Fragment în avanpremieră: Rosie Walsh – Iubirea vieții mele

The New York Times bestseller

Selecție a Clubului de carte GOOD MORNING AMERICA

Te-am ținut în brațe în fiecare noapte timp de zece ani și n-am știut niciodată cum te cheamă. Avem un copil împreună. Un câine. O casă.

Cine ești?

Emma, un biolog marin recunoscut, își iubește soțul, pe Leo, și pe fiica lor, Ruby ‒ ar face orice pentru ei. Dar aproape tot ce le-a spus despre ea însăși e o minciună. Iar ei n-ar fi aflat niciodată, dacă soțul său ar fi avut orice altă slujbă. Leo este însă un scriitor de necrologuri. Atunci când Emma se îmbolnăvește, Leo încearcă să se împace cu boala ei așa cum știe mai bine: făcând cercetări despre viața soției. Dar, pe măsură ce începe să descopere adevărul, devine evident că femeia pe care o iubește nu există. Nici măcar numele ei nu este adevărat.

„Combinând ritmul alert al unui thriller psihologic cu duioșia și amărăciunea unei povești de dragoste care se destramă, acest nou roman de Rosie Walsh e imposibil de uitat.“
People

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

CAPITOLUL 2

EMMA

O săptămână mai târziu

— O să fiu bine, repet în întunericul dormitorului nostru. 

Am pierdut noțiunea timpului. Orele s-au topit și s-au scurs una după alta și, cum Leo nu răspunde, îmi dau seama că nici măcar nu e în pat. Probabil că am ațipit.

Mă uit la ceas. E 3:47 dimineața. Ziua programării mele la spital a sosit, în sfârșit. 

Mă aștept să aud zgomotul apei trase la toaletă și al parchetului nostru scârțâitor, dar nu se aude nimic. Leo e mai mult ca sigur jos, probabil mănâncă ceva în lumina gălbuie a frigiderului deschis. O ultimă porție de șuncă, probabil, de urgență: a spus că, dacă nu va funcționa chimioterapia, va deveni vegan pentru a mă susține. Eu am devenit vegană după diagnosticul de acum patru ani, deși de atunci am mâncat de câteva ori brânză cheddar direct din ambalaj în parcarea de la Sainsbury din Camden.

Mă dau jos din pat. Înainte să-l cunosc pe Leo, nu-mi plăceau îmbrățișările în pat, dar, când el nu este aici, corpul meu simte lipsa lui.

Nu e nici la baie, așa că mă duc în bucătărie, iar în timp ce cobor îmi trec mâna de-a lungul peretelui, îngroșat și plin de cocoloașe, după decenii de vopsea peste vopsea. Cânt „Survivor“ în șoaptă.

Mă strecor pe lângă un vraf înalt de cărți. În vârful lui e un bol smălțuit plin de chestii pe care nu le folosim niciodată – chei de la încuietori necunoscute, agrafe de hârtie, un pachet economic de bandă termoadezivă pentru tivuri Wundaweb de la Vilene. Leo tot mută stiva spre mijlocul holului, pentru a mă face să mă ocup de ea, dar eu o tot mut la loc. Soluția ar fi să avem mai multe rafturi, dar eu nu mă pricep să fac rafturi.

Problema este că nici Leo nu se pricepe să le facă, așa că iată-ne într-un impas.

— Leo? șoptesc.

Niciun răspuns. Doar trosniturile atât de teatrale ale scării, care li se par atât de îngrijorătoare dădacelor, încât niciuna dintre ele nu se mai întoarce la noi.

Am moștenit casa asta de la bunica mea. Pe lângă faptul că era membră a parlamentului și violonistă amatoare, în ultimii zece ani ai vieții ei a început să strângă tot felul de lucruri și nu a renunțat la nimic din casă. Leo crede că manifest toate semnele că i-aș fi moștenit comportamentul; terapeuta mea, îngrijorată, e de acord. „Când am pierdut mai mult decât este suportabil“, spune ea, „ne agățăm de orice.“

Casa face parte dintr-un ansamblu georgian, aflat pe o alee din capătul Heath Street, acolo unde vegetația din Hampstead Village se desfășoară în toată splendoarea ei. Casa stă să cadă și este extrem de înghesuită, iar adevărul e că probabil am face o mică avere dacă am vinde-o. Dar acești patru pereți sunt o parte atât de importantă a poveștii mele – o parte a supraviețuirii mele –, încât nu m-am îndurat să plec.

Săptămâna trecută, Leo mi-a arătat o prezentare a unei case spațioase cu trei dormitoare în Tufnell Park.

— Uită-te cât de mari sunt dormitoarele alea! a șoptit cu chipul aprins de speranță. Am avea o cameră de oaspeți! O toaletă la parter!

Mi-a părut rău. Dar ce pot să fac? Să-mi vând singurul spațiu sigur de dragul unui WC la parter?

Leo nu e în bucătărie. Nu e nici în birouașul nostru, ceea ce e o ușurare. Pentru o clipă, am crezut că ar putea fi acolo, scriind în avans un ferpar pentru mine, lucru care ar fi intolerabil. Toate ziarele din lume au un depozit de necrologuri prescrise pentru celebrități: redactorii de necrologuri trăiesc cu teama de a nu fi luați prin surprindere de o moarte importantă. Și, deși eu nu sunt o celebritate, probabil că aș merita un necrolog în ziarul lui.

În timp ce continui să cânt „Survivor“, verific și în sufrageria mică, deși niciunul dintre noi nu intră acolo. E practic inutilizabilă, inundată de grohotișul de chestii ale lui Buni care de-abia stau în echilibru și de partituri vechi pentru vioară, asta deși i-am promis lui Leo că mă voi ocupa de ele după ce voi termina disertația de master de anul ăsta.

— Leo?

Vocea mea sună exact ca întotdeauna. Nu se simte prezența cancerului. Îmi închipui posibilitatea ca prin corpul meu să circule încă boala, ca un vin ieftin, dar nu pare ceva real.

Apoi, de nicăieri, mi se insinuează în suflet teama că a dispărut și Ruby. Alerg sus, atât de repede că mă împiedic și aterizez în mâini, dar ea e acolo. 

Evident că e acolo. Și evident că, atunci când verific, ea respire liniștită.

Îl caut pe Leo în spălătorie, trapa către terasa noastră șubredă de pe acoperiș. Niciun semn. 

Anxietatea începe să-mi dea furnicături. Dacă vreunul dintre ciudații ăia de pe net s-a săturat să-i tot blochez mesajele și s-a hotărât să-mi pedepsească soțul?

E ridicol, îmi spun, dar ideea a pus stăpânire pe mine. Leo deschizând ușa, în timp ce e doborât la pământ. Leo, scoțându-l pe John Keats la o plimbare nocturnă, fiind ciomăgit de moarte de vreun maniac singuratic care are impresia că sunt a lui, doar pentru că îi place să mă vadă vorbind cu niște cufundari la TV. 

Nu e chiar atât de rău, desigur, dar e mai rău decât am lăsat impresia. Unii dintre ei se înfurie când nu le răspund. Îi blochez pe toți, dar câțiva dintre ei pur și simplu și-au creat profiluri noi doar ca să poată reveni să mai urle puțin la mine. Multă vreme am reușit să-i ignor, dar, în ultimul timp, am ajuns la capătul răbdării. Nu mi-e neapărat frică, doar că m-am cam săturat de asta.

Deși cred că cineva mă aștepta săptămâna trecută, când am plecat de la laboratorul din Plymouth. Era un tip care stătea pe dâmbul de gazon care mărginește aleea de mașini – lucru care mi s-a părut neobișnuit doar pentru că stătea cu spatele la mare. Cine stă să se holbeze, într-o după-amiază însorită, la o parcare privată pentru mașini, când fix în spatele lui are o vedere splendidă spre strălucitoarea Plymouth Sound?

Nu mi-a plăcut nici faptul că și-a tras șapca de baseball peste ochi când m-am apropiat pe alee, întorcându-și fața când am trecut pe lângă el.

Probabil nu era nimic important, dar m-a deranjat lucrul ăsta.

Stau pe pat, încercând să mă gândesc. Prioritatea mea în această clipă este să-mi găsesc soțul dispărut.

Îmi verific mesajele. Se întâmplă extrem de rar, când moare cineva foarte important, ca Leo să-și deschidă laptopul în toiul nopții. Poate s-a întâmplat ceva total neobișnuit, cum ar fi moartea reginei sau a premierului? Poate că a trebuit, de fapt, să plece la muncă? 

Nu am mesaje de la el pe telefon. Sunt doar căutările mele pe Google după un bărbat pe care nu ar fi trebuit să îl caut; ultimul lucru pe care l-am făcut mai devreme, înainte de a adormi.

Amintirea acestui apel matinal dă din nou năvală, ca o inundație pe sub o ușă. „Vreau doar să vorbesc cu tine“, a spus la final. „Întâlnește-te cu mine. Față în față.“

Mi-a scăpat telefonul din mână când a spus asta.

— Leo? șoptesc.

Nimic.

— Leo! repet, mai tare de data asta. Poate că încă nu am scăpat de cancer. N-ai cum să mă abandonezi acum!

Apoi, după o pauză:

— Te iubesc! Unde ești?

Niciun răspuns. Omul a dispărut complet.