joacă, și atunci am stat în cameră și am citit. Nu eram un copil normal cum a fost de exemplu fratele meu, care se tot cățăra peste tot. Deci era un copil cum e un copil, aventuros și în niște situații cu bătăuși. Eu nu eram așa. Stăteam în cameră și citeam. Pe de altă parte, când am crescut eu, care sunt născut în 1972, literatura însemna cumva altceva. Aveai impresia sau eu am avut-o, impresia, senzația, ideea, ți s-a inoculat cumva de către lumea aceea că literatura e cea mai frumoasă chestie din lume. Scriitorii păstrează identitatea minorității maghiare, scriitorii sunt importanți, versurile lor, romanele lor, piesele lor de teatru, și atunci aveam și o altă viață, viața însăși de fapt. Și atunci, nu știu, aveam și orgoliu probabil alături de talent și aveam perseverență.
Asta le zic tuturor care mă abordează, tinerii, elevii, studenții, nu știu, că talent, am auzit de mulți oameni talentați, care au fost extrem de talentați, dar după aia nu s-a ales nimic de ei, pentru că n-au continuat pe banda aia, cum am spus adineauri. Au fost talentați și după aia au uitat de asta sau li s-a părut mai interesant altceva. Așa nu o să te faci scriitor. E un caz extrem de rar un om care și scrie, și pictează, și nu știu ce… Și totuși e el și rămâne în arta lui. Cei mai mulți sunt niște talente pe care le uităm după aia pentru că nu le vedem drumul. Nu vedem drumul lor. Ei bine, eu m-am păstrat pe drumul acesta și am făcut și fac și jurnalism cultural, și de fapt toată viața mea, normal că și eu am prieteni, am iubire, am dragoste, am facturi și am altele, dar de fapt toată viața mea este despre literatură și cultură.
Cum împaci nu neapărat meseria, ci activitatea de scriitor de proză cu cea de poet?
Sunt două lucruri foarte diferite, dar și foarte asemănătoare la mine. Foarte diferite pentru că poezie poți să scrii în câteva clipe de fapt. Ai o imagine, te ții de ea, te duce undeva, lași textul să se mai așeze un pic și e poezia. Dar roman nu se poate scrie așa, că trebuie să scrii sute de pagini. Nu poți să scrii nici dacă ai vrea într-o zi, sau nu știu despre vreun roman care s-a scris într-o zi, pentru că trebuie să povestești, trebuie să construiești, e altceva. Dar e și asemănător la mine, am și auzit asta, nu neapărat mereu laudativ, că sunt un poet și în proză. Cred că cei care au spus observația asta într-un fel critic au vrut să-mi transmită că nu e prea multă construcție sau prea multă acțiune în ceea ce scriu. Și despre Splendidul Mistreț a scris cineva că are un fir narativ destul de subțire. Nu acolo stă geniul meu, ca să folosesc așa cuvinte mari. Talentul meu constă în altceva. Dar la întrebarea ta asta pot să răspund: sunt două domenii foarte diferite. Proza e câteodată un fel de muncă de salahor. Te scoli, scrii câteva ore, după aia te duci, nu știu ce faci, revii, revezi ce ai scris, continui, deci e altă poveste decât poezia.
Mai ales de când poezia nu mai e foarte preocupată de rime, de ritm, de măsură.
Da, și asta, dar și ce am zis, poezia e mai legată de inspirație. Proza nu poate numai cu inspirație, cineva trebuie să facă și muncă grea la ea. Dar de fapt și la poezie, asta e o altă discuție, dar îmi vine în minte că am și zis asta de mai multe ori, că dacă nu mai îți urli bucuria sau durerea încă nu ești poet, pentru că este vorba și de cuvinte, și de sensuri, și de melodia frazelor, deci trebuie să știi meserie. Dar la roman încă trebuie să fii și un Meșter Manole, ca să zic așa.
Ai locuit aproape o viață întreagă la Cluj. Cum ai ajuns la București și să lucrezi la Matca?
Am avut mai multe vieți, așa îmi spun câteodată. Asta e viața mea a treia. Prima dată am locuit la Cluj, unde m-am și născut, până în 2014, apoi m-am mutat la Zalău și mai târziu un pic în Târgu Mureș. Acolo s-a consumat viața mea numărul doi. Iar acum trăiesc viața mea numărul trei. Dragostea m-a adus la București de la Mureș, femeia pe care o numesc în Ieșirea din vârtej Micuna, și așa am ajuns la București și aproape instant mi s-a oferit să fiu redactor-șef la Matca. Aceasta era un vis al fiului doamnei Iren Arsene, directoarea editurii Curtea Veche. Și cred că el, Barna Nemethi, nu avea cu cine să își îndeplinească visul, pentru că el era publisher și este publisher, dar avea nevoie de un om cu experiență care poate face o revistă. Și a găsit acest om în persoana mea. Nu aș vrea să mă laud, dar chiar am lucrat foarte mult în domeniul ăsta, și de atunci facem revista.
Poate o fi mai dificilă asta: cât anume din tine i-ai împrumutat lui Imre, protagonistul romanului Vârtej în reluare?
Tot. Aproape tot sau tot. Nici nu știu care ar fi procentul corect. Sunt aspecte ficționale în Vârtej, dar de fapt povestea familiei, povestea pasiunilor lui, toate sunt ale mele sau au fost ale mele. Așa s-a întâmplat, sau mă rog, nu s-a întâmplat așa doar din punct de vedere filozofic, pentru că, dacă scrii un text, atunci acolo e ordine, pe când în viață nu e mereu ordine. Dar ceea ce s-a întâmplat în dezordine sau așa, instant, a fost chiar așa cum descriu în Vârtej.
Cât anume din povestea din Vârtej în reluare este autobiografie și cât ficțiune?
Păi la fel, aproape sută la sută. Niciodată nu mi s-a sinucis soția, asta e ficțiune. Numele sunt schimbate, nici pe mine nu mă cheamă Imre, evident. Dar toate celelalte aspecte cred că sunt… Bine mai sunt scene care nu s-au întâmplat, dar…
Și poate și scene care s-au întâmplat și nu au intrat?
Da, normal.
Ar fi și mult mai lung, bănuiesc.
Mai lung, exact, și mult mai dezlânat. Dar, dacă nu s-au întâmplat niște scene, atunci s-ar fi putut întâmpla, deci acele scene de fapt sunt aproape de adevăr chiar dacă nu s-au întâmplat. De exemplu e scena aceea în care Imre cască, are un căscat uriaș când iubirea lui se îndepărtează pe troleibuz într-un moment foarte dificil. Nu s-a întâmplat asta, dar s-ar fi putut întâmpla.
De ce scrii povești? …autobiografice?
Nu știu. Asta chiar nu știu. Dar știu doar că mi-a venit în niște momente grele ale vieții mele să scriu povești. Prima dată când am… când fata mea a început să-și descopere personalitatea, iar eu am descoperit că e total altfel decât m-am gândit eu că ar trebui să fie. Și atunci a urmat o luptă în care mi-am dat seama că nu e bine să am așteptări de la ea, că ea nu poate continua viața mea, pentru că aia e viața ei, nu e a mea. Și atunci… Dar asta chiar a fost o suferință pentru mine. Și atunci am scris câteva povești pe care le-am publicat peste tot. Acum… Adică e foarte ușor acum să povestesc despre viețile mele, dar să ieși dintr-o viață și să te arunci în hău nu e atât de simplu totuși. Și atunci dragostea e frumoasă, dar trebuie să gestionezi viața ta de până atunci din care tocmai ai ieșit, și din tensiunile acelea am scris câteva povești pe care probabil le voi include în Ieșirea din vârtej.
Relația dintre personajele de origine maghiară din carte și români par destul de încordate. Cum erau de fapt în realitate?
Cred că și în realitate erau așa, dar pentru că realitatea era foarte subiectivă. Eu am crescut într-o familie, mai ales din partea bunicilor, foarte încrâncenat maghiară, ca să zic așa, cu Trianonul, cu Horthy, cum a venit Horthy pe un cal alb după Arbitrajul de la Viena.
Distrugerea casei, demolarea…
Așa, da, da. Când Ardealul de Nord a revenit la Ungaria și la Cluj, era așteptat cu mare drag, de maghiari, normal. După aceea comunismul, care a dus la naționalizarea caselor și averilor și despre ce zici tu, distrugerea casei străbunicilor mei și așa mai departe. Ei au perceput asta ca fiind o problemă, o treabă românească, nu ideologică, comunismul. Și în Ungaria erau naționalizări sau peste tot unde era comunism.
Dar acolo o făceau ungurii, evident.
Da, ungurii cu unguri. Dar la Cluj au făcut oficialitățile române și cu ungurii. Și atunci bunicii mei au păstrat asta în minte și în suflet, că pe ei românii i-au demolat. Deci eu auzeam… Astăzi mi se pare penibil, dar la vremea respectivă m-am identificat, pentru că eram un copil, că dacă juca Steaua cu Honved, eu nu puteam ține cu Steaua, pentru că era trădare de țară și de neam. Așa că inclusiv un meci, un meci de fotbal ridicol, adică din acest punct de vedere ridicol, era nu știu ce chestie importantă a identității mele.
Bunica joacă un rol vital în romanul Vârtej în reluare. Care este povestea ei?
Pentru că aveam o familie destul de teribilă, cu urlete și beții și așa.
E fascinant cum se sare o generație așa, unii moștenesc însușiri și metehne, alții nu.
Da, așa este. Deci, pentru că aveam o familie așa teribilă, noi, mai ales eu, mi-am găsit evadarea sau tihna la bunici. Eu am un frate cu cinci ani mai mic, dar el, cum am zis, era un copil normal. Era mult mai legat de tata, pe care eu îl uram din tot sufletul, și…
Și totuși, el era cel care încasa bătăile?
Da, da, păi și asta e interesant cumva, o pasiune perversă sau, cum să zic, inversă. Și până-n ziua de azi el e mai atras de tata, cu care eu nu mai vorbesc de la o vreme. Dar asta e o altă poveste. Deci mi-am găsit tihna la bunici, unde se putea citi, se putea asculta operetă pe vinilurile acelea pe care le cunoaștem, stăteam acolo cu orele, nu voiam să mă întorc acasă, dar sigur că trebuia totuși să mă întorc, era și treaba asta cu cititul care ne lega de bunica. Și fratele meu, părinții mei au comis și această greșeală fatală, că ne-au întors de fapt unul împotriva celuilalt. Mama, sau mai mult tata spunea că fiul lui e fratele meu, care are și o dexteritate mai mare. Eu nu pot să, acum deja nu mai trebuie, dar pe vremea aceea nu puteam să schimb o siguranță. Deci eu nu sunt bun la astea. Fratele meu era bun la astea, eu eram bun la citit și la cultură, și atunci părinții noștri au profitat cumva de asta. Și și în certurile lor revenea asta: „spune-i fiului tău că nu știu ce…” Deși ambii eram fiii lor. Eu eram al mamei și eram al bunicilor, și chiar am stat cu bunica mult timp după facultate, deci pe noi ne lega o altă poveste. Și ea era o femeie foarte puternică, cu mult umor și puțină pudibonderie. Înjura de numa! Deci da, am iubit-o.
Relația cu părinții și povestea relației cu ei este cutremurătoare. Cât anume este ficțiune, și mai vreau să te întreb dacă tu crezi că peste acest tip de relații se poate trece vreodată cu adevărat?
Nu știu ce să zic. Adineauri am spus că nu vorbesc cu tata de câteva luni bune, și atunci răspunsul ar fi că nu, nu se poate trece. Pe de altă parte cu mama am o relație mai bună decât am avut de-a lungul anilor, deci totuși se poate trece într-un fel. Eu am avut norocul să întâlnesc o femeie foarte bună, o femeie foarte matură, care schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Când am dus-o pe Ema prima dată la mama – mama stă cu fratele meu la Cluj –, și s-a întâmplat ce se întâmplă mereu, fotografii de familie, albume. Și atunci am venit de acolo și a zis Ema că e ciudat că mama ta e absentă mereu. Și asta a dus la o schimbare de perspectivă la mine, pentru că eu mă gândeam că mama e indiferentă, rece. Deci consideram că asta e păcatul ei. Dar ce a spus Ema, cumva a sunat ca o caracterizare și ca tragedia ei de fapt, nu păcatul ei, și am început să mă gândesc…
Nu că vrea neapărat să fie așa.
Da, da, exact. Și am început să mă gândesc pe linia asta, și de atunci, sigur că multe conflicte și reproșuri și nu știu ce rămân, dar totuși înțelegerea a început să se înfiripe, la fel și empatia în relația noastră, și asta simte și mama.
Dar ai trăit cu apăsarea asta o grămadă de timp. Adică asta s-a întâmplat și cu blamarea… Tu blamându-ți mama. Ai înțeles foarte târziu, că doar relația cu Ema nu e de foarte mult timp.
Da, da, da.
Strigătul lui Munch. Care este povestea din spatele punerii lui pe copertă? Dar a copertei Splendidului mistreț?
La Splendidul mistreț a fost alegerea editurii. Eu am avut o perioadă foarte ciudată atunci, atunci am cunoscut-o pe Ema, atunci am…
În 2020 văd că a apărut la noi.
Da, atunci nu zic bine.
Așa scrie aici, 2020. În original 2017 și în traducere 2020.
Dar oricum asta rămâne, că n-am prea… Adică mi s-a trimis coperta, eu am zis da. Pentru că eram mult prea fericit că apar în traducere decât să…
Fiind prima înainte de traducerea aceea.
Da, da, da. Decât să am idei în ceea ce privește coperta. Trăiam și la Mureș la vremea aceea. Dar la Vârtej eram chiar la editură deja, făceam Matca deja. Paginatoarea revistei e aceeași cu paginatoarea cărților, Dora Marian, o fată extraordinară. Și am intrat la ele, coperta n-a fost făcută de ea, dar, când m-a întrebat Gabi, colega noastră, cealaltă, ce aș dori sau dacă am vreo idee pentru copertă, atunci am zis asta: Strigătul lui Munch. Atunci Dora a căutat pe net, adică și-a dat seama că eu, fiind educat în cultura maghiară, nu știam care-i titlul, știam doar că e un tablou de Munch, cum se zice în maghiară, dar în românește nu știam cum se spune. E cam același lucru, oricum. Și atunci Dora, ah! Strigătul. A găsit reproducerea și a fost pusă pe copertă.
E un strigăt de groază, de oripilare, de ajutor.
Dar cred că mi-a plăcut ideea și din punctul ăsta de vedere, că de fapt nici la tablou nu poți zice de ce este. Poți zice că parcă întregul universul e speriat prin fața aceea. Deci cam asta a fost.
De ce ai ales să scrii un roman? De fapt, două romane alcătuite din fraze uriașe, fără dialoguri?
Pentru că era în mine o pasiune, un vârtej ca să fiu atât de… nu știu cum, primitiv. Un vârtej era în mine, care se cerea spus. Deci într-un fel trebuia să mă opresc într-un anumit punct. Scriam cumva pe capitole romanul. M-am apucat și nu știu, opt-nouă pagini am scris și m-am oprit. Aproape fiecare capitol are aceeași lungime, și deci trebuia să mă opresc la un moment dat când am povestit ceva, dar poveștile mele sunt pline de meditații sau de reflecții sau de…
Care chiar întrerup acțiunea, firul narativ.
Și de asta, nu puteam să o concep, și nici acum nu vreau să o concep în niște fraze mai scurte.
Dar e ca un fel de furie creatoare.
Da. Eu am pornit de la… A avut un efect foarte mare asupra mea scriitorul maghiar Péter Nádas, cunoscut poate publicului românesc prin Apocalipsa memoriilor, dar cei care nu cunosc acest scriitor, Cristian Fulaș, de exemplu, mi-a zis că e un fel de László Krasznahorkai sau de Thomas Bernard. Cu Krasznahorkai nu am prea multe de făcut, dar asta nu zic contra lui Fulaș, deci cititorul e liber, zic doar din perspectiva mea. Însă și nici pe Bernard nu l-am citit foarte mult, dar și el este un scriitor furios. Și din acest punct de vedere mă asemăn cu el.
Crezi că pentru un cititor este dificil să citească astfel de scrieri?
Cred că depinde de cititor. Eu am avut și reacții foarte negative. Așa ceva nu se scrie despre părinți. Cum să scrii așa ceva despre mama, dar am avut și reacții foarte empatice. Nu am început să sap în viața celor care au avut reacții și nici nu cred că toată lumea are un tată care bea și o mamă care pare indiferentă, dar probabil modelul sau, cum să zic, modelul unei relații ca acesta, totuși nu e foarte bine. Deci probabil călătoresc modelele cumva prin timp. Dacă nu e alcoolic atunci e foarte patriarhal, mama e foarte supusă, spune că e totuși tatăl tău, trebuie să-l respecți. El poartă pălăria. Nu știu, deci asta am experimentat cumva, că oamenii, unii oameni, normal nu sunt eu Shakespeare sau ce, dar unii oameni vin spre mine cu mare deschidere și înțelegere pe care nu ar fi putut să o dobândească dacă n-ar fi înțeles furia mea. Și furia mea puteau să o înțeleagă doar dacă au avut cumva o viață asemănătoare.
Mai am două întrebări. De la un roman realist, puternic ancorat în realitate, la un basm, un adevărat poem în proză. Cum s-a produs această tranziție?
S-a produs, cred, datorită vieții mele a doua. Atunci am trăit o altă dragoste, de altă natură. Perioada Zalău-Mureș. Da, Zalău-Mureș, cu o fată foarte pasională, foarte… Parcă ar fi fost un personaj de poveste. Probabil asta a și dus într-un sfârșit la sfârșitul relației noastre, pentru că a fost foarte frumos la început și câțiva ani, dar după aceea a obosit. Oricât de frumoasă e povestea, nu poți trăi într-o poveste, pentru că trăiești o viață, care are realitățile ei. Deci și atunci am fost inspirat la acest roman… Dar tema romanului am purtat-o cu mine douăzeci de ani. Am fost la o bursă în 1996, după terminarea facultății la Budapesta, și acolo m-am afundat în niște memorii despre un principe al Transilvaniei din secolul XVII. Și acolo am citit undeva că acest principe l-a angajat pe un maestru de ceremonii de origine spaniolă, și spaniolul ăsta scria în jurnalul lui. Normal că era o lume mult mai formală decât a noastră, deci nu scria el că am fost amantul soției principelui, dar parcă asta spunea. Prin fraze mult mai cumsecade și mult mai metaforice. Și atunci eu am început să imaginez relația asta și după douăzeci de ani am scris Splendidul Mistreț. Sau aproape douăzeci, nu mai știu.
Următoarea întrebare, la care parțial ai și răspuns: cine a fost sursa de inspirație pentru Caterina și cum a pornit povestea ei?
Asta a fost sursa de inspirație, ce tocmai ți-am povestit și plus personalitatea lui Noemi, soția mea, a doua mea soție. Deci ea era o personalitate foarte colorată, foarte interesantă.
Este vorba de a doua iubire sau e altceva? Sunt două persoane diferite?
Nu e vorba despre protagonista romanului meu Vârtej, e o altă persoană. Dar a fost o mare iubire și aceea. Și ea e un fel de Mary Poppins, cu pălării mari, roșii, pictată sau fardată cu foarte mult roșu, îmbrăcată foarte pestriț sau interesant. Deci personalitatea ei m-a influențat. Atunci am trăit la Zalău, era o perioadă iarăși foarte grea, nu cunoșteam pe nimeni, ieșeam din căsătoria mea, din prima mea căsătorie, fiica mea era adolescentă, fel de fel de mustrări de conștiință și reproșuri și așa mai departe. Și stăteam acolo în Zalău, trăiam într-o cameră la mama ei, nu făceam nimic pentru că jobul meu era la Mureș, la revista Látó, deci eram un fel de redactor de la distanță. Nu trebuia să mă duc în fiecare zi la birou, la locul de muncă, și atunci stăteam în cameră și scriam la Mistreț. Și până la urmă l-am terminat, și, întorcându-mă puțin la Curtea Veche și la doamna Arsene, ea nu numai a publicat traducerea lui Kocsis Franciscko, ci a făcut ca romanul să apară și în engleză. Are o apariție sau o versiune, cum să-i zic, în engleză apărută la o editură americană. Deci a făcut foarte multe pentru mine doamna aceasta, Iren Arsene. Dar romanul așa s-a născut și așa s-a finalizat.
Bine, deci cam asta a fost. Mulțumesc mult pentru răspunsuri!
Mulțumesc și eu!
