Puiul de cuc
Camilla Läckberg
Titlu original: Gökungen
Limba originală: suedeză
Traducere: Cristina Ekholm
ISBN: 978-606-40-2175-5
Format: 130×200 mm, paperback cu clape
456 pagini
Colecția Fiction Connection. Crime
Un nou volum fascinant din seria Fjällbacka, foarte dens și incitant. – ALLAS
Două evenimente cumplite cutremură Fjällbacka. Un fotograf cunoscut e găsit ucis cu brutalitate într-o expoziție. Insulița unde se retrage să scrie Henning Bauer, laureatul premiului Nobel pentru literatură, devine scena unei tragedii sângeroase. Greu de crezut că aceste incidente nu au legătură, mai ales că fotograful și scriitorul erau printre fondatorii misteriosului club exclusivist numit Blanche. Ancheta lui Patrik Hedström pare blocată, în timp ce Erica Falck face cercetări în legătură cu uciderea unui transsexual la Stockholm în anii 1980. Și începe să înțeleagă că umbra păcatelor din trecut ajunge până în prezent.
Seria Fjällbacka este caldă și umană în comparație cu tușele întunecate și crimele sălbatice. Erica Falk este o eroină pe măsura Annikăi Bengtzon, a lui Martin Beck sau Kurt Wallander. – HELSINGBORGS DAGBLAD
Läckberg are un simț de observație deosebit și o pasiune pentru stări sufletești, personaje, dialog, detalii și intrigă captivantă care au făcut-o Regina genului crime. Și confirmă 100%. Iar noua ei carte, Puiul de cuc, din seria Fjällbacka, nu este o excepție. – BTJ
Camilla Läckberg face portretul încă unui sistem patriarhal, folosind ca fundal asocieri cu Academia suedeză, lumea culturală și abuzuri trecute sub tăcere (…) Puiul de cuc este sângeros și înspăimântător, te fascinează fără încetare (…) Categoric una dintre cele mai bune cărți ale lui Läckberg și, deși sinistră, poate e și una dintre cele mai răutăcioase/ amuzante cărți de suspans. – SKÅNSKA DAGBL ADET
E clar că Läckberg s-a distrat de minune când s-a întors în Fjällbacka. Ca autor, s-a dezvoltat mult în cele aproape două decenii care au trecut de la debutul ei și face deja parte din istoria genului crime suedez. – T VEDESTRANDSPOSTEN
Läckberg are un stil narativ impecabil, o energie care te împinge să citești mai departe. Și nu în ultimul rând, cititorul ajunge să țină la personajele ei, și la cele care apar cu regularitate, și la cele pe care le întâlnește de la carte la carte. – ADRESSEAVISEN
CAMILLA LÄCKBERG a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, primul volum al seriei Fjällbacka, care a fost primit cu entuziasm de critici și i-a adus în scurt timp un număr imens de cititori. Consacrarea sa ca autoare de bestsellere a venit odată cu cel de-al treilea roman al seriei, Cioplitorul în piatră, nominalizat pentru „Cel mai bun roman crime al anului“ de Swedish Crime Writers’ Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiți autori suedezi, cu cărți vândute în 35 de milioane de exemplare în peste 60 de țări. A scris 11 volume din seria bestseller internațional Fjällbacka, și două romane din seria Faye Adelheim. La Editura Trei, au mai apărut Prințesa ghețurilor, Predicatorul, Cioplitorul în piatră, Piază rea, Copilul german, Sirena, Paznicul farului, Făuritoarea de îngeri, Îmblânzitorul de lei și Vrăjitoarea (în seria Fjällbacka), precum și Colivia de aur și Aripi de argint (seria Faye Adelheim) și Cutia și Cult, scrise împreună cu Henrik Fexeus.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
De obicei găsea o logică în capriciile lui Rolf. Numai că de data asta era foarte ciudat. Și acum erau alte vremuri. Obiceiurile generației lor erau pe cale de dispariție, ca niște dinozauri. Nu mai trebuia să se adapteze după un bărbat. Putea să hotărască și singură.
Vivian luă telefonul de pe măsuța din living. Căsuța pe care o închiriaseră în Sälvik era frumoasă, dar te cam trăgea curentul în ea. Fiecare adiere de vânt se simțea prin pereți și Vivian își strânse puloverul pe lângă ea.
— Louise? Bună, sunt Vivian. Scuză‑mă că te deranjez, sigur ai multe pe cap azi, dar știu că Rolf a anunțat că nu venim în seara asta. Da, foarte trist, dar voiam să te întreb, sper că nu deranjez îngrozitor, dacă aș putea să vin singură la petrecere? Oh, e OK? Mulțumesc mult, Louise, ești foarte drăguță. Da, nu, nu ne‑am simțit prea bine, dar eu acum sunt în regulă și Rolf se descurcă singur o seară. Mulțumesc mult încă o dată.
Când închise telefonul, Vivian simți că discuția fusese de fapt o mare victorie. Primul pas către independență. Multe erau pe cale să se schimbe. Rolf se schimbase. Micile bucurii ale vieții care o făceau să‑l suporte dispăruseră. În ultimele luni devenise un bărbat sumbru și apatic. Rolf îmbătrânea. Și nu asta era viața pe care și‑o dorea ea.
Se îndreptă spre șifonier să vadă dacă își luase cu ea ceva haine de petrecere. În cel mai rău caz, dădea o fugă până la Udevalla.
Marea era agitată când Louise Bauer încerca să acosteze la mal cu Elisabeth II. Vechea barcă din lemn era în stare bună, iar ei avuseseră grijă de ea atâția ani, dar tot scârțâia pe valuri. Însă asta nu o speria. Era un marinar cu experiență și văzuse furtuni mai mari de‑atât. În schimb, era udă leoarcă după ce venise de la Fjällbacka până la Skjälerö. La petrecere aveau să meargă cu un vapor‑taxi, pentru că altfel riscau să ajungă într‑o stare deplorabilă.
Când sări pe mal, legă barca fără efort și se grăbi spre casele de pe insulă. Părinții ei, Lussan și Pierre, se plânseseră că nu i‑a întâmpinat când au ajuns la Fjällbacka, dar cum să aibă timp și pentru asta? Erau o mulțime de schimbări din ultim moment, o mulțime de lucruri la care trebuia să se gândească. Convorbirea cu Vivian o enervase cumplit, dar bineînțeles că nu se dăduse de gol la telefon. Să o anunțe acum că vine risca să‑i dea peste cap toate planurile minuțioase și așezarea la mese, dar se hotărâse să rezolve problema simplu, punând‑o în capul unei mese, lângă Erica și Peter. În fine. Nesimțire. Și era foarte ciudat că Rolf nu venea. Nu a crezut nicio clipă că era bolnav, anunțase de când a primit invitația că nu vine și, fără un glob de cristal, chiar nu avea de unde să știe că o să fie bolnav chiar atunci, în seara petrecerii. Rolf era oricum unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Henning și Elisabeth.
Stâncile erau alunecoase și îi scăpă piciorul, dar se redresă imediat. Era lumină și la ea și la Peter acasă, și în casa mare unde stăteau Elisabeth și Henning. La Rickard și Tilde era întuneric; ca de obicei, dormeau mai mult. Câteodată dormeau până după prânz, ceea ce știa că‑l enervează pe Henning.
Se îndreptă spre casa ei, dar se răzgândi și porni spre casa mare. Ca de obicei, intră fără să bată la ușă, strigând doar, cum făceau pe insulă:
— Alo?
— Louise! Louise! Vino încoace! Suntem în camera de lucru! se auzi vocea agitată a lui Elisabeth, iar ea se grăbi să‑și scoată hainele ude și pantofii.
Elisabeth era mereu discretă și foarte calmă. Chiar glumeau că este exact ca desenul cu rața care este foarte calmă la suprafață, dar sub apă dă agitată din picioare. Așa că după tonul vocii, își dădu seama că se întâmplase ceva important.
Când intră în cameră, Elisabeth și Henning stăteau fiecare în fotoliul lui, cu o sticlă de șampanie și două pahare pe măsuța dintre ei. Henning se ridică imediat, roșu la față, într‑un contrast puternic cu părul lui alb‑argintiu, și luă încă un pahar de șampanie, pe care i‑l întinse lui Louise cu mâna tremurând.
— Ați început deja să sărbătoriți? întrebă Louise luând paharul pe care Henning îl umplea cu șampanie.
Văzu ce marcă era. Un Henri Giraud, care costa cam 30 000 de coroane.
— Stai jos! Avem vești mari.
Elisabeth avea privirea pierdută și îi arată singurul loc liber, scaunul de birou a lui Henning.
— Acum chiar trebuie să‑mi povestiți ce s‑a întâmplat. Mor de curiozitate.
Louise gustă cu grijă din șampanie. Era bună, dar nu merita banii.
Elisabeth se uită triumfătoare la Henning, apoi își îndreptă privirea spre Louise. Dădu din cap spre soțul ei, care trase adânc aer în piept.
— Am primit vestea.
— Vestea? întrebă Louise, chiar dacă știa foarte bine ce vrea să zică.
Strânse mai puternic paharul de șampanie în mână.
— Da, vestea, confirmă Henning fericit. Sunt laureatul de anul acesta al Premiului Nobel pentru Literatură.
În cameră să așternu tăcerea. Și apoi se spulberă de zgomotul făcut de paharul spart al lui Louise.
— Când crezi că putem pleca acasă? o întrebă Patrik în șoaptă pe Erica în fața hotelului.
O vreme, păruse că furtuna o să treacă, dar acum valurile biciuiau din nou stâncile. Erica avea impresia că putea să simtă gustul sării de mare în aer. Îi făcu semn lui Patrik să tacă și se grăbi să intre înainte să‑și distrugă coafura. El continuă să bombăne în timp ce‑și lăsa haina la garderobă. Dacă ar ști ce chipeș arată în seara asta! își zise ea.
— Din câte știu, Louise te‑a așezat lângă o doamnă foarte drăguță, zise ea. Și uite ce primitor arată totul! O să fie o seară minunată.
Ceva nu era în regulă cu sacoul, pentru că Patrik se tot sucea în stânga și‑n dreapta, și doar aruncă o privire scurtă spre masa frumos aranjată în restaurantul luminos.
— Le‑ai spus lui Dan și Annei să ne sune dacă nu reușesc să se descurce cu copiii?
Speranța din glas îl dădu de gol.
— N‑o să sune. Și noi avem o seară fără copii și mâine și o dimineață tot fără ei. Nu uita asta. Nici nu mai știu când am avut parte de‑așa ceva.
— Așa e, recunoscu Patrik și o ciupi discret de fund. Și știu exact cum să folosim timpul ăsta…
— Dormind? întrebă Erica făcându‑i cu ochiul lui Patrik.
Cât de mult îl iubea pe omul ăsta!
