Semnal editorial 499 + Fragment: Liviu Surugiu – Sevraj

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Sevraj de Liviu Surugiu, publicat de curând în colecția Ego Proză.

Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!”. Așa ar putea începe Sevraj, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.

Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în 1994 în Jurnalul SF, publicând apoi în revistele SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF, Argos, Nautilus, CPSF, CPSFA-Nemira, Ficțiuni, ZIN, CSF, Helion și în peste zece antologii. A publicat în cele mai importante reviste din SUA, Anglia, Franța, Italia, Spania, Germania, India, Ungaria, Peru, Estonia și Ecuador. A primit 43 de premii literare naționale și internaționale. În 2022, povestirea sa The Choice a fost selectată pentru a fi dusă de NASA pe Lună într-o capsulă a timpului în cadrul misiunii Artemis (2025). De același autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proză scurtă Fata de pe Drumul Mătăsii (2021).

Fragment

 

Apartamentul în care, fără nicio surpriză, mă trezisem era mai degrabă o garsonieră înghesuită și lipsită de lumină, în ciuda faptului că se afla singur la ultimul etaj. Cred însă că odinioară fusese uscătoria de rufe a locatarilor în vârstă din acel bloc vechi și fără lift. Nu avea decât o fereastră mică, prin al cărei geam se vedeau blocurile de vizavi și un colț din strada aflată cinci etaje mai jos.

Baia era cât o cabină telefonică, iar bucătăria într-o debara. Dormitorul-salon fusese cumpărat probabil în al Doilea Război Mondial și mai mult ca sigur căzuse o bombă peste el în timp ce-l descărcau din camion. În restul casei, supraviețuia anemic o mobilă comunistă și deprimantă, special făcută să nu uiți că ești sărac, la fel ca toți ceilalți. Patul era cât mai incomod cu putință, lucru bun de altfel, fiindcă nu puteai rămâne în el după ce te trezeai. Singura mea contribuție însemna frigiderul pus lângă pat, în locul noptierei, pe post de minibar.

Proprietara, văduva unui preot mort de decenii, plecase și ea, în urmă cu șase luni, după răposat. De atunci cum nimeni nu mă deranjase cu nicio întrebare, rămăsesem în continuare acolo, fără să mai plătesc nimic. Nici măcar la curent nu-mi venea factura, iar apa cu rugină, oricum, era gratis în bloc.

În dimineața aceea așadar, m-am trezit devreme, m-am bărbierit, mi-am luat hainele noi din sacul de la curățătorie și, îmbrăcat la patru ace, am coborât din bloc. Gândul că în seara precedentă câștigasem două mii de dolari mi-a revenit brusc în minte. Era timpul să-mi plătesc chiria cabinetului, utilitățile și încă alte două-trei datorii.

Odihnit și aproape binedispus, am lăsat mașina în fața blocului și am plecat pe jos prin cartier. Trebuia să dau o tură pe la magazinele care mă creditaseră în ultima vreme. Fiindcă, spre deosebire de marile centre comerciale, chioșcurile acelea aveau un mijloc de plată unic, special inventat pentru cei ca mine – pe datorie, adică pe caiet.

Așa am descoperit, într-o jumătate de oră, ce consum avusesem în ultimul an: puțină hrană, destulă băutură și mult tutun. Pe scurt, viața mea după Marllen.

Vânzătorii erau amabili, unii nici măcar nu voiau să ia banii pentru o pâine ori un iaurt despre care pretindeau că uitaseră. Se bucurau că eram bine și că o să ne vedem mai des din nou. Știusem că va fi așa, de parcă m-aș fi întors în Sicilia natală și toată lumea era încântată de revenirea mea.

Nu mai mersesem demult printre oameni și, dintr-odată, descopeream din nou că era un lucru plăcut. Nici până atunci n-aș fi avut vreun motiv să mă feresc de ei. Însă, nu știu de ce, lipsa banilor mi-a dat totdeauna tendința asta, de a mă retrage. Și adevărul e că, la naiba, mare parte din viață am trăit destul de discret. Poate de aceea mi-am ales meseria, fiindcă în majoritatea cazurilor, să investighezi înseamnă să fii treaz când alții dorm.

Cugetând la aceste lucruri și alte câteva în plus, am ajuns înapoi la mașină, m-am urcat și am plecat spre clădirea interbelică de lângă Parcul Carol, la al cărei ultim etaj îmi aveam sediul. O adevărată oază de tăcere – de aceea și continuam să mă duc zi de zi acolo, să scap de angoasa apartamentului-dormitor.

Abia intrasem, când Toni De La Diicot a sunat pe telefonul fix să-mi demonstreze că nu mă uitase. Cineva îmi văzuse autoturismul trecând pe Aleea Alexandru în urmă cu două zile. Nu reținuse numărul, destul de șters, de altfel, dar nu putuse fi decât mașina mea, singura din tot orașul cu acea nuanță cenușie. Trebuia să recunosc, era ceva unicat, îi trebuiseră decenii până când se mătuise complet.

N-am vrut să colaborez cu el. Dacă aș fi știut, mi-aș fi putut evita moartea.

You might also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *