Semnal editorial 588 + Fragment în avanpremieră: Șerban Andrei Mazilu & Andreea Sterea – Confesiunile domnului Freejoy

Romanul Confesiunile domnului Freejoy de Andrei Mazilu și Andreea Sterea este disponibil pentru precomenzi cu DUBLU AUTOGRAFsemn de carte și un cadou-surpriză din partea autorilor! Livrările încep din data de 15 august!

PREZENTARE

În Deuxterre, un tărâm în care practicile religioase și oculte sunt interzise prin lege, iar autoritățile îi arestează chiar și pe curioși, prezența misteriosului domn Freejoy este pe cât de ironică, pe-atât de necesară. Investigând un lanț de sinucideri bizare, Adelind Ness se vede nevoită să accepte târgul cu acest ciudat negustor „de antichități” pentru a descoperi adevărul. Împreună cu el și alte personaje la fel de neobișnuite, tânăra arhitectă se trezește trăind o aventură nebunească, plină de enigme și pericole, entități din alte lumi și răspunsuri care nu fac decât să genereze și mai multe întrebări, totul culminând într-o confruntare pe care niciodată nu ar fi putut să și-o imagineze.

***

Ocult? Check! Ritualuri, magie neagră, pentagrame, demoni ai lumii noastre și ai celei de dincolo? Check! Lovecraft vibeCheck! Condei? În dublu exemplar chiar, ceea ce nu poate fi decât o încântare! Romanul Confesiunile domnului Freejoy este un regal fantasy, menit să completeze cu un nou titlu un multivers care a început di grande cu romanul Anotimpul pumnalelor.

Germin Petcu – scriitor

***

Am stat și m-am gândit cu ce să asemăn peripețiile protagoniștilor din romanul Confesiunile domnului Freejoy de Andrei Mazilu și Andreea Sterea. American Gods („Zei americani”), de Neil Gaiman, a fost răspunsul firesc. În fond, entitățile care uneltesc și se sucesc, se înfruntă mai mult sau mai puțin fățiș, și influențează soarta lumilor, sunt prezente și între aceste pagini. Îndrăznesc să prezic că și fandom-ul Marvelverse nu se va da în lături de la lectură, iar aceasta îi va fi pe plac. Am găsit suficiente trimiteri care să mă facă să mustăcesc.

Iulia Dromereschi – traducătoare, jurnalistă culturală, fondatoare AIVImedia.hub

***

Romanul Confesiunile domnului Freejoy ar putea concura cu ușurință cu bestseller-uri SF&F din zona anglo-saxonă, și cred că asta spune totul despre felul în care Andrei Mazilu și Andreea Sterea reușesc să dea naștere unei povești detectiviste cu iz lovecraftian. Dacă v-au plăcut Sandman al lui Neil Gaiman ori Lucifer al lui Tom Kapinos, cu siguranță veți fi fascinați și de Ruan Freejoy, misteriosul proprietar al magazinului Antique Fantastique.

Avem aici de-a face cu o poveste în care fantasy-ul și horror-ul se îmbină cu mystery-ul clasic, într-un cadru Art Deco desăvârșit, cu jazz, blues, Black Sabbath și AC/DC ca fundal sonor, iar scriitura explozivă a celor doi autori cucerește prin ritmul alert, atmosfera noir și scenele cinematografice.

Alexandra Medaru – scriitoare, poetă, jurnalistă culturală

***

Confesiunile domnului Freejoy se constituie într-o cronică de investigație în tandem, cu iz de noir și hard-boiled, desfășurată în planul realității perceptibile și al celei supranaturale. Eroii noștri – un detectiv cel puțin excentric și o tânără arhitectă impetuoasă – evoluează prin viscerele unei flamboaiante lumi gaslamp fantasy cu iz habsburgico-interbelic. Protagoniști noi și personaje deja cunoscute din multiversul lui Andrei Mazilu încearcă să reziste împreună forțelor malefice oculte, într-o disperată confruntare dintre licărul umanului și întunericul și oroarea abisului.

Marius Andrei – promotor cultural

DETALII

ISBN: 978-606-9027-19-6
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2023
Număr de pagini: 400

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Nu reușesc să înțeleg cum puterea exemplului, pentru foarte mulți dintre voi, nu are, de fapt, absolut nicio putere. Sunteți dureros de ignoranți în ceea ce privește greșelile trecutului, chinurile îndurate de strămoșii voștri – sau chiar de voi –, astfel că ajungeți să recreați același context ce permite unor nebuni să comită aceleași atrocități. În urmă cu un secol, ați înlăturat un monarh fanatic, culpabil de genocid, un dement antiprogresist și absurd de superstițios, pentru a trece într-o epocă guvernată de legi raționale, o eră a cunoașterii, științei, experimentării și îmbrățișării ideii de diversitate, doar pentru a constata că, din numai voi-știți-ce-motiv, vă lipsește misticismul? Că „parcă era mai bine înainte”? Nu-mi dau seama dacă sunteți o specie de imbecili siniștri sau dacă timpul șterge atât de repede și atât de ușor amintirea execuțiilor publice în masă…

*

Planeta nu avea un nume. Și dacă ar fi avut vreunul vreodată, nu mai avea importanță, pentru că tot ce rămăsese din ea – un corp diform, frânt sub presiunea a zeci de tentacule titanice, un loc unde legile naturii nu mai existau – nu avea cum și cui să rămână în amintire. Era un bulgăre de pământ fragmentat într-un pumn, sub un cer otrăvit de aburi verzi, pe care aștrii se scurgeau asemeni lacrimilor, și unde creaturi de coșmar, de la roiuri de miriapode înaripate, ce se înfruptau din cadavrele localnicilor, până la colosali șerpi mitici, strivind între segmentele abdominale zgârie-nori întregi, dominau peisajul fracturat. Atmosfera și gravitația existau și nu deopotrivă, în timp ce, prin moloz și cioburi, mașini retro-futuriste, strivite și arse, pluteau bezmetic deasupra străzilor spulberate, iar damnații, cu ochii devorați de monștri și limbile smulse de ventuze cu colți, încă bântuiau pământul, ancorați fără sens în realitatea asimilată de Haos.

În acord cu decorul și evenimentele curente, Ruan Freejoy intră în acel tărâm ieșind pe ușa purpurie a unei case care, prin noroc pur sau intenție inexplicabilă, suferise minime daune. Chiar și frumosul vitraliu circular de deasupra intrării, compus din zeci de segmente multicolore alcătuind tabloul unei păsări în zbor, cu un apus de soare peste ocean pe fundal, rămăsese neatins, iar mare parte din garguii agățați de colțurile clădirii cu trei etaje erau și ei intacți.

– S-a schimbat câte ceva de când am fost ultima oară pe aici, comentă el pentru sine, coborând cele trei trepte spre un trotuar deformat. Și totuși parcă nu așa trebuia să se întâmple, adăugă cu o încruntătură, pornind în pas molcom în lungul străzii, printre creaturile care colcăiau și levitau împrejur.

Capete de bestii cu mai mulți ochi decât era firesc se întoarseră spre el – din ce în ce mai multe – dar niciuna nu păru interesată să se apropie. Salivau însă flămânde la îmbucătura zemoasă, care părea că nu le dă nici cea mai mică atenție. Limbi bifurcate gustau aerul umed, îmbibat de secrețiile scârboase emise de trupuri ca de lipitori lucind slinos, în timp ce sute de dinți zimțați și gheare stăteau pregătite să sfâșie și să devoreze. Urlete și mârâituri, răgete și gemete se îmbinau cu zgomotul peisajului devastat într-o simfonie apocaliptică, nelăsând tăcerii nici măcar o clipă pentru a se strecura în timpanul auditoriului. Haosul, fără doar și poate, înghițise pe deplin acest tărâm, blestemându-i locuitorii nu doar cu o agonie a simțurilor, dar și a minții, savurând durerea fizică, dar și oroarea indusă de veninul nebuniei cu care fuseseră infectați.

Ruan se opri în colțul a ceea ce fusese odată un parc, acum devenit un crater deasupra căruia pluteau copaci, bănci, statui și corpuri de apă fără formă. În urma lui, se adunase o adevărată armată de monștri, mărindu-și numărul cu fiecare pas. Ezitau, încă, să se năpustească spre el. Pe cerul incert, aripi enorme din piele, ca ale unui liliac, fâlfâiră lent. Ceva asemănător unui cefalopod atașat de un trup patruped se coborî prin rămășițele plutitoare, aterizând în fața lui.

Motiv… vizită…, îl întrebă telepatic, fixându-l cu o jumătate de duzină de irisuri de un galben bolnăvicios.

– Am nevoie de inima unuia dintre plozii tăi, dar acum că văd cu ochii mei ce ați făcut aici, sunt curios, răspunse Ruan cu un glas ce trăda un dezgust extrem.

Lumea asta… a noastră… Prea târziu pentru tine.. Pleacă sau te distrugem! îl avertiză creatura, agitându-și tentaculele ce-i acopereau gura.

Privirea lui portocalie se aprinse ca un vulcan. În ciuda autocontrolului de care dăduse dovadă până în acea clipă, în fibra ființei lui, în nucleul celulelor din care fusese construit, ura nativă față de ce era și reprezenta monstrul nu putea fi totalmente stăvilită. Cu o mișcare fulgerătoare, prinse în pumn vârful unui tentacul și, smucindu-l, trânti la pământ bestia cu atâta forță, încât pământul îi reverberă sub picioare.

– Nu sunt aici să lupt pentru ceva irecuperabil, mârâi el printre dinți. Numai o rațiune atât de șuie ca a voastră ar dicta să intru într-un conflict pentru a câștiga o groapă de gunoi, adăugă apăsat, încercând să-și potolească pornirea în timp ce oastea de creaturi se apropia de el amenințător.

Entitatea de dinainte-i icni ca un munte cutremurat, proptindu-se în membre cu gheare cât niște copaci și ridicându-se înfiorătoare, în timp ce aura-i necurată încerca să-l corupă într-o demență față de care era imun. Ruan o privi neperturbat și neimpresionat, fără să schițeze cel mai mic gest sau să pară că se teme câtuși de puțin, chiar și când monstruozitatea își ridică tentaculele, scâncind o chemare ascuțită și atât de zgomotoasă, că ar fi făcut timpanele unui muritor să explodeze.

De ce aș da… unui vierme… ceva? Dispari… sau mori… Tu nu ești nimic… Nu iei nimic…

– Sunt, în primul rând, un negustor, ba chiar priceput, se spune în unele cercuri. Așa că-ți propun un schimb. Sunt în posesia singurei chei cu care se poate intra aici, zâmbi el, făcând să penduleze în fața creaturii un talisman pe un șnur subțire de piele. O vezi bine? Înțelegi, hidoșenie? O pot vinde celui care dă mai mult. Sau o pot oferi cu împrumut, ca un cămătar, tuturor celor care-ar vrea să vă viziteze… din diverse motive… Nici tu nu poți fi atât de prost să nu pricepi ce înseamnă ca alții – zeci, sute – să poată intra în casa ta pe ușa din față, după cum le vine cheful. Așa, ca mine. Sau poate vrei ca locul ăsta să devină o destinație turistică, populară mai ales printre anumite soiuri de vânători, pentru care voi, demenților, nu reprezentați nici măcar micul dejun. Deci? Batem palma? Cheia pentru inima progeniturii? Sunt convins că n-o să-i duci nici dorul, nici lipsa…

Șleahta de orori se opri, de parcă timpul înghețase. Prin mulțime, una dintre ele, un patruped mic, cu coamă de ghimpi și bot alungit, plin de colți, cu patru ochi gălbui și goi, se-apropie hipnotizat, iar ghearele-i încârligate hârșâiră sinistru asfaltul.

Ia ce-ți dorești… și pleacă! Dă cheie… Nimeni, aici… niciodată… Lumea asta… a noastră acum!

Ruan nu zăbovi. Ridică fără efort creatura, ferindu-se de spinii-i ascuțiți, și își înfipse mâna în pieptul ei, ușor surprins de faptul că nu reacționă decât cu un minim reflex – un spasm muscular, lăsându-l fără obiecție să-i smulgă organul negru. Trupul deveni dintr-o dată inert și flasc, iar el îl eliberă scârbit, lăsându-l să i se prăbușească neceremonios la picioare.

– Mi-a plăcut aici, mai zise, aruncând o privire largă către blocurile înalte care împrejmuiau fostul parc, multe dintre ele cu geamuri multicolore și statui impresionante înălțându-se din zidurile-i de beton și sticlă, și cupole strălucitoare ce-i dădeau un aspect de oraș de poveste.

Cheiași pleacă! îi urlă mental semizeul întunecat.

– Aveau atât de mult potențial, continuă nederanjat Ruan, ascunzând în buzunar inima impregnată în sânge ca smoala. Atinseseră un echilibru impresionant între magie și tehnologie, mai spuse cu regret în glas, cât ființa își urla frustrarea, împinsă dincolo de limitele răbdării. Desigur, trebuia ca unul sau câțiva dintre ei, lacomi cum sunt după putere, să se lase sedus de voi.

Cuvintele-i nu ascundeau și nici nu se străduiau să ascundă cât de mult îi repugnau aceste manifestări ale Haosului, dar cu toate că gândurile-i erau înecate în acte de violență ce l-ar fi satisfăcut atât de mult, o scânteie de rațiune îi limpezi privirea.

– Stai, murmură Ruan, în timp ce ochii-i țâșniră în toate părțile și nările-i adulmecară o dată, adânc, aerul puturos. Nu toți au fost corupți, nu-i așa?

Monstrul titanic nu-i mai răspunse; cu gheara-i enormă încercă să-l izbească numaidecât, dar el fu mai rapid, făcând un salt acrobatic pe spate și aterizând cu grație, apoi căutându-i atenția în cei șase ochi, cu un surâs nepotrivit de jucăuș. Îi făcu iute un semn să se oprească, vorbind în timp ce își ajusta reverele pardesiului cu o lipsă de grabă nejustificată, în contextul în care armata de coșmaruri năvălea cu furie spre el:

– Ți-am spus deja că nu vreau să lupt și intenționam să-mi țin cuvântul, îi zise calm, în timp ce membre diforme zguduiau pământul și aerul apropiindu-se. Mai ales că am decis cu ere în urmă să nu mă mai implic în conflictul ăsta.

Cheia… Și mori! zbieră creatura și, răgând înfiorător, încercă să-l devoreze cu tentaculele-i ghimpate, dar tot ce prinse nu fu decât aer.

De pe capota a ceea ce fusese cândva o lungă și elegantă limuzină, levitând cu un mic balans la nivelul unui fictiv etaj doi, oaspetele nepoftit îi făcu cu mâna, șezând picior peste picior.

– Plictisitori mai sunteți… Cheia, cheia, mori, mori… Of… Dar, revenind la ale noastre, ziceam că sincer mi-a plăcut aici: atât pentru decor, cât și pentru localnici. Erau niște indivizi foarte inventivi și inteligenți, comentă mai mult pentru sine, punând nonșalant talismanul înapoi în buzunarul pantalonilor, căci bestiile și conducătorul lor nu-i mai dădeau atenție, întrecându-se între ele să ajungă la el ca să-l nimicească. Așa că, zise el răsucind cu un gest Pirovingianul și tăindu-și palma în incisivii lui, cred că mai merită o șansă. Ăia doi-trei care-au mai scăpat, cel puţin.

Săltă în picioare și, strângând pumnul, forță trei picături de sânge de culoarea și consistența lavei fierbinți să alunece și să lovească pământul. Esența-i sfârâi la impact, ritmic, producând trei unde de șoc ce azvârliră înapoi bestiile precum niște talazuri de neoprit.

– Aș rămâne să văd spectacolul, dar eu și rudele mele nu suntem în relații atât de bune ca voi, râse el și, pocnind din degete, se strecură prin fibra realității, dispărând în vid.

Arătarea uriașă își scutură încet capul, încercând să alunge parcă o halucinație. În cavitățile ce-i serveau drept urechi, ceva îndepărtat, care se apropia rapid, îi atrase atenția, răsucindu-se greoi pentru a descoperi sursa acelui huruit.

O mașină solidă, un monstru mecanic negru, dungat în auriu de-a lungul, ce nu se asemăna cu nimic din acel tărâm, își ambala turbat un motor atât de mare, încât o parte din el ieșea de sub corpu-i strălucitor. Într-un slalom periculos, strivind și lovind orice creatură îi stătea în cale, rulând pe traseul ce fie se înălța precum o rampă, fie șerpuia, presărat cu rămășite de case, stâlpi și alte vehicule, frână brusc și alunecă cu un scârțâit asurzitor, oprindu-se la câțiva metri distanță.

Portiera se deschise cu forță și un bărbat enorm, cu pielea de un negru intens și părul împletit în zeci de cozi scămoșate, purtând un palton vișiniu peste bustu-i dezgolit, pantaloni și bocanci de piele cu tălpile înalte, mascate de lame cromate, se înălță impunător dinăuntru, rânjind cu dantură absurd de albă, dar și dintr-o pereche de ochi nenaturali, în care părea că se topesc constant două fărâme de aur. Cu un gest rapid, în mâna stângă făcu să-i apară o suliță fumegând amenințător, cu lama lungă cât un braț. Înainte să-și îndrepte atenția către oastea ce se năpustea acum spre el, se aplecă în interiorul mașinii solide, răsuci la maxim butonul de volum al casetofonului demodat și afișă o figură profund satisfăcută. Acordurile unui instrument impresionant, care în alt tărâm îndepărtat ar fi fost cunoscute drept piesa Paranoid a trupei Black Sabbath, se rostogoliră agresiv din difuzoarele supradimensionate.

De sub streașina unui bloc dărăpănat din apropiere, Ruan nu își putu controla un zâmbet și reflexul de a-și da ochii peste cap. Demult, într-una din discuțiile pe care le avusese cu fratele său mai mic, Akaba îi reproșase că era mult prea teatral și că felul în care se manifesta era absurd de flamboaiant. I-ar fi returnat acum cu plăcere acel compliment. Imaginându-și interacțiunea cu el, mai ales pentru că nu îl mai văzuse de câteva secole, Ruan își dădu seama că era și mândru de evoluția lui Akaba. Ba, poate chiar un pic gelos pe pasiunea pentru violență de care întruchiparea Furiei părea să dea dovadă chiar în acel moment.

Ar mai fi zăbovit acolo câteva clipe, pentru a admira dansul sublim al războinicului care începuse a măcelări fără discriminare monstruozitățile, dar un cor asurzitor de suflete îi invadă mintea, chemându-l pe mii de voci suprapuse. Controlând anevoie acea migrenă bruscă, îi aruncă fratelui său – prins într-o luptă sângeroasă la câteva sute de metri distanță – o ultimă privire, apoi își luă rămas-bun și de la acea lume, trecând pragul unei uși din apropiere.

You might also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *