Fragment în avanpremieră: Ken Follett – Armele Luminii

„În Anglia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, […] nu doar că tinerii nu sunt în general respectați, dar aceasta este încă o epocă în care un copil poate fi spânzurat pentru că a furat o panglică în valoare de 6 șilingi pe care mama să o revândă pentru pâine; când criticarea guvernului este o infracțiune pedepsită cu închisoare; și atunci când angajaților li se interzice prin Legea din 1799 să-și critice angajatorul. Dar schimbări monumentale sunt în curs de desfășurare odată cu începuturile Revoluției Industriale, și nu totul este benefic. Noile războaie de tors necesită mai puțini lucrători pentru a le opera, lăsând mulți oameni fără loc de muncă.
[…] Cei ce încalcă legea pot evita uneori închisoarea intrând în armată, ceea ce conduce la scena dramatică a acestui lung roman. Când Wellington se confruntă cu Bonaparte la Waterloo, măcelul este înfiorător, cu proiectile de tun sfâșiind trupuri în bucăți. Sal și fiul ei sunt esențiali în poveste. Sunt caractere remarcabile, fără imperfecțiuni evidente, în timp ce restul protagoniştilor cuprinde figuri diverse: judecători nemiloși, oameni de afaceri avizi, hoți, adulteri, criminali și chiar un consilier al unui episcop care nutreşte ambiții nepotrivite.”
Kirkus Reviews

Data apariției: 26.09.2023

ISBN: 978‑606‑006‑870‑9
Format: RAO CLASS, ediție cartonată cu supracopertă
15,3 x 23,2 cm / aproximativ 640 pagini
Preţ de vânzare estimat: 98 lei

Traducere: Alexandru Marinescu

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Această carte este dedicată tuturor istoricilor. Există mii de istorici în toată lumea. Unii stau în biblioteci, aplecați deasupra manuscriselor străvechi, încercând să înțeleagă limbi moarte, scrise în hieroglife. Alții stau îngenuncheați, îndepărtând pământul din locurile unor clădiri vechi, în căutarea unor fragmente ale civilizațiilor pierdute. Chiar și mai mulți citesc interminabile și plictisitoare hârtii guvernamentale, care tratează crize politice de mult timp uitate. Cu toții se află în căutarea neobosită a adevărului.
Fără ei noi nu am înțelege de unde ne tragem. Și asta ar face și mai dificil să ne imaginăm încotro ne îndreptăm.

Distrugeți lucrarea întunericului
și haideți să îmbrăcăm o armură de lumină.
Romani 13:12

PARTEA ÎNTÂI
MAŞINA DE TORS
între 1792 şi 1793

CAPITOLUL 7

Amos visa că se afla într-o discuție intensă, intimă, cu Jane Midwinter. Capetele lor erau excitant de apropiate, vorbeau cu voce joasă, iar subiectul conversației lor era ceva deosebit de personal. Avea un sentiment cald, de fericire. Apoi Rupe Underwood veni în spatele lui și încercă să-i atragă atenția. Amos nu dorea să pună capăt acestui moment special cu Jane și, la început, îl ignoră pe Rupe, dar acesta îl scutură de umăr. Atunci știu că visa, dar își dorea atât de tare ca visul să continue, încât încercă să ignore scu­turatul. Nu funcționă și părăsi visul cu tristețea unui înger alungat care cade spre pământ.

– Amos, trezește-te! auzi apoi vocea mamei lui.

Era încă întuneric. În mod normal, mama lui nu-l trezea dimineața. Întotdeauna se trezea la timp pentru orice ar fi avut de făcut și de obicei părăsea casa în timp ce ea încă era în pat. Și, oricum, își aminti el, în ziua aceea era duminică.

Deschise ochii și se ridică în șezut. Ea stătea în picioare lângă pat, cu o lumânare, complet îmbrăcată.

– Cât e ceasul? întrebă el.

Ea începu să plângă.

– Amos, dragul meu fiu, începu ea, tatăl tău a murit.

Prima lui reacție fu să se îndoiască.

– Dar era bine aseară, la cină…

– Știu.

Ea își șterse nasul cu mâneca, ceva ce n-ar fi făcut nicio­dată în circumstanțe normale.

Asta îl convinse.

– Ce s-a întâmplat?

– M-am trezit, nu știu de ce. Poate că a făcut vreun zgo­mot. sau poate că, pur și simplu, am știut. Am vorbit cu el, dar nu mi-a răspuns. Am aprins lumânarea de la capul patului ca să-l pot vedea. Era întins pe spate, cu ochii des­chiși, holbându-se spre tavan. Nu mai respira.

Pe Amos îl izbi înțelegerea faptului că a te trezi alături de un cadavru putea fi o experiență îngrozitoare.

– Sărmana mamă! zise el luându-i mâna.

Ea dorea să-i spună întreaga poveste.

– Am chemat-o pe Ellen și i-am spălat trupul.

Amos se gândi că trebuia să fi făcut asta în mare liniște; dar, oricum, el dormea adânc.

– L-am înfășurat într-un giulgiu și i-am pus bănuți pe pleoape ca să-i închidă ochii. Apoi m-am spălat și m-am îmbrăcat. Și am venit să-ți spun și ție.

Amos își aruncă păturile de pe el și se ridică în picioare, în cămașă de noapte.

– Vreau să-l văd.

Ea aprobă din cap, de parcă ar fi fost de așteptat.

Traversară împreună casa până la dormitorul părinților.

Tatăl lui era întins pe patul cu patru coloane, cu capul pe o pernă albă, imaculată, cu părul pieptănat, cu trupul aco­perit de o pătură care-l învelea strâns, mai îngrijit în moarte decât fusese în viață. Amos auzise oamenii spunând despre câte un cadavru că arăta atât de bine, încât părea să fie încă în viață, dar nu era cazul acum. Tatăl lui era dus și Amos privea o formă goală, iar acest lucru era cumva îngrozitor de evident. Amos n-ar fi putut să spună ce anume era cu fața lui, de îi lăsa această impresie, dar nu exista loc de îndo­ieli. Moartea era inconfundabilă.

Fu cuprins de un sentiment de tristețe atât de puternic, încât izbucni în plâns. Suspinând puternic, vărsă un potop de lacrimi. În același timp, o parte a minții lui se întreba de ce se simțea așa. Tatăl lui fusese aspru și lipsit de generozitate cu el, tratându-l ca pe un cal de tras la căruță, ca pe un ani­mal de povară, valoros doar pentru utilitatea lui. Și totuși era îndurerat, plângând incontrolabil. Își șterse fața în mod repetat, dar lacrimile continuau să-i curgă.

Când furtuna se potoli, în sfârșit, mama lui spuse:

– Acum, îmbracă-te și vino la bucătărie pentru o ceașcă de ceai. Sunt multe de făcut, iar lucrul acesta ne va ajuta să suportăm pierderea.

El încuviință din cap și se lăsă condus afară din cameră. Întors în propriul său dormitor, începu să se îmbrace. Fără să se gândească prea mult, începu să-și pună hainele de fiecare zi, apoi trebui să și le scoată și să înceapă din nou. Alese o haină gri-închis, cu vestă și guler negru. Rutina de a lega șire­turi și de a încheia nasturii îl calmă, astfel că, în momentul în care își făcu apariția în bucătărie, controlul îi revenise.

Se așeză la masă. Mama lui îi dădu o ceașcă de ceai și îi spuse:

– Trebuie să ne gândim la înmormântare. Mi-ar plăcea ca slujba să aibă loc la catedrală. Tatăl tău a fost o persoană importantă în Kingsbridge, merită asta.

– Să-l întreb pe episcop?

– Dacă vrei…

Ellen așeză în fața lui Amos o farfurie cu pâine prăjită unsă cu unt. El nu se gândise că ar putea să mănânce ceva, dar mirosul îl făcu să-i lase gura apă. Luă o felie și o mâncă repede, apoi spuse:

– Ce facem cu priveghiul?

– Ellen se poate ocupa de asta.

– Poate cu puțin ajutor suplimentar, adăugă Ellen.

– Dar voi avea nevoie de niște bani din seif, spuse mama lui.

– Mă voi ocupa de asta, zise Amos. Știu unde este cheia.

– Mai mâncă o felie de pâine prăjită.

Zâmbind vag, ea spuse:

– Acum sunt banii tăi, presupun. La fel și afacerea.

– Întrucât am doar nouăsprezece ani, îmi închipui că sunt ale tale, cel puțin până împlinesc douăzeci și unu de ani.

Ea ridică din umeri.

– Tu ești bărbatul în casă.

Chiar era – mai curând decât se așteptase. Fusese multă vreme nerăbdător să preia conducerea, dar acum nu simțea nicio emoție și nicio satisfacție. Mai degrabă era intimidat de perspectiva de a conduce întreprinderea fără să benefici­eze de cunoștințele și experiența tatălui său.

Se întinse după o altă felie de pâine prăjită, dar se terminase.

Afară apăreau zorii. Mama sa spuse:

– Ellen, dă ocol casei și asigură-te că toate perdelele sunt trase. Va fi un semn pentru trecători că în casă a avut loc un deces. Eu voi acoperi oglinzile, spuse ea.

Și acesta era un obicei, deși Amos nu înțelegea de ce.

– Trebuie să începem să le spunem oamenilor, zise el. Se gândea la primar și la editorul de la Kingsbridge Gazette. Probabil că ar trebui să merg acum să vorbesc cu episcopul, dacă nu e prea devreme.-

– El va considera un gest de politețe faptul că a fost infor­mat primul, spuse mama lui. Este sensibil la genul acesta de lucruri.

Amos își puse o pelerină și ieși afară în dimineața rece de duminică. Casa tatălui său – acum, casa lui – se afla pe High Street. Merse până la intersecția dintre High Street și Main Street, centrul comercial al orașului, cu cele patru colțuri ale sale, ocupate de piața de lână, Sala Breslelor, sala de întruniri și teatrul din Kingsbridge. Acolo coti pe Main Street și merse în jos, pe lângă catedrală. Cimitirul acesteia se afla pe latura de nord. În curând, trupul tatălui său avea să zacă acolo, dar sufletul lui se afla deja în Rai.

Palatul episcopului, aflat peste drum de Bell Inn, era o clădire măreață, cu ferestre înalte și un portal elaborat, toate construite din piatră de la cariera care îi aprovizionase pe constructorii catedralei. Amos o recunoscu pe menajera de vârstă mijlocie, Linda Mason, care îl conduse în sala mare.

– Bună dimineața, Linda, trebuie să-l văd pe episcop.

– Se odihnește după slujba de dimineață, spuse ea. Pot să-i transmit despre ce e vorba?

– Tatăl meu a murit în cursul nopții.

– O! Amos, îmi pare rău.

– Mulțumesc.

– Îi voi comunica episcopului că ești aici. Ia loc lângă foc.

El își trase un scaun în apropierea focului și aruncă o privire în jurul său, în sală. Era decorată cu gust, în culori deschise, cu nenumărate picturi care înfățișau peisaje. Nu existau imagini religioase, probabil pentru că acestea adu­ceau puțin a catolicism.

Un minut mai târziu, apăru fiica episcopului, Elsie. Amos zâmbi, încântat să o vadă. Era o fată deșteaptă și voluntară și plănuiau împreună școala de duminică. Îi plăcea de ea, deși nu avea alura irezistibilă a lui Jane Midwinter. Elsie era des­tul de comună, având gura și nasul prea mari, dar – după cum remarcă acum – zâmbetul ei era încântător.

– Bună dimineața, domnule Barrowfield, ce cauți aici? îl întrebă ea.

– Am venit să-l întâlnesc pe episcop. Tatăl meu a murit.

În semn de simpatie, ea îi strânse brațul.

– Ce trist pentru tine… Și pentru mama ta.

El încuviință din cap.

– Au fost căsătoriți timp de douăzeci de ani.

– Cu cât petreci mai mult timp împreună, cu atât mai rău trebuie să fie.

– Presupun că da. Nu te-am văzut de câteva zile. Ce nou­tăți ai despre școala de duminică?

– Oamenii par să creadă că voi fi doar eu, într-o cameră mică, învățând doisprezece copii să citească. Vreau să fac mai mult de atât – să am mai mulți copii, poate o sută, și să-i învăț și să scrie, și să socotească. Și trebuie să le oferim o tra­tație ca să-i atragem – poate niște prăjituri la final.

– Sunt de acord. Când putem începe?

– Nu știu cu precizie, dar în curând. Iată că vine tatăl meu.

Episcopul cobora pe scara mare, în ținută completă de duminică. Elsie spuse:

– Tată, Amos Barrowfield este aici. Tatăl lui, Obadiah, a murit.

– Mi-a spus Episcopul îi strânse mâna lui Amos. O zi tristă pentru tine, domnule Barrowfield, spuse el cu o voce răsunătoare, de parcă predica. Dar putem să ne conso­lăm unul pe altul conștientizând faptul că tatăl tău este acum cu Hristos, ceea ce este mult mai bine, după cum ne spune apostolul Pavel.

– Mulțumesc, Eminența Voastră, răspunse Amos. Mama mea dorea ca să fiți prima persoană care află.

– Ce atent din partea ei!

– Și m-a rugat să vă întreb dacă serviciul funerar poate să fie ținut la catedrală.

– Așa cred. Un consilier municipal – și om care venea regulat la biserică – are dreptul la așa ceva. Trebuie să veri­fic cu confrații mei clerici, dar nu întrevăd nicio problemă.

– Mama mea se va simți mult consolată.

– Și acum, trebuie să conduc rugăciunile casei. Vino, Elsie.

Episcopul și fiica lui intrară în sufragerie, iar Amos se descurcă să iasă singur pe ușa din față.

* * *

Două zile mai târziu, împreună cu cinci țesători, toți purtând pălării negre, Amos însoți sicriul de acasă, de-a lungul High Street și apoi în jos pe Main Street, până la catedrală, unde îl așezară cu toții pe niște capre înălțate în fața altarului.

Amos fu surprins de mulțimea din navă. Veniseră mai mult de o sută de oameni, poate chiar două sute. Jane se afla printre ei, ceea ce-i făcea plăcere.

Amos avea sentimente amestecate în legătură cu cate­drala. Metodiștilor le displăcea pompa bisericii tradiționale, robele și ornamentele incrustate cu pietre prețioase; ei pre­ferau să țină slujbele într-o cameră simplă, cu decorațiuni elementare. Atenția era îndreptată către ceea ce se întâmplă în mintea credinciosului. În ciuda acestui lucru, Amos se simțea întotdeauna impresionat de stâlpii măreți ai catedra­lei și de bolțile sale plutitoare. Singurul lucru care-i displăcea cu adevărat la Biserica Angliei era atitudinea sa dogmatică. Clerul considera că el ar fi trebuit să creadă ceea ce i se spu­nea să creadă, în timp ce metodiștii îi respectau dreptul de a avea propria părere.

Biserica avea aceeași atitudine ca și tatăl lui, care zăcea acum în coșciug.

În sfârșit, se eliberase de tirania tatălui său, se gândea el în timp ce începea slujba, dar această libertate îi aducea și anxietate. Trebuia să se afle la Kingsbridge ca să discute cu clienții și să cumpere lână, prin urmare avea nevoie de cineva care să-i preia turele. Plănuia să facă stocuri de mate­riale, astfel încât să nu fie dezechilibrat de eventuale crize, dar ăsta nu era un lucru simplu, pentru că trebuia să cum­pere când prețurile aveau să fie scăzute. Ar fi vrut să-și extindă afacerea, dar nu știa unde ar fi putut să găsească mai mulți meșteșugari, mai ales torcători. „Am nevoie de ajutor, se gândi el, mai ales acum, când bătrânul nu mai este. Nu mă așteptam la asta.“

Era atât de absorbit de îngrijorările sale, încât sfârșitul slujbei îl surprinse și avu nevoie de un moment ca să înțe­leagă că trebuia să ridice sicriul.

Îl purtară pe Obadiah în lungul navei, îl scoaseră prin marea ușă de vest și ocoliră spre latura nordică a bisericii, unde se afla cimitirul. Continuară pe lângă mormântul monumental al abatelui Philip, călugărul al cărui nume era legat de construcția catedralei, în urmă cu mai bine de șase sute de ani. Apoi se opriră la un mormânt proaspăt săpat.

Vederea gropii adânci și a mormanului de pământ afânat care se înălța alături îl șocă profund pe Amos. Nu era nimic neobișnuit sau neașteptat în această priveliște; ceea ce-l șoca era gândul că trupul tatălui său avea să zacă în groapa aceea rece și noroioasă, până în ziua Judecății de Apoi.

Fără nicio altă rugăciune, coborâră coșciugul în mormânt.

Amos luă o mână de pământ din morman. Preț de un moment, rămase în picioare la marginea gropii, privind în jos, șocat de sumbra finalitate a ceea ce era pe cale să facă. Apoi împrăștie peste coșciug pământul pe care-l ținea în mână. Când se termină totul, se întoarse.

Mama lui, suspinând zgomotos, făcu același lucru, apu­când o mână de pământ și aruncând-o peste coșciug. Apoi se îndepărtă nesigură. În timp ce alți participanți la înmor­mântare stăteau la coadă așteptând să le vină rândul, mama îl apucă pe Amos de braț și îi spuse:

– Du-mă acasă.

Ellen pregătise casa pentru o mare adunare. Pe hol se afla un butoi de bere, împreună cu zeci de căni de lut, iar masa din sufragerie era acoperită de platouri cu prăjituri, tarte, plăcinte cu brânză și pâine îndulcită cu melasă. La etaj, salonul fusese pregătit pentru cei mai importanți oas­peți, iar acolo existau sherry, vin de Madeira și un vin roșu, alături de cele mai rafinate gustări: pateuri de vânat, pește sărat, plăcintă de iepure și creveți.

Văzând toate acestea, mama lui încercă să se adune. Își scoase paltonul și se apucă să așeze totul astfel încât să arate perfect. Amos se pregăti să întâmpine oaspeții, iar după vreo două minute, începură să sosească primii. Strângea mâini, le mulțumea oamenilor pentru condoleanțe, îi îndemna pe oaspeții obișnuiți să se servească singuri cu bere și îi dirija pe musafirii speciali la etaj, inclusiv pe cano­nicul Midwinter și pe Jane. Începea să se simtă ca un țesă­tor, repetând aceleași acțiuni iar și iar, până când deveniră toate simple automatisme.

Toată lumea vorbea despre Franța. Revoluționarii îl deca­pitaseră pe regele Ludovic al XVI-lea și apoi declaraseră răz­boi Angliei. Spade le spuse că cea mai mare parte a armatei regulate britanice se afla fie în India, fie în Caraibe. Miliția din Shiring făcea, de acum, exerciții în teren în fiecare zi, în împrejurimile orașului Kingsbridge.

Amos era dornic să discute cu Jane și, când oaspeții începură să plece, o căută. Se gândea că ea ar fi putut să îl ia ceva mai în serios acum, când era proprietarul unei afa­ceri. Era o fire practică, ceea ce reprezenta un lucru bun la o nevastă, își spunea el, chiar dacă nu era foarte romantic.

Se duse la etaj și o găsi pe palier. Rochia ei era confecți­onată dintr-un flanel negru, lucios, care era surprinzător de strălucitor alături de părul ei negru.

– Te-am visat, îi spuse el încet, pentru ca ceilalți să nu-l poată auzi.

Ea îl privi cu ochii aceia gri și, ca întotdeauna, el se simți neajutorat.

– Un vis frumos, întrebă ea. Sau un coșmar?

– A fost foarte frumos. Doream să nu se mai termine. Ea deschise ochii larg, având pe față o expresie uluită.

– Sper că te-ai comportat respectabil în visul acela.

– O, da. Doar stăteam de vorbă, așa cum facem acum, dar era. nu știu. Perfect.

– Despre ce discutam?

– Nu sunt sigur, dar părea să fie despre ceva la care țineam amândoi.

– Îmi închipui… Ea ridică din umeri. Cum s-a terminat?

– M-am trezit.

– Asta-i problema cu visele.

La fel ca întotdeauna când era cu ea, își dorea să nu fi vorbit, ca să se poată concentra să o privească. Ea nu trebuia să facă nimic: îl vrăjise fără să încerce.

– Lumea mea s-a întors cu fundul în sus de când am vor­bit ultima dată cu tine, îi spuse el.

– Îmi pare foarte rău pentru tatăl tău.

– Deși ne-am certat destul de mult în ultimul an, sunt surprins de cât de trist mă simt pentru că l-am pierdut.

– Așa se întâmplă cu cei din familie. Chiar dacă-i urăști, tot îi iubești.

El se gândi că era o remarcă înțeleaptă, în genul celor pe care le-ar fi spus tatăl ei.

Nu știa cum să pună întrebarea pe care ar fi vrut să i-o adreseze. Se decise să treacă direct la subiect.

– Ai vrea să ieși cu mine?

– Deja m-ai întrebat asta, spuse ea. Iar eu ți-am răspuns.

Era descurajant, dar, pe de altă parte, nu era chiar o res­pingere directă.

– Mă gândeam că este posibil să te fi răzgândit, îi spuse el.

– De ce să mă fi răzgândit?

– Pentru că nu mai sunt un băiat care nu are nimic de oferit în afară de speranțe.

Ea se agită.

– Dar ești.

– Nu, zise el scuturând din cap. Dețin o afacere profita­bilă. Și am o casă. Aș putea să mă însor și mâine.

– Dar afacerea ta a acumulat datorii mari.

El nu se aștepta la asta. Făcu un pas în spate, de parcă fusese amenințat.

– Datorii? Nu, nu-i adevărat.

– Tatăl meu spune că este.

Amos era uluit. Canonicul Midwinter nu răspândea bârfe aiurea.

– Cum așa? zise el. Cât de multe? Către cine?

– Nu știai?

– Încă nu știu.

– Nu pot să-ți spun de ce și nici nu știu câți bani au fost împrumutați, dar știu cui îi ești dator: consilierului

Amos era nedumerit. Îl cunoștea pe Hornbeam, desigur; toată lumea îl cunoștea. Acesta venise la priveghi și Amos îl văzuse discutând cu prietenul lui, Humphrey Frogmore, cu un minut în urmă. Hornbeam venise la Kingsbridge în urmă cu cincisprezece ani. Cumpărase afacerea cu haine care-i aparținuse socrului canonicului Midwinter, consilierul Drinkwater, și o transformase în cea mai mare întreprindere din oraș. Obadiah îl respectase ca pe un om de afaceri price­put, dar fără să-l placă prea mult.

– De ce ar fi împrumutat tatăl meu bani de la el? De la oricine?

– Nu știu.

Amos privi în jur, căutând cu privirea un bărbat înalt, agitat, îmbrăcat în haine sobre, dar scumpe, cu o perucă de un șaten-deschis, cârlionțată, singura concesie pe care o făcea vanității sale.

– A fost aici, dar sunt sigură că a plecat deja, spuse-

– Mă duc după el.

– Amos, așteaptă!

– De ce?

– Pentru că nu este un om amabil. Când vei discuta cu el despre asta, ar trebui să fii înarmat cu toate informațiile.

Amos se forță să rămână nemișcat și să gândească.

– Ai perfectă dreptate, spuse el după un moment. Mul­țumesc.

– Așteaptă până după plecarea tuturor oaspeților. Ajut-o pe mama ta să pună casa în ordine. Află adevărul despre finanțele tale. Și, pe urmă, du-te să discuți cu Hornbeam.

– Este exact ceea ce am să fac, spuse Amos.

Jane plecă împreună cu tatăl ei, dar unii dintre oaspeți mai zăboviră, împiedicându-l pe Amos să facă ceea ce avea nevoie urgentă să facă. Un grup de la parter părea hotărât să rămână până când butoiul se golea. Mama lui Amos și Ellen începură să curețe locul în jurul lor, îndepărtând vesela folosită și mâncarea rămasă. Apoi, în sfârșit, Amos le ceru politicos ultimilor străini să meargă acasă.

După aceea se duse în birou.

În cele două zile care trecuseră de la moartea tatălui său, fusese prea ocupat cu pregătirile pentru înmormântare ca să se uite în registre. Acum își dorea să-și fi făcut timp pen­tru asta.

Biroul îi era la fel de familiar ca orice altă parte a casei, dar acum își dădea seama că nu știa unde să găsească lucru­rile importante. Existau facturi și chitanțe în sertare, dar și în cutii așezate pe jos. Un jurnal conținea nume și adrese din Kingsbridge și din alte părți, fără să indice dacă persoa­nele respective erau clienți, furnizori sau orice altceva. Într-un dulap se aflau câteva registre grele, unele așezate în picioare și altele culcate, toate fără titluri. De câte ori îi adre­sase tatălui său întrebări despre bani, i se răspunsese că nu trebuia să-și bată capul cu asta până când nu împlinea douăzeci și unu de ani.

Începu cu registrele, alegând unul la întâmplare. Nu era dificil de înțeles. Prezenta banii primiți și banii plătiți zi de zi, precum și totalurile de la sfârșitul fiecărei luni. În cele mai multe luni, chitanțele de încasări depășeau cheltuielile, așa că se realiza un profit. Ocazional, existau și pierderi. Întorcând prima pagină, observă că era datată în urmă cu șase ani.

Găsi apoi registrul cel mai recent. Verificând totalurile lunare, observă că chitanțele de încasări totalizau, de obicei, mai puțin decât costurile. Se încruntă. Cum era posibil un asemenea lucru? Căută în urmă, în ultimii doi ani, și desco­peri că pierderile crescuseră treptat. Dar existau câteva chi­tanțe cu o valoare mare, care fuseseră etichetate misterios: „Din contul H“. Acestea prezentau sume rotunde – zece lire, cincisprezece lire, douăzeci de lire -, dar fiecare dintre ele echilibra, aproximativ, deficitul din cele câteva luni anteri­oare. Și mai erau mici sume regulate marcate ca: „Int. 5%“.

Se creiona treptat o imagine și aceasta era, într-adevăr, îngrijorătoare.

Având o presimțire sumbră, întoarse pagina din spate și descoperi o coloană scurtă, cu titlul: „Contul H“. Începea în urmă cu optsprezece luni. Fiecare intrare corespundea unei intrări din înregistrările lunare. Cele mai multe dintre numerele de pe pagina din spate erau negative.

Amos era îngrozit.

Tatăl lui pierduse bani timp de doi ani. Se împrumutase ca să-și acopere pierderile. Două intrări pozitive pe pagina din spate demonstrau că plătise o parte din banii datorați, dar fusese obligat, curând, să se împrumute din nou.

„Int.“ însemna dobândă și „H.“ trebuia să fie Hornbeam. Jane avusese dreptate.

Totalul scris la baza paginii din spate era de o sută patru lire, treisprezece șilingi și opt pence.

Amos era devastat. Crezuse că moștenise o afacere via­bilă, dar se trezise cu o datorie masivă. O sută de lire era prețul de achiziție al unei case bune în Kingsbridge.

Trebuia să plătească tot ce datora. Pentru Amos, era rău și rușinos să datoreze bani și să nu-i plătească înapoi. Cu greu ar fi putut trăi cu el însuși dacă devenea genul acela de persoană.

Dacă putea să transforme pierderile într-un profit modest de o liră pe lună, tot i-ar fi trebuit aproape nouă ani ca să-și plătească datoria – și asta s-ar fi putut întâmpla fără să cumpere mâncare pentru el și mama lui.

Asta explica răutatea și discreția exagerată a tatălui său din ultimii ani. Obadiah își ținea ascunse pierderile – poate în speranța că putea răsturna cursul afacerii, deși părea să fi făcut prea puțin în acest sens. Sau poate că boala, care se arătase sub forma unei respirații tot mai îngreunate, îi afec­tase cumva și mintea.

Amos avea să afle mai multe de la Hornbeam. Dar nu putea să-i adreseze, pur și simplu, întrebări. Avea nevoie să-l asigure că datoria urma să fie plătită cât se putea de repede. Pe Hornbeam trebuia să-l impresioneze hotărârea lui.

Și nu trebuia să-și facă griji doar pentru Hornbeam. Probabil că și alți oameni de afaceri din Kingsbridge aveau să stea cu ochii pe el. Cunoscându-l pe tatăl lui și văzând că Amos se dovedise un asistent competent, aveau să îl pri­vească toți cu amabilitate, cel puțin la început. Dar dacă el începea prin a da faliment, prietenia lor s-ar fi diluat. Era important ca toată lumea să afle cât de intens muncea Amos ca să plătească datoriile tatălui său.

Avea să fie Hornbeam înțelegător, în ciuda atitudinii sale severe? Încercase să-l ajute pe Obadiah să facă față dificul­tăților afacerii, ceea ce era un semn bun – deși îi pretinsese dobândă, desigur. Și el îl cunoștea pe Amos încă din copilă­rie, ceea ce trebuia să conteze cumva.

Înarmat cu aceste gânduri optimiste, Amos părăsi biroul pe ușa dinspre stradă și se îndreptă spre reședința lui Hornbeam.

Aceasta se afla la nord pe High Street, în apropierea bisericii St Mark, într-un fost cartier sărac, unde vechile terase ieftine fuseseră demolate pentru a face loc unor case noi mai mari, cu grajduri. Casa lui Hornbeam avea ferestre simetrice și un portal cu coloane de marmură. Amos își amintea că tatăl său spunea că Hornbeam angajase un arhi­tect ieftin din Bristol, căruia îi dăduse o carte cu proiectele lui Robert Adam, cerându-i o versiune ieftină a unui palat clasic. Pe o latură și ușor în spatele clădirii principale, se afla curtea grajdurilor, unde un grăjdar înfrigurat spăla o trăsură.

Un valet îi deschise ușa. Avea un aer lugubru și, când Amos întrebă de consilierul Hornbeam, bărbatul spuse cu o voce de înmormântare:

– Să văd dacă este acasă, domnule.

Pășind înăuntru, Amos simți imediat atmosfera casei: întunecată, formală, strictă. În sală, un ceas înalt ticăia sonor și câteva scaune cu spătarul drept, confecționate din stejar lustruit, ofereau un confort redus. Nu exista niciun covor. Deasupra unei vetre reci, într-o ramă aurită, se afla un por­tret al lui Hornbeam, în care avea un aer sever.

În timp ce aștepta, apăru fiul lui Hornbeam, Howard, care urca pe o scară ce venea de la subsol, ca un secret al familiei care ieșea la lumină. Era un tip masiv, suficient de amabil însă atunci când se afla departe de tatăl lui. Amos și Howard fuseseră colegi la liceul din Kingsbridge; Howard era cu vreo doi ani mai tânăr și oarecum nătâng. Creierul tatălui său și personalitatea puternică a acestuia fuseseră moștenite de copilul său mai tânăr, Deborah, căreia nu i se permisese să meargă la liceu, desigur.

Howard îl salută pe Amos și își strânseră mâinile. Valetul melancolic reapăru și îi spuse că domnul Hornbeam îl putea primi pe Amos. Howard spuse:

– Îl conduc eu acolo,

Apoi îl însoți pe Amos la o ușă din spatele sălii și, după ce îl introduse în biroul lui Hornbeam, se retrase.

Camera era precum o celulă: fără covoare, fără picturi, fără draperii și cu un foc anemic într-o vatră mică. Hornbeam era așezat în spatele biroului, încă îmbrăcat în hainele de la înmormântare. Se apropia de patruzeci de ani, avea fața căr­noasă și sprâncene groase. Își luă în grabă o pereche de ochelari, de parcă ar fi fost rușinat că avea nevoie de ei. Nu-i spuse lui Amos să ia loc.

Amos nu era complet străin de ostilitate și nu se simțea intimidat de răceala lui Hornbeam. Mai întâlnise țesători și torcători nemulțumiți, precum și clienți nefericiți, și știa că aceștia puteau să fie îmbunați.

– Vă mulțumesc pentru că ați venit la înmormântarea tatălui meu, domnule, spuse el.

Hornbeam era ciudat din punct de vedere social, iar acum ridică din umeri, o reacție nepotrivită.

– Amândoi am fost consilieri, spuse el. După un moment, adăugă: Și prieteni.

Nu-i oferi ceai sau vin.

Rămas în picioare în fața biroului, ca un elev neascultă­tor, Amos spuse:

– Am venit să vă văd pentru că tocmai am aflat că tatăl meu împrumuta bani de la dumneavoastră. El nu mi-a spus niciodată.

Hornbeam spuse doar:

– O sută patru lire.

Amos zâmbi.

– Treisprezece șilingi și opt pence.

Hornbeam nu-i zâmbi, la rândul său.

– Vă mulțumesc pentru că l-ați ajutat atunci când a avut nevoie.

Hornbeam nu dorea să fie perceput ca unul care împăr­țea favoruri cu generozitate.

– Nu sunt un filantrop. I-am cerut dobândă.

– Cinci la sută. Pentru un împrumut personal riscant, nu e deloc exorbitant.

Era clar că Hornbeam nu știa ce să răspundă la asta, așa că se limită la a înclina din cap în semn de recunoaștere.

Amos înțelese că șarmul său nu avea niciun efect asupra indiferenței de piatră a lui Hornbeam.

– În orice caz, spuse el, acum este datoria mea să retur- nez împrumutul.

– Într-adevăr, așa este.

– Nu eu am creat problema, dar trebuie să o rezolv.

– Continuă.

Amos își adună gândurile. Avea un plan – și era unul bun, se gândi el. Poate că era suficient de bun ca să depășească irascibilitatea lui Hornbeam.

– Mai întâi, trebuie să fac afacerea profitabilă, astfel încât să nu mai fie nevoie de alte împrumuturi. Tatăl meu a adu­nat stocuri vechi care nu erau prea populare printre clienți: voi scădea prețul ca să scap de ele. Și aș dori să mă concen­trez pe haine de calitate mai bună, care pot fi vândute la pre­țuri mai mari. În acest fel, cred că pot să revin la profit într-un an. Sper să pot începe să plătesc împrumutul din ziua de Anul Nou, în 1794.

– Așa să faci.

Acesta nu era un răspuns încurajator. Cu siguranță Hornbeam ar fi trebuit să fie mai fericit aflând că avea să își recupereze banii. Dar el fusese întotdeauna un taciturn.

Amos încercă să meargă mai departe.

– Apoi sper să pot face afacerea și mai profitabilă, astfel încât să pot crește viteza plăților.

– Și cum intenționezi să faci asta?

Prin extindere, în special. Voi căuta mai mulți torcă­tori, astfel încât să am o aprovizionare solidă cu fir, și apoi mai mulți țesători.

Hornbeam clătină din cap, aproape ca și cum ar fi apro­bat, și Amos se simți ceva mai bine.

În speranța de a obține o susținere mai clară, spuse:

– Sper să considerați că planul meu este practic.

Hornbeam nu răspunse la asta, în schimb întrebă:

– Când te aștepți să lichidezi datoria?

– Cred că pot face asta în patru ani.

Urmă o pauză lungă, apoi Hornbeam spuse:

– Ai la dispoziție patru zile.

Amos nu înțelegea.

– Ce vreți să spuneți?

– Ceea ce am spus. Îți dau patru zile ca să-mi plătești datoria.

– …tocmai v-am explicat…

Iar acum îți explic eu.

Amos avea un sentiment foarte bizar, dar își mușcă limba și spuse doar atât:

– Vă rog.

– Eu nu ți-am împrumutat banii ție, i-am împrumutat tatălui tău. Îl cunoșteam și aveam încredere în el. Dar acum, el este mort. Pe tine nu te cunosc, nu am încredere în tine și nici nu-mi pasă de tine. Nu îți voi împrumuta bani și nu îți voi permite să preiei împrumutul tatălui tău.

– Ce înseamnă asta?

– Asta înseamnă că trebuie să-mi returnezi împrumutul în patru zile.

– Dar nu pot.

– Știu. Așa că la finalul celor patru zile eu voi prelua afa­cerea ta.

Amos îngheță.

– Nu puteți face asta!

– Ba pot. Este ceea ce am convenit cu tatăl tău, iar el a semnat un contract în acest sens. Vei găsi o copie a respec­tivului document undeva printre hârtiile tatălui tău, iar eu am una chiar aici.

– Deci nu mi-a lăsat nimic!

– Tot stocul îmi aparține și, săptămâna viitoare, agenții mei de teren vor începe să-i abordeze pe meșteșugarii care au lucrat pentru tine. Afacerea va continua. Dar va fi a mea.

Amos privi intens spre fața lui Hornbeam. Era tentat să spună: Pentru ce mă urăști? Dar nu exista ură, ci doar o ușoară satisfacție care se vedea în zâmbetul vag, ceva mai mult decât o contracție a colțului gurii.

Hornbeam nu era malițios. Era doar lacom și nemilos.

Amos se simțea neajutorat, dar era prea mândru ca să accepte asta. Se îndreptă spre ușă.

– Ne vedem peste patru zile, domnule Hornbeam, spuse el.

Apoi ieși.

^[I] Oțel