Descrierea editurii: „Bun-venit în lumea palpitantă a Mârțoagelor. Această echipă de agenți MI5 este unită printr-o singură legătură comună: au dat-o în bară rău de tot și vor face orice ca să-și ia revanșa. Seria Slough House a fost ecranizată într-un serial Apple TV+ cu Gary Oldman și Kristin Scott Thomas. Mick Herron a câștigat premiul „Romanul polițist al anului” pentru Slough House, juriul apreciind combinația de „intrigă, pericol și umor într-o explorare ingenioasă a spionajului internațional”. Londra, Anglia: Boxa este locul unde ajung spionii MI5 inactivi pentru a-și petrece restul carierelor lor eșuate. „Mârțoagele”, așa cum sunt supranumiți, au căzut cu toții în dizgrație într-un fel sau altul și au ajuns să fie alungați acolo. Dar toți au un lucru în comun: vor să ia din nou parte la acțiune. Iar cei mai mulți dintre ei ar face orice pentru asta – chiar dacă asta înseamnă că sunt nevoiți să colaboreze. Când un tânăr este răpit, iar răpitorii săi amenință să-i transmită decapitarea live pe internet, caii lenți sesizează o șansă de a-și răscumpăra greșelile. Dar este victima cine pare să fie?”
Nu știu de ce, dar am tot amânat să scriu despre acest roman molcom și lent, dar doldora de ironii și cu o desfășurare nu din cele mai rapide. Poate pentru că am tot zis că trebuie neapărat să văd și serialul înainte de-a scrie o cronică în cunoștință de cauză, făcând o comparație între povestea scrisă și cea adaptată pentru micul ecran, cert este că au trecut câteva luni bune până să-mi iau inima în dinți și să scriu despre Mârțoage, „caii lenți” respinși de toate serviciile de informații britanice și trimiși într-o clădire uitată de lume pentru a-și aștepta pensiile fără să facă nimic. Bine, să mute hârtii de colo-colo și să umble după cai morți ori să ducă la îndeplinire misiuni inutile. Și firește că au tot apărut alte seriale, și cum Apple TV+ încă n-a binevoit să-și ofere serviciile și în țărișoara noastră, din rațiuni care îmi scapă, alternativa rămâne tot cea… veche. 🙂
Pe scurt, avem de-a face cu o agenție secretă numită „Slough House”, unde veteranii sau agenții de la diverse agenții de informații britanice care au dat-o răsunător în bară sunt trași pe linie moartă, întrucât în această lume a serviciilor secrete nu poți concedia oameni și să-i lași să plece cu tot cu secrete și abilități ca să-și găsească un job de funcționar la bancă sau să vândă pizza la localul din colț. Prin urmare, sub îndrumarea legendarului Jackson Lamb, un veteran mare amator de tărie și țigări, cu burtă și mereu nebărbierit (interpretat magistral, din câte am auzit, de Gary Oldman în serialul al cărui sezon trei s-a încheiat pe 27 decembrie 2023, dar care a mai primit încă două sezoane), care încă mai continuă să impună respect în lumea agențiilor secrete, deși nu mai e de mult agent activ și misiunile pe care le conduce sunt… nu prea sunt, practic, echipa alcătuită din Min Harper, Sidonie „Sid” Baker, Catherine Standish, River Cartwright, Struan Loy, Louisa Guy, Roddy Ho, Jed Moody, plus David Cartwright, care face și desface din umbră, sau Diana Taverner, Nick Duffy, Ingrid Tearney, Robert Hobden ori James Webb, își pune mintea și viclenia la contribuție, plus abilitățile deprinse de-a lungul timpului pentru a rezolva enigma, a veni cu soluția la problemă.
Care problemă? Răpirea unui tânăr student de origine pakistaneză pe nume Hassan Ahmed de către niște fanatici ce-și spun Fiii Albionului, cu scopul de a-l… decapita pe acesta ca să transmită un mesaj gen „acum a venit rândul nostru să îi răpim pe-ai voștri și să-i decapităm în direct la televizor”. Cu ce scop? Veți afla citind această savuroasă poveste despre răzbunare, polițe plătite, dar mai ales, mi s-a părut în timp ce dădeam pagină după pagină pentru a încerca să-mi dau seama totuși când începe acțiunea și când se vor pune Mârțoagele pe treabă și care-i rolul celor din umbră, de ce fac și desfac unii ițe ce nici nu trebuiau înnodate de la bun început. Și când se părea că se creează intrigi pentru simplul motiv de a le oferi Mârțoagelor ceva de făcut, ca să nu se plictisească la sediul din strada Aldersgate.
Ce au ei în principal de făcut? Păi povestea începe cu căderea nemeritată în dizgrație a lui River Cartwright și trimiterea lui în rândul Mârțoagelor, unde ajunge să-și dea seama că misiunile care le sunt încredințate acestora reprezintă de fapt modul prin care șeful lor, Lamb, încearcă să scape de ei și să-i facă să renunțe singuri de… plictiseală. Cartwright este însărcinat cu supravegherea jurnalistului Robert Hobden care se pare că are anumite legături cu doi politicieni de extremă dreapta pe nume Peter Judd și Roger Simmonds. Între timp, agenta Sid Baker, o adevărată guru al informaticii, trebuie să copieze conținutul unui flash-drive USB aparținându-i jurnalistului și să-l livreze la sediul din Regent’s Park. Iar Fiii Albionului îl răpesc pe student și amenință să-l decapiteze în direct la televizor.
Cum se vor înlănțui toate astea? Păi, după un adevărat hățiș și serii de cărat hârtii de colo-colo și alergat după cai verzi pe pereți, ne dăm seama că pionii sunt mutați aiurea pe tabla de șah și că aceia care fac și desfac ițele jocurilor sunt de fapt cine nu te-ai aștepta, dar mai ales cu scopuri care nici nu ți-ar trece vreodată prin minte. Mârțoagele, deși scris în 2010, încă pare destul de proaspăt. Nu are desfășurarea unui thriller sadea, dar nu e nici un roman cu spioni clasic, în tradiția lui Le Carre, să zicem. Nu mai avem spioni deghizați în cititori de ziare găurite pe bănci în parcuri, dar nu avem nici superagenți aparent invincibili. Este mai degrabă o tranziție sau un amestec între un thriller și un roman de spionaj, totodată excelent scris, delicios de ironic și binevenit de incorect politic.
„- E prea complicat să fie doar o farsă?
– Până când nu aflăm cine e puștiul și cine îl ține ostatic, nu excludem nicio posibilitate. Dar, ținând cont că toată lumea cu ochii pe noi, trebuie să pornim de la premisa că e pe bune.
River se lăsă pe spate.
– Care „noi”?
Sid se înroși.
– Știi ce vreau să spun. Și nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce cauți aici?
– Chiulesc de la un discurs de încurajare.
– Răspunzi vreodată la ce ești întrebat?
– Dar tu?
– Întreabă-mă.
– Te-ai documentat mult cu privire la Hobden?
Expresia lui Sid se schimbă.
– Nu cine știe ce.
– Dar suficient ca să afli unde ia micul-dejun.
– Nu e greu, River.
– În general nu-mi spui River.
– În general nu spun nimănui River. E un nume neobișnuit.
– E vina mamei. A trecut printr-o fază hipiotă. Ți-a zis Lamb să nu vorbești despre misiune?
– Nu, m-a sfătuit să-mi fac blog: www.întrebăricretine.gov.uk. Acum e rândul meu. Ce știi despre Hobden?” (p. 124-125)
