Autor: Stephen King
Titlu: Focul viu (2023)
Titlu original: Firestarter (1980)
Editură: Armada
Traducător: Cătălina Stanislav
Redactor: Oana Ionașcu
Copertă: Adnan Alin Vasile
Nr. pagini: 528
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 41,99 (69,99)
Nota Goodreads: 3,92 (238 289 note)
Nominalizări: Locus Award Nominee for Best SF Novel 1981, Balrog Award Nominee for Best Novel 1981, British Fantasy Award Nominee for Best Novel (August Derlith Fantasy Award) 1981
Descrierea editurii: „Ca să câștige niște bani în plus în timpul studenției, Andy McGee și Vicky Tomlinson s-au oferit ca subiecți voluntari pentru un experiment orchestrat de o organizație guvernamentală sub acoperire, cunoscută sub numele de Atelierul. Dar efectul a constat în trezirea în cei doi tineri a unor abilități metapsihice latente excepționale, care s-au manifestat într-o manieră și mai înfricoșătoare atunci când s-au îndrăgostit și au avut un copil împreună. Fiica lor, Charlie, a fost înzestrată la naștere cu cea mai incontrolabilă și mai ieșită din comun putere văzută vreodată – pirochinezia, abilitatea de a crea foc cu puterea minții. Acum, agenții nemiloși ai Atelierului sunt pe urmele acestei anomalii genetice neprevăzute și încearcă să o captureze în scopuri diabolice. Ceea ce agenții nu iau în calcul este că satisfacția răzbunării este atractivă până și pentru un copil.”
Ca de obicei, de vreo 25 de ani încoace, am început anul cu un nou volum de Stephen King. Cum aveam de ales între cele apărute în ultimii ani, iar cele care îmi făceau cel mai mult cu ochiul erau volumul de povestiri Îți place mai întunecat și romanul Focul viu, am zis să merg pe un clasic, mai ales că Regele are totuși o vârstă respectabilă și, chiar dacă încă de la început nu a scris numai capodopere, ei bine, ce e bun rezistă probei timpului. Așa că am ales Focul viu, Firestarter în original, un roman apărut tocmai în 1980, ecranizat de câteva ori (cu un succes moderat de fiecare dată) și nominalizat atât la Locus (pentru roman SF), cât și la British Fantasy Award (secțiunea roman horror), publicat la noi abia în 2023, bineînțeles în imprintul Armada al Grupului Editorial Nemira.
Un clasic, așadar, apărut în 1980, dar parcă mai actual ca oricând, căci el aduce în discuție inclusiv limitele până la care poate merge guvernul pentru a-și proteja așa-zisele interese și cât de mult poate îngrădi și încălca acesta drepturile omului (cum spune Irv, unul dintre personaje, „dacă nu cumva m-am trezit în Germania nazistă azi-dimineață, atunci îmi încălcați proprietatea”). Și, prin extensie și exagerând un pic, până unde poate merge un guvern când vine vorba să-și apere cetățenii de amenințări închipuite și, pozând în protectorii dreptății (poate chiar și-n lume, de ce nu?), să calce pe cadavre, să pompeze sume colosale de bani în experimente la limita sau dincolo de limita legalității și să nu precupețească niciun efort pentru a-și atinge scopurile, inclusiv să comită asasinate la comandă pentru „binele suprem”.
Un tată, Andy McGee și fiica lui în vârstă de șapte ani, Charlene (sau Charlie) sunt vânați de o agenție a guvernului american supranumită Atelierul, care în urmă cu niște ani a ademenit câțiva studenți cu prețul a doar 200 de dolari pentru a le injecta un ser experimental. Printre cei injectați s-au numărat și Andy și viitoarea lui soție, studentă ca și el pe-atunci, însă la acel moment nu își închipuia nimeni că cei doi se vor căsători și vor avea o fiică, pe Charlie, cu puteri care le vor depăși cu mult pe cele ale părinților săi căpătate în urma administrării acelui ser – mama fetei, Vicky, putea să închidă, de exemplu, ușa dulapului cu puterea gândului, în timp ce tatăl începuse deja să dovedească abilități psihice înfricoșătoare, putând să le dea impulsuri oamenilor cu puterea minții, „sugerându-le” să facă anumite lucruri.
Însă forța colosală a lui Charlie îi sperie mai întâi părinții, apoi Atelierul, care trimite oameni după ea, pentru a „apăra” interesele țării și chiar ale planetei, căci puterea extraordinară (deocamdată potențială, teoretică) pe care Charlie probabil că n-ar putea să o stăpânească niciodată cu adevărat ar ajunge poate să distrugă totul în cale. Fac aici o paranteză: când vine vorba să-și apere interesele și să le închidă gura celor potențial periculoși pentru siguranța țării, entitățile guvernamentale care primesc bani cu nemiluita din fondurile contribuabililor nu ezită să apeleze la asasinate și să tocmească în slujba lor inclusiv psihopați periculoși cum este John Rainbird, un etnic amerindian rămas fără un singur ochi în Războiul din Vietnam și fără multe, foarte multe țigle pe casă, una dintre cele mai josnice făpturi create vreodată în literatură, tocmai pentru că la el asasinatul, inclusiv când vine vorba de viața unui copil, fie el și cu abilități telepatice, telechinetice, pirochinetice etc., nu e doar un mijloc, o necesitate, o slujbă pe care o duce la îndeplinire pentru bani, ci o sursă de necontenită plăcere. Iar pentru asta e dispus să facă orice, să aibă răbdare, să-și înfrâneze impulsurile sadice, să pozeze în om înțelegător, pe umărul căruia un copil poate să găsească alinare, numai pentru a-i câștiga încrederea și a-l face să cedeze.
Dilema morală care se pune este aceasta, după părerea mea: până unde poate merge o entitate guvernamentală cu protejarea intereselor cetățenilor săi atunci când vine vorba nu neapărat de un copil, cum este Charlie – aruncată de la unul la altul, hăituită, închisă, supusă unei torturi psihologice permanente, amenințată cu uciderea propriului tată și jignită cu termeni traumatizanți gen „monstru” sau „vrăjitoare” (aici îndoctrinarea e la ea acasă și problema asta, aceeași problemă atotprezentă când vine vorba de cei diferiți față de noi, reapare și nu cred că va dispărea vreodată) -, ci de un cetățean cu drepturi depline al țării respective, o ființă umană cu aceleași drepturi ca orice alt cetățean, ca să înlăture un potențial pericol, deocamdată doar intuit de oamenii de știință? Credem că poate crăpa în două planeta. Unde „credem” este cuvântul-cheie.
Cele două ecranizări, cea din 1984 cu Drew Barrymore și cea din 2022 cu Ryan Kiera Armstrong, nu-i fac cinste acestui clasic poate mai puțin cunoscut al lui Stephen King, care întregește seria cărților scrise de el cu copii cu abilități parapsihologice: Carrie, Shining, Dr. Sleep, Institutul și acum și Focul viu. Cei care au citit deja Institutul vor regăsi probabil aceeași temă, cea a unei entități guvernamentale dezgustătoare care face experimente pe copii în numele unei științe pervertite și a obținerii unor arme care să anihileze, de ce nu?, dușmanii de la distanță.
„Oare le-ar plăcea să le dau foc? a întrebat o parte din ea cu indiferență, iar ea a strâns ochii cu groază vinovată. Era urât să se gândească în felul ăsta. Era rău.” (p. 122)
