În urma unui accident, un scriitor încearcă să își rememoreze viața, însă este incapabil să mai discearnă între faptele și persoanele reale și întâmplările și personajele din cărțile pe care le-a scris, le-a tradus și le-a citit. Cu vocea unui narator nesigur, ale cărui povești sunt mereu dezmințite, Silex înfățișează o istorie a fărâmițărilor interioare și o meditație amplă asupra memoriei, a identității‚ a imaginii pe care ne-o construim, a minciunilor pe care ni le spunem, a răului pe care ni-l facem unii altora sau nouă înșine.
George CORNILĂ (n. 1986, Focșani) a debutat cu romanul Cu dinții strânși (2007; reeditat în 2022). Au urmat romanele Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014; 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018; 2019) și Diluvium (2019), biografia romanțată Hasdeu. Duhuri (2023), volumele de povestiri și nuvele Arlequine (2018), Entropic (2020) și Rezervația (2022) și cartea cu povești pentru copii Toxi Foxy (2018), pentru care a primit mai multe premii naționale și internaționale. Este prezent cu proze în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. A fost copywriter, secretar general de redacție și redactor-șef. Face traduceri din literatura americană și britanică, scrie articole pentru Dilema veche, Observator cultural, Familia, Matca literară, Luceafărul de dimineață, Salonul literar și Aphelion (SUA) și ține ateliere de scriere creativă. Visează la o casă pe plajă, cu o cameră uriașă doar pentru bibliotecă și o cameră ceva mai mică pentru pisici.
ISBN: 978-973-46-9792-2
An apariție: 2024
Lună apariție: 2
Număr pagini: 304
Tip ediție: broșată
Format: 130×200
Colecție: EGO. PROZĂ
Domenii: Literatură română > Psihologică > Literatură română > Thriller & Mystery
SILEX
(fragment de roman)
George Cornilă
Aplecat peste pervazul uneia dintre ferestrele care dădeau în puț, ascultând încordat, l-am văzut pentru întâia oară pe nea Lazăr. Spun întâia oară pentru că aveam să-l întâlnesc, sub diferite manifestări ale sale, de-a lungul următoarelor două decenii. Nea Lazăr, un bărbat înalt și ciolănos care locuia într-o cămăruță de lângă uscător, fusese angajat de administrație pentru diverse munci în folosul asociației de locatari. Era un factotum care luase asupra sa toate treburile închipuibile, spăla casa scării, uda florile, golea ghenele, repara țevile, vopsea, văruia, vâna gândacii și șobolanii.
Pentru a le putea săvârși pe toate, părea că se multiplicase, căci dădeai peste el pretutindeni. Când ieșeai pe ușă, îl găseai pe palier, lipind la loc o foaie de calendar desprinsă de pe faianță, coborai un etaj și-l întâlneai iar, copilind una dintre plantele monstruoase, ajungeai în curte, el era deja acolo, bătea un covor sau hrănea porumbeii. Cum o făcea habar n-aveam, prin ce pasaje numai de el știute umbla, ca rozătoarele prin galeriile lor labirintice, spre a-ți ieși în cale, din nou și din nou, mereu zâmbitor, ridicând de fiecare dată o mână butucănoasă în semn de salut.
Dimineața, Adriana avea cursuri — anul universitar nu se încheiase — și eu o însoțeam, pe jos, până la Universitate, apoi mă întorceam pe Pache și îmi pierdeam următoarele câteva ore hoinărind pe străduțe. Haosul din Centru mă înnebunea și mă îngrozea gândul că, nu peste mult timp, aveam să fiu nevoit să-l înfrunt, că nu puteam să-l evit, că pe acolo trebuia să-mi croiesc drum, ca printr-o junglă deasă, una cu totul diferită de pădurea copilăriei mele, Edenul care deja de câțiva ani era distrus metodic și în fața profanării căruia mă găseam neputincios și revoltat, ca urangutanul care se luptă jalnic cu brațul excavatorului, ca pasărea-liră care, resemnată, imită zgomotul infernal al drujbelor.
Mă învârteam în jurul rondului de la Rosetti, în umbra clădirilor ciclopice, cu cafenele la parter, împrăștiind mireasma divină a unei licori încă străine mie și de unde se auzeau romanțe vechi, uneori o luam pe Strada Speranței, despre care știam din șlagărul Corinei Chiriac, pe care-l auzeam la difuzor când eram mic, dimineața, după Cotele apelor Dunării, alteori pe Strada Radu Cristian, pe care-l confundam cu Cristian Vasile, căci până și eu auzisem povestea Zarazei — ai mei aveau un vinil imprimat de Odeon și, uneori, în diminețile de duminică, îl ascultau în timp ce ei beau cafea în sufragerie.
De fapt, nu știam despre cântărețul cu pricina decât că fusese îndrăgostit nebunește — singurul mod în care merită să fii îndrăgostit — de amintita femme fatale. Nimic despre creația sa, vizitele la Viena și Berlin, înrolarea în trupele artistice și plecarea pe Frontul de Est, anii de circ, anii de teatru de păpuși, prietenia cu Mihail Sebastian, nimic. Era nedrept, însă peste ani aveam să-mi dau seama că unii bărbați deveneau celebri doar pentru că iubiseră o anumită femeie, căci femeile nu trebuie să facă nimic pentru a rămâne în amintire, trebuie doar să existe, să fie ele, în vreme ce bărbații se căznesc să creeze opere de artă, să ridice zgârie-nori și să poarte războaie, doar ca să nu piară. Femeia este însă nepieritoare natural, fără să forțeze, fără măcar să încerce.
Ba nici măcar nu trebuie să existe cu adevărat, căci partea cea mai halucinantă a acestei povești de iubire este faptul că Zaraza n-a existat. Desigur, nu știam asta pe atunci, nici despre Benjamín Tagle Lara sau Carlos Gardel. Credeam tot ce auzeam, așa cum orice puști crede orice legendă urbană, crede pentru că vrea să creadă, căci realitatea e nespectaculoasă și avem nevoie de basme, să ne tresalte inima, să ne lăcrimeze ochii, să ni se ridice părul pe ceafă și pentru că adevărul nu trebuie lăsat, vorba lui Twain, să stea în calea unei povești bune.
Apoi, străduțele adormite de la Armenească, numai buganvilea și pisici grase, Foișorul de Foc, Mântuleasa, Moșilor Vechi, Izvorul Rece, după care, fie coteam, prin fața Gărzii de Pompieri, pe Strada Pictor Ion Andreescu — acasă, în Focșani, aveam pe hol o copie a Stejarului lui Andreescu, care făcea pereche cu Stejarul lui Șișkin, din camera mea —, fie îmi continuam drumul spre Mătăsari, Parcul Tolbuhin, care mie îmi amintea de Suvorov, a cărui statuie se vedea de pe șoseaua care ducea la mare și, în cele din urmă, Piața Iancului. Nu mergeam niciodată mai departe, căci știam că, la un moment dat, drept în față, începea Pantelimonul, despre care derbedeii inveterați de la Centrală spuneau că era un loc al fărădelegilor, o mahala a cuțitarilor și pistolarilor, în care străinul nebănuitor sau prea încrezător intra și nimeni nu mai auzea de el.
Cârciumi de cartier gălăgioase, grădini de vară comuniste, cu pavaje slinoase, înghițite de vegetație prăfuită, șine care trosneau sub povara tramvaielor, hurduc-burduc și țipăt strepezitor de fier râcâind fier, pantografe scânteioase, copii și câini famelici și vânzători ambulanți de oale și covoare care strigau sub ferestrele opacizate de mizerie. Cum mergeai spre Iancului, pe partea dreaptă se găsea o casă căzută în paragină, o vilă în stil neoromânesc ridicată probabil prin anii ’20, înconjurată de o grădină sălbăticită, cu plante gigantice, întocmai ca acelea care creșteau pe holurile blocului de pe Lirei. Două caturi, mansardă și foișor, o verandă cu trei travee ogivale, o terasă cu baluștri frumos rotunjiți. Acoperișul de țiglă era parțial prăbușit și, sub mulurile halucinante, prin ferestrele mari, cu arc în dusină, țâșneau șiraguri de iederă. M-a atras pe loc, fascinația sufletului tânăr pentru vechi, pentru edificii părăsite, pentru locuri interzise. Singurul lucru care m-a ținut departe a fost gardul din fier forjat, prea înalt, cu vârfuri de lance amenințătoare ca țepele din xilogravurile medievale germane care prezentau viața și faptele notoriului Vlad der Pfähler.
Într-un dintre zile, întorcându-mă la bloc, l-am găsit pe nea Lazăr în curtea înghesuită, acoperit tot de porumbei. Râdea și păsările tresăltau pe umerii lui. Când m-a văzut, le-a alungat cu ușuieli și mișcări iuți de mână. Păsările au zburătăcit puțin, apoi s-au așezat pe gard. Gura mare a lui nea Lazăr s-a întins într-un zâmbet.
— Gata pe ziua de azi? m-a întrebat.
— Gata, i-am răspuns.
— O plimbare face mereu bine. Pe unde-ai fost?
— Pe Plantelor.
— Ai fost la Eminescu?
— La Eminescu? am ridicat din sprâncene, recapitulând în gând tot ce știam despre poet.
Luceafărul, Scrisoarea a III-a, ziarul Timpul, Veronica Micle, „Eminul meu iubit”, teiul din Copou, Cimitirul Bellu, caseta neagră, ca din obsidian, cu șase volume, ediția pregătită de Alexandru Piru, pe care ai mei o țineau pe servanta din sufragerie, ca pe un bibelou, separat de celelalte cărți.
— La sanatoriu, la „Caritatea”, la Dr. Suțu, Plantelor nr. 9, acolo a murit, săracul.
— Îmi pare rău, am spus, de parcă era vorba despre un apropiat al lui.
— Da, păcat. I-au scos creierul după aceea, ditamai creierul, dar, ce să vezi, asistenta care trebuia să-l pregătească pentru autopsie avea un iubit pe-aici, prin zonă, un flăcău care-i făcea vizite, o striga de pe trotuar și ea fugea într-un suflet la el. Așa a făcut și în ziua aia, a auzit glasul craiului, a fugit la fereastră, i-a aruncat bezele și s-a grăbit să iasă, să-i sară de gât. A uitat creierul pe pervaz, că numai la el nu-i stătea mintea. Era iunie, o vară toridă, ca asta, creierul s-a copt acolo o vreme, până ce au venit niște ciori care l-au ciugulit. De unde să știe ele că creierul bietului poet era îmbibat de mercur. Le-au găsit moarte sub fereastră. Asta e.
M-a bătut apoi pe umăr, era rândul lui să mă consoleze, a deschis poarta și a luat-o spre bulevard, cu porumbeii ca un nor deasupra lui.
În acea noapte, n-am putut să dorm, nu din cauza sumbrei istorii, ci pentru că era cumplit de cald și gândacii de bucătărie, dintre cei mici și roșcați, aduși în vreun bagaj de peste Ocean, erau într-un du-te-vino continuu peste trupul meu lipit de cearșafuri. M-am ridicat și, străduindu-mă să nu fac vreun zgomot, m-am încălțat și am ieșit.
Strada scăldată de lumina unei luni colosale era pustie, doar în capăt un câine tolănit pe mijlocul drumului și-a ridicat capul, și-a culit urechile, a rămas așa câteva clipe, apoi s-a culcat la loc. Molii se izbeau de becul anemic al lampadarului din colț, gândaci de canalizare și libărci gigantice forfoteau la picioarele mele. Am cotit pe bulevard, am luat-o spre Universitate, cu mintea goală, așa cum trebuia să fie noaptea, doar că mie mi se umplea mereu când puneam capul pe perna încinsă, am mers un timp, apoi mi-am amintit de casa părăsită și am făcut cale întoarsă.
Am stat o vreme în fața porții masive, apoi am înconjurat curtea. În spate, gardul era la doar doi-trei metri de zid și o fereastră era deschisă, iar prin acea fereastră, în lumina albă a lunii, am văzut o duzină de nea Lazări stând în picioare, drepți, cu mâinile pe lângă corp și ochii închiși.
Cinci ani mai târziu, nu știu de ce cinci, într-o vară ca aceea, doar mai caldă și mai murdară, Adriana mi-a spus că o sunase o fostă vecină de pe Lirei ca s-o înștiințeze că nea Lazăr căzuse de la doi pe asfalt, când încerca să spele o fereastră, murise, însă eu știam că nu era întru totul adevărat. Casa a fost apoi demolată, pesemne armata de nea Lazări s-a împrăștiat prin lume, căci eu am continuat să întâlnesc câte unul, când mă așteptam mai puțin, zâmbitor, ridicând de fiecare dată o mână butucănoasă în semn de salut.
